Cuvinte călătoare (AG-AZ)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lumea noastră, reală sau imaginară, văzută sau nevăzută, gândită sau simţită, este, în esenţă, făcută din cuvinte. Prin cuvinte ne legăm de locuri, de oameni, de visuri şi de credinţe. Poate tocmai de aceea, aceste călătorii ne arată cât de veche şi totodată nouă e lumea prin care, vremelnic, trecem. Povestea oamenilor nu este altceva decât... povestea vorbelor.

ALAMBIC

gr. ἄμβιξ, ἄμβιχος (ámbiks,ámbikos) „vas de distilat” > ar. (sec. XI) al-'anbíq „capătul retortei” > fr. (sec. XIII) alambic „aparat de distilat” > rom. alambic, s. n.

NOTA 1. Etimologiştii francezi au arătat că alambic nu putea fi împrumutat din spaniolă, unde apare atestat mult mai târziu. Se poate însă accepta un intermediar: lat. med. (sec. XII-XIII) alembicus, termen folosit de alchimişti.

NOTA 2. Prima atestare în română, la Dimitrie Cantemir, în „Istoria ieroglifică” (1705): „Că după cea de obşte socoteală a filosofilor noştri (toate apele dulci din marea amară ies şi toate pâreaiele tulburi în marea limpede să limpedzăsc), de care lucru izvoarăle Nilului prin grosimea atâţea munţi trecând şi atâtea pietri strâmpte pătrundzind, materiia cea groasă, amară şi sărată ca printr-un limbic să lămureşte şi, ca dintr-un vas într-alt vas prităcindu-să, să curăţeste şi să îndulceşte.”

La Cantemir apare forma limbic < it. lambicco. A se vedea şi ngr. λαμπίϰος, mr. lămbic, bg. lambik. Aşadar, cuvântul alambic a fost împrumutat mai întâi din italiană şi mai apoi din franceză.

NOTA 3. În „Amintiri din copilărie”, de Radu Rosetti, găsesc şi forma de plural: „În grădină, sub un frumos pavilion, era o clădire joasă, un feli de subsol, trei păreţi ale căreia aveau, pe toată lungimea, câte un lung cuptor în faţa căruia se vedeau aşezate o mulţime de alambice.”

Mă gândesc îndată la pluralele duble. Scriban (1939), dar şi „Dicţionarul de neologisme” (1986), înregistrau două forme de plural: alambice şi alambicuri. Apoi, dicţionarele noastre academice au ales alambicuri. Să nu credeţi însă că lumea nu spune în ambele feluri, fiindcă norma nu a fost asimilată.

Astfel, pe Google, alambice are vreo 1430 de apariţii, nu doar în anunţuri sau pe bloguri. Leo Butnaru, în „Copil la ruşi” scrie: Construiau alambice primitive – un cazan mare, o veşcă înfundată pe el, o ţeavă ce trece printr-un uluc plin cu apa necesară pentru a răci aburii [...]. Tot alambice apare şi la Grete Tartler sau la Şerban Foarţă, scriitori atenţi la limbă.

În schimb, forma alambicuri ar fi de şapte ori mai numeroasă. Doina Ruşti scrie: „Băiatul făcuse bani din cazane, în special alambicuri de ţuică.” Să sperăm că DOOM-ul nu va schimba norma. Până atunci, am ales o frază din „Enciclopedia sociologiei universale”, vol. I, de Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu şi Cătălin Zamfir: Drumurile globului terestru au fost un fel de alambicuri puternice care au transformat, într-un fel sau altul, popoarele care s-au angajat pe ele.” nu pentru a insista asupra pluralelor alambicate, ci pentru sluţenia ei stilistică.

● Familie: alambica, alambichez, vb.

alambicat, -ă, alambicaţi -te, adj.

ALCOOL

ar. clas. al-kuhl „antimoniu; pulbere de antimoniu folosită ca fard, pentru a înnegri ochii > ar. pop. al-kohól > sp. (1278) alcohol „idem” > lat. şt. alcohol „idem” > lat. şt. (creaţie a lui Paracelsus, sec. XVI) „spiritul vinului” > fr. alcohol „idem” > fr. (sec XIX) alcool „spirt, băutură” > rom. alcool, s. n.

NOTA 1. Paracelsus, alchimist şi medic elveţian, dă cuvântului alcohol sensul de „element foarte fin şi pur”, apoi de „esenţă obţinută prin distilare” şi, la începutul sec. al XVI-lea, îl numeşte „spiritul vinului”. Acest sens a pătruns în franceză, apoi în spaniolă (1786) şi, de aici, în portugheză. Din franceză, cu semantismul actual, apărut la începutul secolului al XIX-lea, termenul se va răspândi în foarte multe limbi, ajungând şi în română.

NOTA 2. În română, alcoolul a însemnat, iniţial, spirt („băuturi spirtoase”), adică „alcool etilic”. Spirt ne vine din rus. spirt „idem” < germ. Spirt „idem” < lat. spiritus, referitor la „spiritul vinului” (Paracelsus).

Câteva exemplificări: Alcoolul, întrucât e trebuitor nutriţiunii, se poate substitui, c-un înzecit folos pentru sănătate, cu hrana substanţială.” (M Eminescu, Din periodice, 1879) || „Artistul meu avea odată doi cocoşi, pe cari-i deprinsese la beţie, şi încă beţie de alcool, fiindcă le dedea boabe şi grăunţe zăcute-n rom.” (I. L. Caragiale, Un artist)

„Spirt” apare şi el în secolul al XIX-lea: „— Ţine, zise ea, bea acest spirt în sănătatea mea!” (N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi) || „Că umblă mai gol decât pilugul şi apoi, din pricina spirtului otrăvitor, se face ca cel muşcat de şarpe din care se varsă veninul.” (Alexei Mateevici, Cuvânt împotriva beţiei)

NOTA 3. În română sunt două substantive, care ar trebui tratate separat:

alcool1, alcooli, s. m. CHIM Denumirea generică al unor compuşi organici obţinuţi prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril (OH).

alcool2, alcooluri, s. n. Lichid incolor, inflamabil, cu miros şi gust specific, obţinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetică şi folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc.; etanol, alcool etilic, spirt.

DEX-ul include şi patru sintagme: alcool denaturat, alcool rafinat, alcool sanitar şi alcool solidificat. La acestea, cred că ar mai trebui adăugate: alcool etilic sau etanol (prezent în băuturile alcoolice, de exemplu) şi alcool metilic sau metanol (folosit ca dizolvant sau combustibil şi care este otrăvitor)

● Familie: alcoolat, s. m.

alcoolemie, s. f.

alcoolic, -a, alcoolici, -ce, adj.

alcoolic, -a, alcoolici, -ce, s. m. şi f.

alcoolism, s. n.

alcoolist, -ă, alcoolişti, -e, s. m. şi f. fam. = alcoolic. → Bunicul meu a fost alcoolist, tatal meu este alcoolist, am un frate mai mare. (Internet)

alcooliza, alcoolizez, vb.

alcoolizabil,-ă, alcoolizabili, e, adj. [DN (1986); DOLR (2002); MDA (2010)]

alcoolizare, s. f. ≠ dezalcoolizare, s. f.

alcoolizat, -ă, alcoolizaţi, -te, adj.

alcoolizaţiune, s. f. înv. [Scriban (1939)] = alcoolizare → Şi la această alcoolizaţiune a naţiunei; la sporirea mortalităţei şi a criminalităţei, la istovirea forţelor muncitoare, vinul contribue aproape egal cu spirtul. (N. Basilescu, Alcoolismul, 1913)

alcooliză, s. f.

alcoolmetrie, s. f.

alcoolmetru, alcoolmetre, s. n.; alcoolometru, alcoolometre, s. n. [Scriban (1939)] = alcoolmetru → Alcoolometru de uz casnic este utilizat pentru a măsura volumul de alcool etilic în soluţie într-un mediu casnic. (Internet)

alcoolmobil, alcoomobile, s. n. [DCR, 1997]. Prezenţă efemeră; nu se mai întregistrează.

alcoolometrie, s. f. [DN (1986); DOLR (2002); MDA (2010)] Diplomatul rus circula cu viteza regulamentară şi, în pofida speculaţiilor din presa română legate de faptul că acesta a refuzat să parcurgă testul de alcoolometrie […] (Internet)

ALMANAH

sir. l-manhaï, „anul viitor” > ar. hisp. al-manáh „calendar” > lat. med. (sec. XII) almanachus „idem” > fr. (1303) almanach, „idem” > rom. almanah, s. n.

NOTA 1. Ipoteza prin care lat. almanachus „calendar” ar proveni din gr. άλμενιχιακά „calendar”, termen care ar fi fost folosit de Porfiriu (după cum ne spune Eusebiu) privind calendarele egiptene se bazează pe o eroare datorată lui Scaliger şi Saumaise. În realitate, Porfiriu a numit aceste calendare Σαλμεσχινιακά, şi nu Αλμενιχιακά, cum au crezut scribii lui Eusebiu. (TLFI) Scriban (1939) a preluat şi el această explicaţie, răspândită la vremea aceea: „ar. al-manah, calendar, d. vgr. men, lună; mgr. almenahón, mlat. almanáchus, aplicat de Eŭsebiŭ [† 340 d. Hr.] calendarelor egipteneştĭ”.

NOTA 2. DLR îl atestă la Maiorescu, Critice. Probabil în Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872). Tot Maiorescu, în Răspunsurile „Revistei Contimporane” (1873) scrie: „Miron Costin cronicarul saxon, alcătuitorul de o specie de almanahe istorice seci şi grele de mistuit, almanahe care însemnà la anul cutare naşterea cutăruia domn, la data aceasta ivirea unei comete, la luna cealaltă împuşcarea de către rege, la vânătoare, a unei vulpe...” În realitate, termenul a pătruns mult mai devreme. În 1839, Ion Heliade Rădulescu edita un „Almanah literar”!

NOTA 3. Aşa cum se poate vedea, Maiorescu foloseşte pluralul „almanahe”. Singularul era şi el oscilant la vremea aceea: „almanah” şi „almanac”. Eminescu scrie: „Un almanac pe fiecare an, care să conţină numai lucrări dramatice, se înţelege că bune.” (Familia, 18/30 ianuarie 1870). Aşa că dl Marian Vanghelie, care a stârnit zeci sau sute de înţepături ironice, nu a creat o formă în afara limbii… Doar că ne desparte de ea mai bine de un secol!

AMBASADĂ

gal. (latinizat) *ambactos „cel care este condus, cel care este trimis; servitor” > got. andbahti, andbaths, „servitor” > got. andbahti „funcţie” > lat. med (sec. IX) *ambactia (prin forma ambascia) „serviciu făcut” > prov. ambayssada (formă anterioară, sec. XII, ambaissa) „mesaj” > it. (sec. XIII) ambasciata „misiune diplomatică; mesaj oficial” > fr. (1352-1356) ambassade „idem” > rom. ambasadă, s. f.

NOTĂ. DLR îl atestă la Negruzzi. La Gr. Alexandrescu, termenul apare în fabula „Bursucul şi vulpea” (ediţia 1863): „Sfârşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni”. La Filimon, ceva mai devreme : „Astfel mă văzui silit să alerg la un ajutor, de care am fugit totdauna, adică la acele ce să zice în mai multe feluri, dar pe care noi îl vom numi ambasadă amoroasă.” (O cantatriţă de uliţă, 1859)

● Familie: ambasador, -oare, s. m. şi f.

ambasadorial, -ă, adj. [MDA, 2010]

AVARIE

ar. hawáriya, pl. de la hawár „stricăciune, pagubă” > lat. med. genoveză (1191) avaria „aruncarea mărfurilor în caz de naufragiu; calculul pagubelor pricinuite” > fr. (în jur de 1200) avarie „pagube datorate naufragiului” > rom. avarie, s. f.

● Familie: avaria, avariez, vb.

avariere, avarieri, s. f.

avariat, -ă, avariaţi, -te, adj.

AVATAR

skr. avatāraḥ „coborârea fiinţelor supranaturale pe pământ şi încarnarea acestora în diverse forme; ava „jos” şi tarati, „străbate” > fr. (în jur de 1800) avatar „primele trei incarnaţii ale lui Vişnu”; apoi, în 1822, prin analogie, „schimbare, metamorfoză, transformare” > rom. avatar, s. n.

NOTĂ 1. Prima atestare într-o limbă europeană: în olandeză, în 1672, sub forma auaatar.

La noi, DLR nu îl atestă, dar cuvântul apare cu siguranţă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Eminescu a scris „Avatarii faraonului Tlà”, dar cuvântul nu se regăseşte în text. Cea mai veche atestare, în căutările mele, este la B. P. Haşdeu în „Micuţa” (1862): – Acum văd că eşti un flutur din cunoştinţele mele; vreau să zic, un feldeş metamorfozat în flutur, un "avatar", cum ar zice profesorul nostru de limba sanscrită.”

NOTA 2. În INFOR, avatar este o „imagine digitală care îl reprezintă pe utilizator în lumea virtuală”. Acest sens, provenit din engleză, nu a fost încă înregistrat de dicţionarele noastre.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite