La 12 decembrie 1408, în momentul în care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor împărat romano-german, şi soţia sa Barbara de Cilli (Celje) au înfiinţat Ordinul Dragonului, unul dintre cele mai faimoase ordine cavalereşti europene, puţină lume îşi imagina, probabil, că simbolistica acestuia va supravieţui timp de mai bine de două secole în îndepărtata Transilvanie, ajungând, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii acestei provincii. Transmiterea acestui simbol până în cea mai răsăriteană dintre provinciile regatului îşi poate găsi în sine explicaţia în împrejurările constituirii ordinului, care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deţinători de funcţii în Transilvania. Astfel, printre nobilii fondatori sunt amintiţi Nicolae (Miklós) Csáki, voievod al Transilvaniei între 1402-1403 şi 1415-1426), care va fi urmat în funcţie de fiul său Ladislau (1426-1437); Ioan (János) Tamási, voievod în funcţie în timpul constituirii ordinului (între 1403-1409); Stibor Stiborici (voievod între 1409-1414, după ce fusese anterior între 1394-1401). De asemenea, dintre membrii fondatori ai ordinului făcea parte şi Mihail Nádasdi, comitele secuilor. Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei să fi fost asociată în această perioadă cu deţinerea statutului de membru al ordinului regal condus de Sigismund de Luxemburg.

Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de iniţiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfântului Gheorghe (Societas militae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326. Componenţa acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absenţa unui act de constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranţă, printre membrii săi se numărau apropiaţii regelui, a căror credinţă fusese verificată în timpul războaielor civile care marcaseră prima parte a domniei sale. Voievodul Transilvaniei din această epocă, Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceştia, şi trebuie să remarcăm aici faptul că unul dintre descendenţii acestuia, Simon, se va număra printre mebrii fondatori ai Ordinului Dragonului.  

Originea reală a ordinului rămâne, aşadar, controversată. Nu mai puţin enigmatică este, însă, simbolistica sa. În actul de fondare al Ordinului, emblema sa este descrisă în felul următor: „alegem şi suntem de acord să purtăm, ca membri ai societăţii, însemnul sau efigia dragonului încolăcit în forma unui cerc, cu coada sa încolăcită în jurul gâtului”; acest dragon urma să poarte, de asemenea, pe spinare crucea roşie a Sfântului Gheorghe pe un scut alb. Este, prin urmare, evident faptul că fondatorii Ordinului Dragonului au dorit să îşi asume tradiţia deja aproape seculară a Ordinului Sfântului Gheorghe, ucigătorul de balauri, a cărui tradiţie şi influenţă în regat trebuie să fi fost cu mult mai mare decât ne lasă să deducem sporadicele informaţii documentare pe care le avem despre acesta. Trebuie observat însă faptul că, în cazul ordinului fondat în anul 1408, avem de-a face nu cu un dragon vânat de sfânt şi de adepţii săi, ci de unul care poartă, el însuşi, crucea Sfântului Gheorghe. Este un dragon care din adversar devine el însuşi simbolul ordinului, şi chiar simbolul său inspirator. Pare destul de clar faptul că ordinul e inspirat de o concepţie diferită de aceea care stătuse la baza ordinului anterior. Nu mai este vorba despre o lume împărţită în alb şi negru, ci de o perspectivă integrativă, pe care o putem asocia unei cunoaşteri de tip hermetic.

Statutele consemnate de episcopul Eberhard al Oradiei, păstrate într-o copie din anul 1707, afirmă în prologul lor că ordinul a fost creat de Sigismund „din dorinţa şi intenţia noastră de a zdrobi faptele dăunătoare ale duşmanului nostru perfid”; ordinul pare a fi fost deschis atât prelaţilor, baronilor şi magnaţilor regatului, cât şi schismaticilor şi păgânilor, „credincioşi ai străvechiului Dragon”.

Este oare întâmplător faptul că acest ordin s-a născut în ziua săvârşirii unui masacru de proporţii, scandalos şi înspăimântător chiar şi pentru epoca medievală, în care Sigismund şi ceilalţi fondatori ai ordinului au ucis aproape 200 de reprezentanţi ai nobilimii bosniace? Întâmplător sau nu, şi alţi reprezentanţi ai ordinului, sau personalităţi asociate cu acesta, s-au arătat la fel de puţin lipsiţi de scrupule. Cel mai faimos, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, cunoscut sub numele de Dracula, care, orice s-ar spune, a reuşit să îşi impresioneze contemporanii prin cruzimea sa. De asemenea, o întreagă serie de reprezentanţi ai familiei Báthory, în special Sigismund şi Gabriel, s-au arătat la fel de înclinaţi către diferite acte de cruzime, iar Ştefan Bocskai, principele care a reuşit să restabilească poziţia internaţională a Transilvaniei la sfârşitul Războiului de 15 Ani, s-a afirmat ca o adevărată mână de fier în politica internă a Transilvaniei, adept al măsurilor celor mai dure.

Ce simbolizează Ouroboros

Aşadar, ce simbolizează Ouroboros? Semnificaţia atribuită dragonului pare a fi inspirată, în acest caz, din simbolistica alchimică, pentru care Ouroboros, dragonul încolăcit, este, de timpuriu, un asociat lui Saturn, ale cărui semnificaţii hermetice sunt strâns asociate cu mitul Vârstei de Aur. Din punct de vedere al semnificaţiei sale astrologice, Saturn reprezintă, de asemenea, ultima frontieră a Cosmosului, limita exterioară a sistemului planetar, ultima graniţă a lumii pe care mintea umană o putea pătrunde. Saturn este, cu siguranţă, un simbol iniţiatic prin excelenţă, în calitatea sa de zeu cu o faţă ascunsă, aceea de suveran al Vârstei de Aur, care este accesibilă doar acelora purificaţi prin iniţiere.

Trebuie reţinut de aici faptul că porţile Ordinului Dragonului au fost deschise şi pentru reprezentanţii lumii ortodoxe, unul dintre cei mai importanţi fiind despotul sârb Ştefan Lazarevič, căruia i se va adăuga, mai târziu, voievodul muntean Vlad Dracul. Ştefan Lazarevič este considerat, de altfel, potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să regăsească rădăcinile istorice ordinului, iniţiatorul din umbră al acestuia, el figurând în calitatea de semnatar al actului de constituire al Ordinului pe a doua poziţie din listă, după regele Sigismund. Ipoteza sârbească leagă originile îndepărtate ale Ordinului de o enigmatică frăţie de arme pusă sub patronajul spiritual al Sfântului Gheorghe, căreia i-ar fi aparţinut cei doisprezece nobili sârbi care au reuşit să străpungă liniile otomane în timpul bătăliei de la Kossovo Polje; unul dintre aceştia, Milos Obilič, a reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad I în propriul său cort, anulând astfel o parte a consecinţelor victoriei obţinute de turci pe câmpul de luptă. Această frăţie de arme ar fi avut, se pare, cel puţin un supravieţuitor, care l-ar fi iniţiat şi pe Ştefan Lazarevič, cel care a reuşit să îi insufle lui Sigismund de Luxemburg ideea unui ordin cavaleresc mai amplu, care să-i reunească pe cavalerii de confesiune ortodoxă cu aceia de confesiune catolică. Această ipoteză ar putea explica, într-un anumit fel, motivele pentru care Transilvania s-ar fi arătat mai apropiată de unul dintre filoanele primare ale Ordinului. Ea ar putea accentua odată în plus asocierea între apartenenţa la Ordin şi exercitarea funcţiilor suveranităţii, realizată de elita politică transilvăneană până în secolul al XVII-lea.

Transmiterea simbolului

Rămâne, totuşi, dificil de soluţionat problema transmiterii acestui simbol de la ordinul fondat la începutul secolului al XV-lea până la momentul adoptării sale ca simbol al puterii princiare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nu este sigur că cercetările viitoare vor putea documenta cu suficientă claritate filiera şi modalitatea prin care s-a realizat această transmitere. Ne aflăm în interiorul unei lumi aristocratice, elitare, o lume care are secrete pe care nu le dezvăluie cu uşurinţă. Sunt tradiţii care se transmit din generaţie în generaţie, sunt mituri, legende şi cunoştinţe secrete pe care documentele scrise nu ni le prezintă.

Este posibil ca transmiterea să fi fost legată de tradiţia familiei Báthory, ştiut fiind faptul că Ştefan Báthory, mare stolnic al regatului între 1417-1431, apoi jude al curţii regale (1431-1439), căzut eroic în lupta de la Varna (1444), a fost unul dintre apropiaţii lui Sigismund de Luxemburg, fiind iniţiat în Ordin în perioada extinderii acestuia. Este adevărat, Ştefan reprezenta ramura de Ecsed a familiei, cea care a dat-o, bunăoară, pe Elisabeta Báthory, faimoasă datorită înclinaţiei sale către practici magice criminale. Însă şi un alt Ştefan Báthory, nepot al celui dintâi, reprezentant de această dată a ramurii de Şimleu, aceea care i-a dat pe principii de mai târziu, făcea parte din anturajul lui Sigismund de Luxemburg în calitatea sa de cavaler al curţii regale, şi este puţin probabil ca ideologia şi simbolistica ordinului să îi fi fost străine. 

 În pofida tăcerii izvoarelor, existenţa acestei transmiteri misterioase rămâne incontestabilă. Simbolul lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosit de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, apoi de familia Rákóczi. Dragonul princiar transilvănean îşi dezvăluie, altminteri, semnificaţiile sale hermetice şi alchimice prin renunţarea la afişarea explicită a atributelor care îl asociau vechiului ordin al Sfântului Gheorghe: scutul şi crucea „de sânge”. Invariabil, chiar şi în cazul principilor catolici, dragonul princiar transilvănean este un Ouroboros care nu este însemnat cu semnul crucii, dar care păstrează însă un alt specific al emblemei Ordinului: coada înfăşurată în jurul gâtului.  

Acest ordin, de la care principii Transilvaniei îşi extrag resursele secrete ale puterii, este unul al adepţilor Dragonului, care, odată descifrată semnificaţia sa ascunsă, se transformă din inamic în protector. Forţa sa de excepţie, odată înţeleasă şi stăpânită, se transformă într-un uriaş rezervor de energie pentru adepţii săi. „Încreştinarea” formală a dragonului, realizată în secolul al XV-lea, este doar o etapă tranzitorie. În secolul al XVI-lea, noii adepţi ai ordinului au renunţat fără probleme la însemnele încreştinării, păstrând doar esenţa pură a dragonului: forţa primordială care guvernează transformarea şi aduce victoria.

Îndelungata transmitere a tradiţiei Ordinului Dragonului, până la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi ale perpetuării tradiţiei şi simbolisticii unei cavalerii ezoterice, asupra căreia izvoarele scrise nu ne oferă decât indicii foarte vagi. Poate fi legată această tradiţie cavalerească de înclinaţia manifestată de cei mai mulţi dintre principii Transilvaniei către ezoterism, magie, alchimie şi practici oculte? Sunt întrebări cărora istoricii le caută încă răspunsul.