Sfârşitul Europei regilor
0
În 1910, monarhii europeni s-au adunat la Londra pentru un opulent spectacol de putere şi autoritate, la funeraliile regelui britanic Edward al VII-lea. Doar câţiva ani mai târziu, războiul şi revoluţia aveau să distrugă multe din famiile regale domnitoare ale continentului, regii ajungând fie asasinaţi sau înfrânţi, fie forţaţi să plece în exil. Astfel, războiul din 1914-1918 a fost şi un război între familiile regale europene.
Apusul Lumii Vechi
Funeraliile regelui Edward al VII-lea, ce au avut loc în mai 1910, reprezintă momentul cel mai potrivit în care putem observa ceea ce Winston Churchill avea să descrie mai târziu ca fiind „lumea veche la apusul său”. Cu această ocazie, capitala britanică a fost martora unei parade spectaculoase a monarhilor: un cortegiu format din zeci de împăraţi, prinţi moştenitori, arhiduci, mari duci şi prinţi a urmat pe străzile Londrei sicriul regelui decedat. Cât despre delegaţiile ţărilor republicane, lor li s-a desemnat un loc la coada cortegiului.
Mai 1910 a fost un moment al apogeului gloriei monarhice. Delegaţiile republicilor, indiferent cât de puternice erau statele respective – precum Franţa sau Statele Unite, s-au aflat la finalul convoiului, în spatele tuturor monarhilor. Cine, în acel moment, s-ar fi putut îndoi că regatul ca formă de guvernământ se află pe marginea prăpastiei? Nimic nu ar fi simbolizat mai bine extraordinara înflorire şi glorie a monarhiilor europene decât parada din 20 mai 1910, cea mai mare adunare a familiilor regale din Europa care a avut loc vreodată şi una din ultimele dinaintea izbucnirii războiului.
De la zilele vechiului regim al Franţei pre-revoluţionare, monarhia nu mai păruse niciodată atât de puternică. În loc să scadă în număr, tronurile regale s-au înmulţit, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au mai apărut încă 6 regate, astfel că în anul morţii lui Edward al VII-lea în Europa existau mai mulţi monarhi ca niciodată.
Indiferent de puterea şi autoritatea de care se bucurau aceşti lideri – fie că erau autocraţi, precum în Rusia, sau monarhi constituţionali lipsiţi practic de putere, precum în Marea Britanie – prestigiul şi poziţia lor erau aproape intacte. Puţini dintre cei care au privit sau chiar au participat la funeraliile regelui Edward al VII-lea şi-ar fi imaginat la acel moment că această splendidă paradă nu reprezenta apogeul regalităţii, ci apusul ei.
Dinastia Victoriei
(Aproape) toţi monarhii erau conştienţi că autoconservarea era o chestiune extrem de importantă, astfel că până în 1910, monarhii europeni – sau cel puţin consilierii lor – realizaseră că trebuie să se adapteze la tendinţele liberale ale vremurilor. În urmă cu un secol, Revoluţia Franceză dăduse o lecţie importantă monarhilor de pe continent, astfel că ei au trebuit să accepte constituţii noi, reforme electorale şi alte reforme de sorginte liberală. Asimilând aceste noi idei, unii monarhi s-au transformat, într-o anumită măsură, în simboluri ale democraţiei. Cu toate acestea, aceiaşi lideri au rămas fermi în poziţiile lor antirevoluţionare şi, mai ales, antirepublicane.
Ceea ce îi făcea pe regii Europei inatacabili (sau cel puţin aşa îşi imaginau ei că stau lucrurile) era faptul că toţi erau înrudiţi unii cu ceilalţi. E un fapt cunoscut că Regina Victoria a fost supranumită „Bunica Europei”, iar toate curţile de pe continent se lăudau cu relaţiile de rudenie pe care le aveau. În 1914, nu mai puţini de şapte descendenţi direcţi ai Victoriei şi alte două rude apropiate ale sale se aflau pe tronurile Europei. Astfel, nu e tocmai dificil să ne dăm seama de ce familiile regale şi supuşii lor credeau că un război între ţările europene era aproape imposibil.
Relaţiile de rudenie dintre liderii regatelor europene nu ar fi putut salva Europa de la război
În vara lui 1914, Kaiserul Wilhelm al II-lea se bazase pe faptul că vărul său, Nicolae al II-lea al Rusiei, căruia i se adresa în corespondenţa personală cu apelativul „Nicky”, îl va ajuta în prevenirea războiului. Aceste speranţe nu erau tocmai lipsite de fond. La urma urmei, liderii celor mai puternice trei ţări de pe continent – George al V-lea al Angliei, Ţarul Nicolae şi Kaiserul German – erau veri primari. Dacă bunica lor, regina Victoria, ar fi trăit, spunea Kaiserul, nu le-ar fi permis niciodată să pornească un război între ei.
Dar Războiul a dovedit, odată pentru totdeauna, că legăturile de familie dintre familiile domnitoare din Europa, erau mai mult sau mai puţin irelevante. Odată ce scânteile războiului au fost aprinse, relaţiile de rudenie nu au mai contat.
Se încarcă comentariile...
