Toţi oamenii regelui. Lascăr Zamfirescu, prieten şi fost coleg de clasă: „Am fost disperat – am fost furios când a abdicat regele Mihai!“

Regele Mihai I împlineşte, pe 25 octombrie, 95 de ani. Nouă decenii în care i-a trecut prin mâini istoria cea mai grea – cu neajunsurile interbelice, urmate de războiul mondial, cu instaurarea comunismului şi plecarea în exil, cu revenirea în ţara al cărei monarh nu mai era. Au trecut toate. „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri“, vorba aceea.

În ceas de aniversare regală, am discutat cu oameni apropiaţi regelui Mihai – măcar în gânduri şi simţiri: colegul său de bancă din liceu, seniorul Lascăr Zamfirescu, şi tânărul Tudor Vişan-Miu, monarhist convins. Vorbim despre tinereţile chic de ieri şi despre ambiţiile şi elanurile juvenile de azi, care fac un arc în timp şi se regăsesc în aceleaşi speranţe pentru viitor. „Da, România, regele, monarhia!“ 

„L-am apreciat dintotdeauna. Mi-a fost prieten – şi încă-mi este. Dar nu pentru că e rege – ci pentru că e o stofă foarte bună.“ Când vorbeşte despre încrederea, respectul şi amiciţia sa de-o viaţă cu regele Mihai, Lascăr Zamfirescu rosteşte cuvintele apăsat, cu pauze grave şi lungi, iar colţurile ochilor încep să strălucească uşor, umed. Domnul Zamfirescu are 94 de ani – e cu doar şapte luni mai mic decât regele – şi încă se emoţionează în faţa noianului de amintiri din tinereţe.

S-au împrietenit când aveau 14 ani. Lascăr abia ce venise pentru prima dată în România – după un lung periplu prin Germania, Olanda, Brazilia, Portugalia, Italia – şi era primit în clasa palatină. 12 colegi regali provenind din toate regiunile şi mediile sociale ale României Mari. Lascăr era „românul din afară“. Este nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu şi fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu, mâna dreaptă a ministrului de Externe Nicolae Titulescu. Era trimis peste tot pe unde România deschidea legaţii, în cele mai mari oraşe ale lumii, să pregătească terenul. Şi-aşa s-a născut la Berlin, Lascăr Duiliu Zamfirescu, pe 23 mai 1922. Şi-a început şcoala în Olanda, la „Sacré-Coeur de Jésus“, şi-a ajuns în România, în 1936. A intrat în clasa palatină în clasa a V-a.

„Ne-am cunoscut în garaj. Aveam două maşini englezeşti – firma Dodge –, albastre amândouă, cu care ne-am dus la Peleş. Acolo am făcut primul trimestru de şcoală. M-au cazat la la etajul patru.“ Prietenia lor a început firesc – Mihai îl poreclise, după obicei englezesc, „Zamfi“, iar Lascăr i se adresa cu „Măria Ta“, urmat inevitabil de o glumă sau vreo ironie subtilă. Aşa mai fac băieţii la tinereţe. Au trecut anii de şcoală, cu vacanţele de vară petrecute împreună, în Italia, la principesa Elena, iar curând, a venit vremea ca Mihai să-şi reia tronul. Venise războiul, venise greul cel mare. Fiecare mergea pe drumul său în viaţă. Şi totuşi, a rămas prietenia. Se mai vedeau la dineuri, la ceaiuri, cât de des era posibil în acele vremuri.

De două ori „Da!“

Istoria s-a derulat pe repede înainte şi a deraiat: în 1947, regele Mihai era forţat să abdice şi să plece în exil. „Am fost disperat – am fost furios! Dar nu ştiu ce puteam să fac... Apoi, cât a fost în exil, am păstrat legătura. Chiar şi acum vorbim la telefon.“ Au învăţat să-şi strunească prietenia de la mare distanţă, să învingă toate ideologiile şi regimurile absurde. Spera domnul Zamfirescu că nu vor învinge comuniştii, că regele Mihai se va putea întoarce în ţară? „Şi-acum sper! Şi-acum aş vrea să se întoarcă în ţară“, spune după o ce ne aruncă o privire complice şi un zâmbet subtil. Mai crede domnul Zamfirescu în restaurarea monarhiei? Mai e posibil aşa ceva? „Da!“, şi dă cu pumnul în canapeaua personală, „Da!“, şi mai dă o dată!, „De două ori da!“, şi faţa i se luminează. „Das gibt es nicht! Nu există ceva de genul ăsta, după capul meu. Nu văd altceva decât monarhia. Nu se poate ca un om care mai şi gândeşte să nu vadă oroarea, greutatea asta. Ar fi o nenorocire dacă n-ar mai veni în ţară regele.“ Când se-aşterne ora prânzului cel mare peste Bucureşti, domnul Lascăr Zamfirescu, sentimental şi vivace, ne cântă la pian „Buona sera, Signorina, buona sera“. Ştiţi, el este un pic şi italian.

Nimic fără rege

Viaţa şi familia domnului Zamfirescu a fost documentată temeinic, cuprinsă în cărţi, de tânărul Tudor Vişan-Miu (foto dreapta). Tudor se declară, ferm, monarhist. Acum are 21 de ani, este student al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, dar convingerile sale de nestrămutat sunt vechi, de când avea 16 ani. „Eram la vârsta când oricine începe să urmărească dezbaterile prezidenţiale sau campaniile electorale. Iar în 2011 s-a întâmplat ceva ce m-a influenţat foarte mult în alegerea mea: discursul regelui Mihai în Parlament“. Atunci a înţeles Tudor că românii ar trebui să facă o alegere clară, prin referendum, cu o campanie solidă de informare în prealabil, că e important ca un om de stat să aibă valori!

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere“, a spus atunci regele Mihai. E un fragment scurt, tabloul a fost mai larg.

Recepţiile pe care le organizează Casa Regală, chiar şi când vin politicieni, sunt cele mai civilizate şi decente manifestări din spaţiul public românesc. Să aduni adversari politic, care ajung să fie politicoşi unii cu alţii, este o situaţie pe care o vezi, poate, numai acolo.  Tudor Vişan-Miu, student monarhist

Republica, ce faceţi cu ea?

Tudor a crezut cu tărie şi a acţionat pragmatic, în consecinţă. S-a înscris în Alianţa pentru Restaurarea Monarhiei – care a adunat laolaltă, în numele regelui, peste 1.000 de oameni – iar astăzi conduce organizaţia de tineret a acesteia. Ţeluri idealiste şi, poate, anacronice? Nicidecum, ne asigură el. „Nu e imposibil. Şi în Serbia, Lituania şi Georgia mişcarea monarhistă e puternică. Au existat şi cazuri în care s-a schimbat forma de guvernământ a statului. Spania, de pildă. În plus, există 10 monarhii în Europa şi toate se remarcă printr-o viaţă politică echilibrată, cu un nivel de trai bun.“ Mai mult, spune Tudor, mentalităţile se moştenesc, iar spaţiul românesc nu a cunoscut republica nicicând până la actul forţat de bolşevici din 1947.

Acţiunile pentru restaurarea monarhiei sunt cât se poate de pragmatice: discuţii cu factorii decizionali – din Parlament, mai ales – dar şi cu elita intelectuală a României. Susţinători sunt destui, dar iniţativă au puţini. Se pot face marşuri, se poate desena pe pereţii oraşului, se pot scrie articole, dar cât efect au toate acestea? Alianţa face, în schimb, excursii de informare prin satele României, să înţeleagă şi oamenii din spaţiul rural pe ce lume trăiesc. „Ne-am întâlnit cu persoane care nu ştiau că România e republică. Sunt oameni care trăiesc izolat şi care n-au aflat că în 1947 s-a schimbat regimul. E impresionant“, mărturiseşte Tudor Vişan-Miu. O dată la patru ani, Tudor spune că-şi manifestă protestul faţă de actualul regim al ţării, anulându-şi buletinul de vot – „Eu nu votez preşedinţi. Scriu pe bilet «Vreau monarhie»“ – şi-aşa munca sa continuă. Nu se va da bătut niciodată, va crede în idealurile sale şi din când în când, îl va vizita pe domnul Zamfirescu să mai răscolească amintirile din vremea când Mihai era prinţ şi rege al tuturor românilor. 

CITIŢI ŞI:  EXCLUSIV Interviul acordat de regele Mihai I profesorului Sorin Alexandrescu, în septembrie 1989, publicat în cotidianul olandez „NRC Handelsblad“. „Sunt în mod legal şeful statului România“