Terorismul islamic medieval: Ordinul Asasinilor şi rolul sinistru pe care l-a jucat în Orientul Mijlociu
0Terorismul nu este, aşa cum am fi tentaţi să credem, un fenomen specific epocii contemporane. Mişcări similare întâlnim aproape în toate epocile, devenind din ce în ce mai frecvente cu cât ne apropiem de lumea de azi.
O asemenea mişcare s-a manifestat în Orientul Mijlociu (să fie oare această zonă predilectă pentru astfel de fenomene?) în secolele XI-XIII. Într-o paralelă între acest fenomen medieval şi terorismul modern am putea găsi atât asemănări, cât şi deosebiri. În orice caz, este cert că această manifestare cu caracter terorist a avut, în epocă, un răsunet similar atacurilor contemporane.
Timp de aproape două secole, între 1090 şi 1273, Ordinul Asasinilor a jucat un rol unic, dar şi sinistru în Orientul Mijlociu. Sectă şiită cunoscută sub numele de Ismailiţii Nizari, Asasinii erau relativ puţini numeric, disperasaţi geografic şi renegaţi atât de majoritatea musulmană sunnită, cât şi de comunitatea şiită.
Asasinii nu beneficiau de o putere militară seminificativă, ba chiar erau inferiori aproape oricărui inamic. Însă spre sfărşitul secolului al XI-lea, carismaticul conducător Hasan-i Sabbaf a transformat această mică sectă persecutată într-una din cele mai letale şi eficiente grupări teroriste din toate timpurile. Chiar şi cei mai puternici lideri ai vremii trăiau sub semnul fricii din cauza agenţilor ordinului.
Cunoscuţi sub numele de fida'i (din cuvântul arab care înseamnă sacrificiu), aceşti agenţi petreceau luni sau chiar ani întregi urmărindu-şi inamicii înainte de a-i omorâ, de regulă într-un loc public. În plus, după crimă refuzau să fugă şi îşi acceptau benevol moartea.
Astăzi, la 750 de ani după dispariţia lor, metodele Asasinilor – folosirea terorismului prin suicid, uciderea sistematică în vederea unor ţeluri de natură politică – seamănă în mod izbitor cu tacticile unor grupări teroriste precum Hamas, Hezbollah sau al-Qaida. Însă pentru Hasan-i Sabbah, actele de teroare nu erau altceva decât metode legitime de autoapărare îndreptate împotriva liderilor politici, militari şi religioşi care întreprinseseră acţiuni ostile împotriva comunităţii Ismailite. Mai mult decât atât, Ordinul Asasinilor nu şi-a direcţionat niciodată atacurile împotriva populaţiei civile.
Despre cum diferenţele ideologic dau naştere violenţelor…
Istoria acestei secte începe în 632, odată cu moartea profetului Muhammad, când lumea musulmană s-a divizat din cauza unei probleme de ordin religios. Şiiţii considerau că doar un imam (conducător) de inspiraţie divină poate interpreta Coranul şi pildele Profetului, şi că doar descendenţii direcţi ai lui Ali (urmaş al lui Muhammad) puteau îndeplini rolul acesta. De asemenea, şiiţii erau de părere că imam-ul ar tebui să se bucure nu doar de autoritatea politică supremă, dar şi de cea religioasă.
Pe de altă parte, sunniţii – mult mai numeroşi - credeau că revelaţiile din Coran pot fi înţelese prin studiu perseverent şi cu ajutorul învăţaţilor. Ei au acceptat conducerea unor califi care nu erau descendenţii direcţi ai lui Ali.
În cadrul minorităţii şiite s-a afirmat, la mijlocul secolului al VIII-lea, o grupare numită ismailiţi, caracterizată printr-o teologie sofisticată şi un egalitarism radical ce condamna bogăţia şi luxul califilor abbasizi. Acest grup, consideraţi eretici de restul comunităţii musulmane, s-a dezvoltat într-o mişcare revoluţionară, clandestină care folosea misionari (da'i) pentru a-şi răspândi credinţa.Aceşti ismailiţi sunt predecesorii Asasinilor.
Gruparea ismailiţilor a câştigat repede teren după ce un misionar de-ai lor, Ubayd Allah, a întemeiat, în 910, în zona Tunisiei de azi, califatul Fatimid. Califii fatimizi au cucerit pe rând Egiptul, Palestina, Mecca şi Medina, şi o parte din Siria. Acest stat a pierdut însă supremaţia în zona Orientului Mijlociu în secolul al XI-lea, când turcii selgiucizi, originari din Asia Centrală, au cucerit Persia şi Mesopotamia şi au preluat puterea califatului abbasid. Ismailiţii fatimizi au rămas, în urma progreselor turcilor, doar cu stăpânirea asupra Egiptului.
Hasan-i Sabbah şi dezvoltarea Ordinului
În acest climat, al declinului statului Fatimid, s-a remarcat un înfocat misionar ismailit, Hasan-i Sabbah. Personaj important în comunitatea ismailită persană, Hasan s-a născut cândva între 1040 şi 1050, şi se converteşte la ismailism în tinereţe. În timpul misiunilor sale, acesta se decide să caute o bază strategică de unde putea lansa următoarea fază a luptei sale religioase, iar castelul Alamut (din munţii Albroz, pe malul Mării Caspice) era locul perfect. Fortăreaţa era însă controlată de turcii selgiucizi.
Misionarii ismailiţi s-au infiltrat mai întâi în comunităţile din jurul castelului, apoi în garnizoana din interior. Comandantul turc Alamut a încercat să-i alunge pe ismailiţi, dar s-a confruntat cu opoziţia garnizoanei care asculta acum de Hasan. Astfel, a fost nevoit să îi cedeze castelul.
După ce a respins prima ofensivă selgiucidă, Hasan şi-a extins autoritatea asupra teritoriului din jur (districtul Rudbar). Deşi s-a folosit foare mult şi de propagandă, a recurs şi la atacuri directe, măceluri sau jafuri. În curând, zona a devenit un fel de stat în miniatură – o insulă a ismailiţilor într-o mare selgiucidă.
Dincolo de răpirea unor teritorii, cea mai grea lovitură dată turcilor de către Ordinul lui Hasan a fost asasinaea vizirului Nizam al-Mulk. Identificat ca cel mai periculos inamic al lor, Asasinii s-au concentrat pe acest înalt funcţionar al administraţiei selgiucide şi au însărcinat un misionar îndrăzneţ, cu numele de Bu-Tahir, să se infiltreze în inima curţii turceşti. Acesta a reuşit să îl asasineze pe Nizam al-Mulk, şi a fost ucis de gărzi imediat după aceea.
Prin acest asasinat politic, ismailiţii le-au demonstrat sunniţilor că au de-a face cu un duşman care, deşi lipsit practic de putere militară, era capabil să se apere cu o voinţă de fier care mergea chiar până la acceptarea voluntară a sacrificiului ultim. După această primă crimă au urmat altele, căzând victime califi, viziri, generali, emiri, chiar şi cruciaţi creştini, iar secta a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de „Ordinul Asasinilor”.