Legendele celor mai frumoase locuri din România: Vârful Frumoasa - Măiastra care a vrăjit ciobănaşii – şi iezerele din Maramureş care înghit oameni

Frumuseţea munţilor, dealurilor, văilor şi chiar a oraşelor din România ascund legende bine păstrate în popor. Sibienii povestesc despre legenda Vârfului Fumoasa, din inima Cindrelului, care poartă numele unei prea frumoase fetişcane din Şugag care a ucis în numele amorului să neîmplinit 13 flăcăi. Alte legende scot la iveală misterele de dincolo de frumuseţea fermecătoare a unor iezere, munţi, sau dealuri, din Maramureş până la Dunăre.

Legendele celor mai frumoase locuri din România s-au păstrat de-a lungul timpului şi când sunt spuse parcă amplifică frumuseţea naturală a reliefului Românesc. De unde vine numele Făgăraşului şi controversa numelui celui mai înalt vârf din România sunt doar câteva dintre istoriile păstrate din popor sau explicate de lingvişti sau istorici.  

Legenda Vârfului Frumoasa, stânca născută dintr-o femeie superbă şi dragostea ei neîmplinită

Vârful Frumoasa (2.168 de metri) din Munţii Cindrel are în spate una din cele mai frumoase poveşti. Legenda porneşte de pe Valea Sebeşului, din satul Şugag, unde se spune că s-a născut o fată fără pereche de frumoasă. Pe lângă frumuseţea fără egal, fata cânta şi juca precum nimeni alta, şi nu era fecior în sat care să nu şi-o dorească de nevastă.

„Legenda mai spune că într-o vară, când fata era venită la tatăl ei de la Oaşa, a urcat împreună cu ciobănaşii şi fetele de la stânele prinse pe tâmplele Parângului, Lotrului şi Şurianului, la nedeia de Sântilie, sus, aproape de cer, pe platoul din creasta Munţilor Cindrel. Era zi mare de sărbătoare, celebrată din moşi-strămoşi, care aduna laolaltă pe toţi oamenii locului, motiv pentru care, de la mari depărtări, veneau negustori vestiţi. Cântecul şi jocul care se încingea la nedeie cu greu se stingeau către zorii dimineţii. De cum ajunsese Frumoasa cu însoţitorii ei, toţi feciorii care erau strânşi acolo o sorbeau din priviri şi nu-şi dădeau rând să o joace. Învârtitele, jienele şi haţeganele nu conteneau o clipă şi toţi se întrebau de unde are fata asta atâta putere să joace fără să obosească. Dintre toţi, doar unul singur părea că nu o băga în seamă. Era Cindrel, feciorul baciului Cindrea, cel mai vânjos şi mai mândru ciobănaş care a călcat vreodată pe aceste plaiuri. Venise la nedeie însoţit de Măriuca, fata baciului de la stâna din Ştefleşti şi nu avea ochi decât pentru ea. Toată ziua doar cu ea a jucat şi nici un alt ciobănaş n-a cutezat s-o ceară la joc, pentru că toţi ştiau că, din iarnă, Măriuca va fi mireasa lui Cindrel”, povesteşte Anca Florinela Vasilescu, coordonator al programului Biblionet în judeţul Sibiu şi al Festivalului Culturii Montane de la Porumbacu de Sus şi un pasionat cercetător al legendelor locului.

„Buceagul“, misterioasa denumire care a dat numele munţilor Bucegi



Varianta arhaică a numelui „Bucegi“ este „Buceci“, denumire folosită şi astăzi de bătrânii de la munte, şi despre care lingviştii spun că provine din „huceag“, „buceag“ sau „bugeac“.

Originea numelui nu poate fi găsită nici în limbile vecine. Lingvistul Sextil Puşcariu susţine că numele Bucşoiului, unul din munţii care ajunge în vârful Omu, derivă de la Buc, Bucur, tot aşa cum şi Buceci, Bugeci derivă de la Buc cu acelaşi sufix ca în Măneciu sau Moeciu. Iar Bucur este un nume autentic dacic.
Masivul Bucegi ocupă o suprafaţă de circa 300 de kilometri pătraţi, pe teritoriul judeţelor Dâmboviţa, Prahova şi Braşov. Este ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 de metri, sprijinită de abrupturi puternice.

Ceahlăii, păsările care au dat numele muntelui sacru al dacilor



Muntele Ceahlău şi formele de relief emblematice (Dochia, Panaghia, Toaca) au dat naştere mai multor poveşti şi legende populare. Cea mai cunoscută versiune legată de formarea muntelui este cea care spune că masivul muntos a fost format din porunca împăratului Traian care voia să-i apere pe locuitori de hoardele barbare venite de la Răsărit.

Pentru a fi dusă la îndeplinire porunca, au fost adunaţi toţi robii luaţi de la Decebal care trebuiau să aducă şi să aşeze piatră peste piatră şi stâncă peste stâncă, până când muntele era suficient de înalt ca să-l mulţumească pe împăratul roman. La final, Traian a cerut ca în vârful muntelui sa fie aşezată o toacă pe care un soldat ce stătea de strajă trebuia să o bată anunţând atunci când  vedea năvălind vrăjmaşii.

Primele informaţii în izvoarele istorice sunt de la Strabon. În  Geographia (VII, 3, 5), istoricul şi geograful grec vorbeşte despre Muntele Sfânt al dacilor, numindu-l „Kogaionon”, unde aveau loc ritualurile închinate lui Zamolxe. Localizarea pentru Ceahlău nu este însă certă, alte posibile variante pentru Kogaion fiind munţii Orăştiei sau Bucegi.

Originea numelui pe care-l poartă muntele nu este foarte clară. Cea mai des întâlnită teorie este cea conform căreia numele ar deriva din maghiarul „csahlo”, care denumea o specie de vultur (vulturul bărbos sau zaganul) care popula cândva crestele muntelui. Preotul-arheolog nemţean Constantin Matasă (1878 - 1971) împărtăşea şi el părerea că numele ar proveni de la aceşti vulturi de stâncă care scot un sunet asemănător cu scheunatul câinelui.

Legendele iezerelor din Maramureş: au înghiţit oameni, sate întregi, sau au legătură directă cu marea



Cu toate că iezerele din Maramureş au o valoare turistică deosebită pentru judeţ, acestea impresionând prin peisajele măiestoase pe care le oferă, localnicii din apropierea acestora par să se fereacă de ele. Principalele motive sunt numeroasele legende ţesute de-a lungul anilor în jurul acestor minuni ale naturii. Halastăul din Tisa este cunoscut pentru forţa malefică pe care o ascunde. Deşi semnificaţia numelui este de baltă sau apă mică, puterile care îi sunt atribuite par a nu fi deloc în concordanţă cu acesta. Potrivit legendelor locale, Halastăul a înghiţit o biserică şi câteva case din apropiere, iar până nu demult clopotele bisericii se puteau auzi în fiecare an în noaptea Învierii.

Iezerul din vârful Pietrosul, cunoscut pentru forma sa inedită, asemănătoare cu a României, în concepţia localnicilor este un lac fără fund. Potrivit acestora orice obiecte aruncate în lac sunt imposibil de recuperat, unii dintre ei crezând că acesta are legătură directă cu Marea Neagră, iar orice obiect ajuns în lac va ajunge direct în mare. Vinderelul din Poienile de Sub Munte a ajuns în atenţia sătenilor datorită vârtejului care se formează pe acesta si care te trage pe oricine la fund. În concepţia localnicilor, forţe necurate au pus stăpânire pe lac iar acestea răpesc pe oricine cuteză a tulbura apele. Ba mai mult, o piatră dacă e aruncată în acest iezer aceasta va aduce vreme grea în zona respectivă.

Lacul Tăciunosul este renumit pentru puterile sale hipnotice. Mitul spune că în vremurile cu ceaţă acesta atrage orice fiinţă vie, om sau animal făcându-l să îşi găsească pieirea în apele sale.

Munţii Codru Moma sau ţinuturile cu strigoi, iele, ori cu oameni-lup



În Munţii Codru Moma, ascunsă în desişurile pădurilor de fag şi gorun, rezistă până astăzi amintirea a cel puţin şase cetăţi dacice: Dezna, Clit, Cetăţeaua, Botfei (în judeţul Arad), Finiş şi Petrani (în Bihor). Aşezate la un capăt şi altul al munţilor, cetatea Dezna (est) şi cetatea Finiş (vest), cele două fortificaţii, par să fi avut un rol hotărâtor în istoria ţării noastre. Isoricii spun că nu se ştie exact de unde vine numele muntelui.

Există însă o consemnare istorică, în care un rege dac, pe nume Codru, este amintit în scrierile lui Herodot, ca fiind urmaşul regelui Doru, prezentat de istoricul grec drept conducător al dorienilor care au plecat din zona de azi a Ardealului, invadând sudul Peninsulei Balcanice.

Cât priveşte numele de Moma, el nu poate fi dedus decât din legendele, miturile, obiceiurile şi amintirile păstrate de oamenii locului.

Moldoveanu, cel mai înalt vârf din România denumit după un cioban

.

Despre originea numelui său există şi acum dispute. Unii istorici spun că numele vine de la căţeluşa Molda, după care a fost denumită şi regiunea Moldovei. Mai mulţi cercetători au respins însă această idee şi spun că numele vârfurilor din Masivul Făgăraş au fost date după poreclele ciobanilor, singurii care urcau pe munte acum mai bine de 80 de ani. Aşa se face că Vârful Moldoveanu a fost botezat după porecla ciobanului care avea în arendă acea porţiune de munte.

Şi numele masivului Făgăraş a născut controverse. Este cert să numele vine din maghiară. Unii istorici spun că vine de la cuvântul fogor, care înseamnă potârniche. În secolul al XVIII-lea circula o glumă cum să numele vine din expresia maghiară fa-garas care înseamnă ban din lemn. În acele vremuri muncitorii primeau nişte răvaşe din lemn pentru munca prestată la Cetatea Făgăraşului, pe care le schimbau apoi în bani. Oricare legendă ar fi adevărată este clar forma românească a numelui este derivată din maghiară.

Masivul Făgăraş măsoară, de la est la vest,  în linie dreaptă, aproximativ 70  de kilometri, iar de la nord la sud, circa de 45 de kilometri. Munţii Făgăraşului seamănă cu o imensă coloană vertebrală orientată de la est la vest având „coastele” (culmile) orientate către nord şi respectiv, sud. Culmile din partea nordică sunt cu mult mai scurte şi mai abrupte decât cele din partea sudică, care sunt foarte lungi şi domoale. Vârful Moldoveanu se vede cel mai bine din aer.  Munţii Făgăraş au devenit cunoscuţi şi datorită luptărilor anticomunişti care s-au refugiat în masiv.

Legendele Podului lui Dumnezeu de la Ponoare



Cu o lungime de 30 de metri şi cu 13 metri lăţime, podul face legătura dintre oraşele Baia de Aramă (Mehedinţi) şi Băile Herculane (Caraş-Severin), fiind singurul pod natural circulat din lume.

Una dintre legendele biblice care circulă în zonă spune că Podul Natural de la Ponoarele ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodim să treacă spre Tismana, după ce oamenii l-au alungat din comună.
Astfel, după cum arată legenda, prin aceste locuri după ce a construit mănăstirea Vodiţa (1370-1372), după pierderea acesteia prin ocuparea regiunii Severinului de către regatul maghiar, călugărul greco-sârb Nicodim plecând spre nord-est a poposit pe aceste meleaguri unde pitorescul l-a atras destul de mult, hotărându-se să întemeieze o nouă mănăstire. Prin întemeierea unei mănăstiri, o parte din terenurile care aparţineau locuitorilor urma să treacă în posesia mănăstirii. Această situaţie i-a alarmat pe cetăţenii satului determinându-i să găsească o modalitate de a-l izgoni din aceste locuri.

Poveştile uimitoare ascunse de râul Dâmboviţa, lacurile şi dealurile bucureştene

Capitala păstrează una dintre cele mai frumoase legende care îi are ca protagonişti pe Dâmboviţa şi Bucur, o fată de pădurar şi un cioban, care sunt responsabili de denumirea râului Dâmboviţa şi a oraşului Bucureşti. Precum Roma, Capitala este aşezată pe şapte coline, reprezentate de cele  şapte dealuri din Bucureşti. În plus, lacurile bucureştene se bucură de poveşti urbane care s-au păstrat de-a lungul timpului.

Istoricii Bălăceanu Stolnici şi Dan Falcan au explicat, pentru adevarul.ro, de unde vin denumirile formelor de relief din Bucureşti şi au spus legendele urbane din spatele acestora.

Legenda spune că numele Capitalei noastre provine de la un cioban pe nume Bucur, iar denumirea răului Dâmboviţa, de la fata unui pădurar pe nume Dâmboviţa. În pădurea adâncă în care locuia Dâmboviţa împreună cu tatăl său şi Bucur, poposeşte la un moment dat un Făt-Frumos care avea nevoie de ajutor pentru a trece dincolo de munţii.

Domnitorul care a transformat Iaşiul dintr-un târg înghesuit în capitală de provincie şi i-a câştigat titulatura de „oraş al celor şapte coline“

Istoria Capitalei Moldovei înregistrează o perioadă extrem de înfloritoare la mijlocul secolului al XVII-lea, atunci când pe tronul Moldovei a ajuns un foarte bogat şi influent boier.

În plin Ev Mediu, într-o perioadă înţesată cu războaie, dezvoltarea economică şi culturală a oraşului Iaşi s-a produs cu intermitenţe, în ciuda faptului că devenise, din secolul al XVI-lea capitala Moldovei, provincie întinsă pe o suprafaţă considerabilă.

Domnitorul care a reuşit să atingă un vârf de dezvoltare fără precedent până atunci a fost Vasile Lupu, ajuns pe tronul Moldovei în anul 1634 şi care a rămas în funcţie vreme de aproape 20 de ani. Un domn vizionar şi învăţat, şcolit la Constantinopol, Vasile Lupu a dus o politică de extindere a graniţelor oraşului în toate direcţiile, politică determinată şi de anvergura economică la care oraşul ajunsese ca urmare a traversării acestuia de către rute comerciale importante dinspre estul Europei către vest.

În timpul lui Vasile Lupu, suburbia numită atunci Muntenime, cunoscută în prezent drept Sărărie, s-a extins considerabil către Dealul Copoului. Până la mijlocul secolului al XVII-lea, cartierul avea ca limită zona Râpa Galbenă. În acelaşi timp, din această perioadă au început să fie populate şi modernizate intens cartierele Bucşinescu, Broşteni, Tătăraşi şi Ciurchi.

Grădina Zmeilor - „Meteora“ României



Grădina Zmeilor este situată la marginea localităţii Gâlgău Almaşului, din comuna sălăjeană Bălan şi este, de fapt, un ansamblu neregulat de stânci, formate aici prin desprinderea unor blocuri sau compartimente de gresii din dealul Închieturi. Potrivit geologilor, aceste formaţiuni au alunecat  pe argilele de la baza, spre firul părului Dosului. Ulterior, datorită agenţilor modelatori, s-au format cele mai bizare forme: coloane, metereze, poduri, ciuperci, unele având înăltimi de peste 10-12 metri.

Formele ciudate ale stâncilor, dar şi imaginaţia bogată a localnicilor, a făcut ca acestora să le fie atribuite denumiri cu conotaţii supranaturale. Astfel, cele mai mari stânci, în formă de prismă, au fost numite Zmeul şi Zmeoaica, dar sunt şi unele stânci ce poartă denumiri mai... pământene: Moşu, Eva, Dorobanţul Degeţelul, Sfinxul, Călugărul, Căpitanul, Soldaţii, Eva.
 

Legenda Muntelui Găina: zâna ce oferea ouă de aur tinerilor pentru fericire şi viaţă lungă



 Legenda Muntelui Găina este strâns legată de râul Arieş, care traversează Munţii Apuseni. Astfel, se spune că pe Muntele Găina trăia o zână nemaipomenit de frumoasă, care locuia într-un palat strălucitor. Zâna avea o găină cu pene de aur. Găina îi făcea zilnic câte trei ouă de aur, iar zâna dăruia aceste oua fetelor sărace din zonă care urmau să se mărite.
 
Trei feciori de-ai locurilor, auzind de bogăţia ei, s-au deghizat în haine femeieşti, au reuşit printr-un şiretlic să pătrundă în palat şi să fure găina. În fuga lor, au scăpat din coş ouăle de aur, care s-au spart în râul Arieş. De atunci, Arieşul poartă în nisipul său fărâmituri de aur. Timp de sute de ani localnicii au scos aur din Arieş cu ajutorul unor instrumente rudimentare. Din păcate, în prezent aurul din bazinul Arieşului nu mai este exploatat. Legenda a fost purtată şi transmisă şi prin intermediul celei mai mari manifestări populare în aer liber din România. În fiecare an, în cea mai apropiată duminică de 20 iulie (Sfântul Ilie), mii de moţi şi turişti urcă pe platoul muntelui pentru a participa la ”Târgul de fete”.
 
Pornit iniţial ca o întâlnire între locuitorii satelor răsfirate prin munţi, pentru ca oamenii să-şi găsească mai uşor partenerul sau partenera de viaţă, cu timpul târgul a devenit un prilej de promovare a tradiţiilor populare: a dansului şi a muzicii folclorice. Prima menţiune a Târgului de fete de pe Muntele Găina datează din anul 1816, dar începuturile acestui eveniment trebuie căutate mult în timp.

Legenda lacului Dracşani



Cele mai multe legende au fost uitate, înghiţite de oraşe şi de lumea modernă. Chiar şi în lumea satelor, puţini oameni mai ştiu poveştile locurilor. Şi cei mai mulţi sunt bătrâni trecuţi de 80 de ani. Şi în judeţul Botoşani locurile abundă în legende. Doar câteva legate de voievozi şi de mândria locului: iazurile pline de peşte au mai rămas în cărţi sau aminitrea bătrânilor.  
 
Oamenii au locuit ceea ce astăzi poartă numele de judeţul Botoşani, din timpuri imemoriale. Uneori dovezile arheologice duc şi către marile glaciaţiuni. Cele mai multe legende au rămas însă din perioada Evului Mediu şi sunt legate bineinţeles de personalitatea cea mai marcantă a Moldovei din aceea perioadă, voievodul Ştefan cel Mare. Cum una dintre cele mai mari mândrii ale Botoşaniului sunt iazurile, cel mai mare dintre acestea, iazul de la Dracşani, are si el o legendă pe măsură.
 
De altfel legenda iazului mai poate fi găsită doar într-o carte din anul 1914, scrisă de folcloristul dorohoian Dumitru Furtună.

În lucrarea  „Cuvinte Scumpe“, dorohoianul scrie că într-adevăr iazul de la Dracşani era unul domnesc şi că pe acesta se plimba Ştefan cel Mare cu barca. Până însă să stăpânească furia apelor legenda spune că voievodul a trebuit să facă şi sacrificiu uman. Pentru a stăvili furia apelor, spune folcloristul, Ştefan cel Mare „l-a iezit cu lână“ şi a sacrificat în vâltoarea apelor un ţigan şi un cocoş. Generaţiile anterioare de răzeşi din jurul Dracşaniului spuneau că ziua când este frumos ţiganul mai iese şi acuma din iaz şi scapără amnarul, iar la apus cântă cocoşul de se aude în toată zona.

La acest articol au colaborat: Ramona Găină, Dana Mihai, Florin Jbanca, Cosmin Carp, Claudia Untaru, Simona Suciu, Corina Macavei, Mădălina Mihalache, Cezar Pădurariu, Olimpia Man, Dorin Ţimonea, Miruna Luca.