Pelerinaj şi turism religios
0Vara este pentru mulţi perioada vacanţelor, concediilor, călătoriilor şi pelerinajelor. Acestea din urmă îşi pierd, însă, autenticitatea treptat, amestecându-se cu elemente de turism clasic. Aşa se naşte o bizarerie a lumii moderne: turismul religios.
În forma sa autentică, pelerinajul era o călătorie de tip iniţiatic sau revelator. Deplasarea fizică era expresia unei mişcări sufleteşti. Nevoia de lumină interioară motiva mişcările exterioare ale trupului, astfel că pelerinajul devenea un eveniment fiinţial complet, o experienţă profundă din care omul se întorcea transfigurat.
Astăzi, pelerinajul tinde să dispară, fiind înlocuit cu turismul religios. Omul contemporan nu mai descoperă, ci vizitează, nu caută un parcurs interior, ci vrea să admire o frumuseţe exterioară, nu primeşte un răspuns revelator pentru că nu mai are o întrebare.
Turistul religios e mai dispus să-şi facă un selfie cu divinitatea decât să fie în comuniune cu ea.
Situaţia devine şi mai tulbure atunci când `pelerinul” habar n-are ce vizitează, ignoranţa blocând posibilitatea folosului sufletesc. În plus, pe măsură ce obiectivele de pelerinaj se înmulţesc, turismul religios tinde să le secularizeze. Unii monahi se plâng de faptul că valurile de turişti alterează liniştea monastică, în vreme ce alţii se străduiesc să facă locul cât mai atractiv, kistch-ul religios amestecându-se periculos de dizgraţios cu spiritualitatea autentică. Dar asta se întâmplă doar pentru că cea din urmă se împuţinează.
Doar un exemplu: bulversarea şi haosul interior sporesc atunci când pelerinul-turist găseşte la magazinele de profil literatură religioasă de tip panicard, conspiraţionist sau legionar, alături de capodopere teologice gen Filocalia sau opere ale Sfinţilor Părinţi. Ca atare, sunt destui cei care confundă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii (normativi în teologie) cu mărunţii scriitori de literatură religioasă, care pun pe jar conştiinţe prin teme alarmiste gen erezia ecumenismului, apocalipsa tehnologică sau oculta mondială. Similar se întâmplă şi în cazul lipsei de discernere a nuanţelor dintre Sfânta Tradiţie (tezaur de credinţă al Bisericii) şi tradiţiile religioase populare (numite şi obiceiuri ale locului).
Din fericire, îndreptare există. Întotdeauna. Hristos spune că dacă secularizarea va bloca manifestarea spiritului uman, prin tăcere, atunci pietrele care vor striga. Mulţi cred că e vorba despre un act supranatural. În realitate, este vorba despre faptele virtuoase ale înaintaşilor, care ne vorbesc prin elementele de patrimoniu.
De aceea, distrugerea sau lăsarea în paragină a acestor pietre este semnul pietrificării sufleteşti. La fel de gravă este şi înmulţirea pietrelor care tac. Adică a zidurilor goale, care nu spun nimic sufletului, pentru că nu mai sunt expresia dragostei de divinitate ci a interesului de moment.
Revenind la pietrele strigătoare, trebuie să avem răbdarea, priceperea şi voinţa pentru a asculta ceea ce ne vorbesc.
Doar aşa turismul religios va redeveni pelerinaj.