Tema aleasă ar trebui să fie preocuparea permanentă şi, mai ales, răspunsul educatorilor, a responsabililor de politici educaţionale, a societăţii în ansamblu, pentru că de aceste dificultăţi suferă majoritatea populaţiei şcolare, dar nu văd, din păcate, în ţara lui neica Nimeni, vreo preocupare de intervenţie terapeutică. Ministerul cu pricina e mort, iar lumea pare conformată.

Tulburarea globală de care vorbesc (şi care include un număr mare de dificultăţi, de la cea legată de scris-citit la dificultăţile privind vorbitul în public) se instalează la o vârstă fragedă, întrucât atât părinţii, cât şi profesorii suferă şi ei de acelaşi deficit, fără să aibă probabil conştiinţa acestui fapt. Oamenii cu adevărat capabili să formeze echipe de salvare şi să intervină printr-un proces corector sunt însă o minoritate risipită, tăcută sau exilată.

Magnitudinea fenomenului ar fi trebuit să alerteze Uniunea Europeană, dar şi acolo, la vârf, pare să domnească o stare de lehamite şi de neputinţă faţă de cele ce se petrec în ţara noastră. Acesta este motivul pentru care, nefiind capabil să întrevăd o ieşire, mă voi limita la descrierea fenomenului pentru ca „toate să poarte un nume“.

Am spus şi insist: sociopatologia de care vorbesc este prezentă în şcoli (paradoxal, nu?), în presă, în instituţiile statului, în administraţia publică, pretutindeni unde auzim vorbindu-se româneşte. O colecţie de „perle“ ale politicienilor circulă frecvent pe reţelele sociale. Dar acum am în vedere şcoala, căci ea ne arată cum va fi lumea de mâine. Am fost tentat să botez această tulburare „sindromul Ceauşescu“, după agramatul nostru conducător, dar nu sunt sigur că numele acestuia este cea mai bună alegere.

Pentru moment, am să sintetizez, în zece paragrafe, tot ceea ce gândesc despre această temă.

  1. Dificultăţile de învăţare (desigur, nu doar cele legate de deprinderea limbii materne cultivate) şi insuccesul şcolar generalizat sunt fenomene relative, universale, dar, totodată, specifice şi locale. În România, dificultatea de care vorbesc nu este pe deplin conştientizată decât de către o minoritate neinstrumentată pentru a interveni cu acţiuni terapeutice. (Nicio clipă să nu credeţi că nu există terapie, ba chiar avem exemple de intervenţii strălucite din alte ţări, doar că la noi tratamentele „nu se pot aplica“.)
     
  2. Indiferent de influenţa altor factori (familie, mediu sociocultural), această dificultate ne apare ca un deficit global de învăţare şcolară, elevul nefiind capabil să atingă competenţele dorite de exprimare lingvistică şi de elaborare logică. Astfel, orice persoană care vorbeşte sau scrie nebulos, gândeşte prost (raţionamente deficitare) şi invers. În mod normal, persoanele cu un astfel de deficit nu ar trebui să deţină funcţii publice. Pericolul rezidă în neputinţa acestora de a discerne corect, ghidaţi excesiv de impuls şi de porniri de gaşcă. Astfel, liderii devin, fără să-şi poată înţelege actele şi consecinţele acestora, inamici publici terifianţi.
     
  3. În categoria celor cu dificultăţi de învăţare a limbii române cultivate trebuie incluşi copiii aşa-zişi normali, nu doar cei cu deficienţe senzoriale, motorii sau mintale, psihoticii sau cei care suferă de privaţiuni economice sau culturale. Un astfel de model extins se explică prin contaminare, prin convieţuirea într-un mediu ostil bunelor învăţări, unde domină limbajul de mahala şi vulgaritatea.
     
  4. Şcolarii cu randament submediu (peste 50%, după cum arată simularea din acest an a examenului de treaptă) alcătuiesc o categorie uriaşă, dar eterogenă şi polemică. Un număr atât de mare de „rebuturi“ şcolare excede, fireşte, domeniul psihopedagogic al dificultăţilor de învăţare, aşa cum este descris în literatura de specialitate. Magnitudinea fenomenului indică mai degrabă o societate tulburată, în derivă.
     
  5. Dificultăţile de învăţare a limbii române cultivate sunt un fenomen care afectează întreaga viaţă a persoanei, ele nu sunt tranzitorii, motiv pentru care nu se poate vorbi doar de copii cu dificultăţi de învăţare, ci şi de adolescenţi, tineri sau adulţi cu dificultăţi/deficit de învăţare. Vă imaginaţi cât de sumbru va arata tabloul următorului deceniu?
     
  6. Aşa cum am putut constată, în ţara noastră nu se aplică niciun program oficial de tratament (la noi se fac şedinţe de iritare colectivă şi meditaţii toxice!), deşi la începutul anilor ’90 existau premise în acest sens.
     
  7. Paginile Web, blogurile, articolele privitoare la limbă sunt în mod covârşitor ignorate, neexistând discuţii în şcoli pe aceste teme. Este un mod de a trăi cu spatele la critici şi alerte, aşa cum procedează şi puterea discreţionară şi ignorantă.
     
  8. La copiii afectaţi, simptomul aparţine unei reţele particulare de legături familiale şi ambientale (reale sau simbolice) care se intersectează cu o structură individuală particulară. Copilul suportă dificultatea, fără să conştientizeze implicaţiile, iar şcoala îi dă sensul (îi pune eticheta). Deşi surprinde fenomenul, şcoala nu dispune de programe de corecţie şi stăvilire a masificării fenomenului.
     
  9. Manifestările cele mai frecvente (mai ales la începutul parcursului şcolar) sunt: evitarea, inhibiţia, ascunderea cunoaşterii, „înţepenirea“ inteligenţei. La elevii din clasele mai mari întâlnim un discurs nevolnic, deficitar şi chiar aberant, de anormalitatea căruia elevul nu pare a fi conştient.
     
  10. Învăţarea este un proces a cărei matrice relaţională este ludică, iar rădăcina corporală. Ea depinde de articularea între inteligenţă şi dorinţă, precum şi de echilibrul între asimilare şi acomodare. Acest model a fost substituit, în şcoala românească contemporană, de neînvăţare, unde ludicul e înlocuit de memorizarea mecanică, iar rădăcina afectivă a plăcerii a fost definitiv smulsă.
     

Acestea fiind spuse, nu am iluzii privind rolul terapeutic al acestui blog. Comentatorii mei îmi spun să-mi fac bagajul cu iluzii şi să abandonez confruntarea. Îi înţeleg foarte bine. Le pot spune că în ziua în care mi-aş pierde cititorii, aş trage şi eu oblonul. Mai mult, şi datorită interesului lor, am reuşit totuşi, cu o mână de oamenii, să impulsionăm crearea unui corpus al limbii române sprijinind astfel noile ediţii ale dicţionarelor noastre de referinţă. Statul disponibilizează puţini bani şi, în ultima vreme, muncile culturale sunt voluntare.

Pentru cine mai înnegresc hârtia sau, mai modern, monitorul?

Acest blog se adresează acelei minorităţi risipite, tăcute, exilate care, din motive variate, din nevoia de autostimă sau din dorinţa de a „evada“ din masa celor eşuaţi, doreşte să-şi cultive, în chip diferenţiator, limba. Dacă în alte epoci lucram la planuri ample, sociale, cu gândul la şcoala finlandeză de pildă, astăzi luptăm aici pentru drepturile acestei minorităţi. Pentru dreptul ei la existenţă. Acesta îmi este crezul.

„Omul trăieşte cu ajutorul raţiunii, dar supravieţuieşte cu ajutorul viselor“, spunea Unamuno.