O cafea cu Albert Camus

Mi-e dor de un intelectual gen Albert Camus. Nu ca să-l ”urmez”, să-l ”ascult”, în niciun caz la modul acesta gîfîit caracteristic lumii de azi. L-aş urma în linişte şi în năzuinţe.

Nu mi-e dor de el pentru că a avut mereu dreptate — dreptatea, în sfînta ei limpezime, nici nu mă interesează, nici nu cred că există. Suntem oameni, trăim o viaţă care ne bombardează cu provocări în ceaţă, pe deasupra mai şi murim, cum să avem ”dreptate”? N-o poţi avea şi dacă insişti că eşti solul ei nu poţi fi altceva decît un impostor guraliv.

Mi-e dor de el pentru că a avut curajul gîndirii pînă la capăt a lucrurilor. Ipoteza conform căreia ştia că cel care-l ducea cu maşina e un vitezoman mi se pare extrem de plauzibilă. Rămîi în realitate — parcă asta ar spune viaţa lui. Rămîi acolo cu orice preţ. Cine să fi avut dreptate? Şoferul? Maşina? Moartea? Dar realitatea a fost acolo, şi deci dreptatea, aşa elastică cum e, tot acolo s-a ascuns.

Curajul ăsta laş mă atrage nespus. Nu se sinucide, dar se sinucide cumva. Nu moare într-o revoluţie anticomunistă, dar scrie Omul revoltat. Nu scrie teatru absurd a la Ionesco, dar se luptă cu absurdul toată viaţa.

Nu ştiu ce aş face dacă l-aş vedea la Antena3 sau la B1TV. Trag nădejde că nu l-aş vedea. Oricum, dacă te uiţi la faţa întunecată a lui Camus, parcă ai păşi în lumină.

Adică intelectualul e cel care stă acasă? Nu, nu cred asta. Dar mi-ar plăcea dacă intelectualul ar fi tipul care nu face unele lucruri. Din orgoliu, din aroganţă, datorită fiţelor inteligenţei — cum doriţi. Nu confundă implicarea cu înjurăturile, nevoia de a spune lucrurilor pe nume cu trăncăneala, elitismul cu ubicuitatea. Nu are grade de comparaţie gen ”români proşti” — ”români inteligenţi”, nici tip ”români” — ”neromâni”.

Acum, în zilele astea ale unei campanii care speră pînă la disperare, tare aş vrea să beau o cafea cu Albert Camus.