Câteva gânduri disparate despre Regele Mihai:

a) Departe de a fi fugit cu averi monstruoase din ţară, cum a spus propaganda dejistă despre el, Regele a fost nevoit să-şi întreţină familia, în Elveţia, printr-un full time job. A lucrat ca pilot de avioane comerciale; a avut şi o pasiune pentru mecanică – a recondiţionat maşini, în special jeep-uri, cu mâna lui. Şi-a întreţinut familia, destul de numeroasă, prin munca lui, şi a cumpărat casa din Elveţia în rate, cu credit la bancă.

b) Regele nu a avut ocazia, până în 1947, să fie de prea multe ori rege. Era şi tânăr, la momentul de la 23 august avea doar 22 de ani; la abdicare avea 26. Însă una dintre deciziile pe care le-a luat – arestarea mareşalului Ion Antonescu – a fost hotărâtoare pentru România, şi a salvat, probabil, România ca stat pe harta Europei de Est.

c) După Revoluţie, a încercat, în multe rânduri, să revină în ţară – de vreo 11 ori; a reuşit să revină abia în 1997. Timp de 27 de ani România postcomunistă a fost contemporană cu fostul ei suveran; cred în continuare că nu am ştiut să ne folosim de experienţa lui, de prestigiul lui, de relaţiile sale de familie şi diplomatice. Regele a fost cel mult tolerat, a fost ţinut la distanţă.

Odată cu Regele Mihai se încheie şi legitimitatea actualei Case Regale (conform Constituţiei din 1923, nici unul dintre urmaşii Regelui Mihai nu mai poate avea vreo pretenţie legitimă la tron). Până acum, Regele a fost o prezenţă spinoasă – care ne amintea că, în 1947, acea Republică bolşevică a fost instaurată în mod ilegitim. Acum tot mai mulţi oameni încep să gândească acest lucru cu voce tare, dacă pot spune aşa; însă istoria pare să se fi schimbat definitiv, cel puţin deocamdată.

Şi mă mai gândesc la un lucru: pagina regalităţii, în România, este pagina sinonimă cu România – nu doar cu România mare, ci cu România ca stat de sine stătător, unitar şi independent. Iar coroana aceea de oţel purtată pe catafalcul Regelui simbolizează tocmai independenţa României.