SERIAL Boieri mari, Episodul 9: „Nebunii, dar frumoşii“ Bălăceni

Bălăcenii au fost mare neam de dregători. Dăinuiesc de şapte secole în spaţiul românesc. Acum, sfârşitul e aici: Constantin Bălăceanu-Stolnici este ultimul vlăstar al vechii dinastii. Atenţie, el e şi cel din urmă mare boier încă printre noi.

Neamul Bălăcenilor are un trecut care porneşte în urmă cu mai bine de şapte secole din inima Munteniei şi care continuă şi astăzi, undeva pe strada Gina Patrichi din Bucureşti. Acolo locuieşte ultimul mare boier al României, al 11-lea Constantin din familia Bălăceanu. Constantin Bălăceanu-Stolnici are 93 de ani şi e ultima ramură din arborele bătrân al acestui neam. E „capătul funiei Bălăcenilor“, aşa cum ne spune academicianul. Suntem în 2017, la început de primăvară şi ne încăpăţânăm să desfacem şirul lung şi întortocheat al boierilor Bălăceanu. Constantin Bălăceanu-Stolnici se miră: „Boieri? În ziua de azi? Dar nu mai înseamnă nimic!“.

Deşi membrii şi descendenţii marilor familii boiereşti române sunt o categorie pe cale de dispariţie, iar statutul pe care-l poartă e o calitate declarată nulă, Constantin Bălăceanu-Solnici e poate unicul care încă „trădează“ originile sale prin gesturile şi ţinuta sa. Inelul său gravat cu stema familiei pe care-l poartă de 83 de ani, ceasul cu lanţ din aur, moştenit de la bunicul său, agăţat de buzunarul sacoului, şi mai ales atmosfera din casă amintesc de distinsa protipendadă de altădată. Fiecare colţişor spune o poveste: o colecţie de pipe vechi aranjate pe noptieră, tablourile strămoşilor care umplu pereţii – unele pictate chiar de el – ne întorc în epocile unei familii pe care vrem să o cunoaştem mai bine.

Şapte secole de Bălăceni. Realizările
O radiografie a familiei ne arată câteva destine luminoase, „personagii“ importante, implicate în politica vremii, care au influenţat puternic cotiturile istoriei ţării. În afară de recunoaşterea nobiliară a înaintaşilor, familia Balaceanu a primit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German din partea Curţii imperiale de la Viena. Bălăcenii au contribuit la constituirea Bucureştilor, schimbând la faţă Mahalalele Bălăceştilor şi Bărăţiei. S-au luptat pentru construirea unei universităţi cu predare în limba română, în vremea când studiile se făceau numai în greaca veche, latină şi slavonă. Au şi câţiva răzvrătiţi în familie. Unii au avut ambiţii aproape utopice, cum ar fi înfiinţarea „Falansterului de la Scăieni“, primul experiment socialist de la noi. Alţii, mai rebeli, au stat departe de politică, făcând drumeţii cu bicicleta prin lume.

„Un cronicar spunea la un moment dat că Bălăcenii erau nebuni. Era o vorbă: «Bălăcenii totdeauna îşi întindeau mintea după păreri nebune, adică după vitejii». Erau curajoşi, riscau mult şi-şi sacrificau propriile interese pentru idei care gândeau ei că erau bune pentru ţară. Dar asta face parte din frumuseţea neamului“, spune Constantin Bălăceanu-Solnici pentru „Weekend Adevărul“. Numai că aceste năzuinţe pripite vor sfârşi de cele mai multe ori în tragedii. „Totdeauna s-au avântat cu planuri măreţe, idealuri luminoase, temerar, direct, fără intrigi şi ocolişuri, ca şi zborul săgeţii. Totdeauna însă, când năzuinţele lor vor fi gata să se realizeze spre binele lor şi al Ţării Româneşti, pe careu au iubit-o şi au slujit-o, o conjunctură nefavorabilă va face ca totul să se prăbuşească, uneori cu un sfârşit năprasnic. Destinul a fost totdeauna aspru cu aceştia“, scrie Constantin Bălăceanu-Stolnici în cartea sa, „Saga Bălăcenilor“.

Banul Bălăceanu cu soţia lui şi cei şase copii Fotografii: „Amintiri. Viaţa la ţară -Stolniciul interbelic“

Au avut şi momentele lor de glorie, iar Bălăcenii sunt recunoscuţi şi pentru că au iniţiat sistemul juridic românesc, iar eforturile lor au dat naştere primului Cod Civil, Penal şi Regulamentului Organic. Şi tot ei au avut un rol decisiv în aducerea lui Carol I de Hohenzollern pe tronul României. Poate că aceste acţiuni nu mai înseamnă mare lucru astăzi, dar cândva, au fost pietre de temelie la consolidarea unui stat aşa cum l-au visat ei. Şi la care, de multe ori, ne uităm înapoi cu admiraţie.

Am urmărit să ilustrăm câteva portrete ale celor mai interesanţi şi semeţi Bălăceni, pentru că o istorie temeinică a întregului neam din ultimii şapte sute de ani se înţelege că e imposibilă într-un articol de ziar. E o cronică de familie incompletă, dar colorată, prin ale căror fragmente de viaţă parcurgem şi istorie, şi politică, şi artă. Ce mai, acesta este episodul 9, o aventură a cunoaşterii neamului Bălăceanu.

Istoria Bălăcenilor a început la Teleorman
Potrivit tradiţiei orale a Bălăcenilor, primul membru cunoscut al familiei ar fi un cneaz de la Balaci, care apare imediat după iureşul năvălirii tătarilor din 1241. De atunci, moşiile familiei ar fi rămas în ţinutul Balaciului de Teleorman. Deceniile se scurg, Ţara Românească se întemeiază, iar Bălăcenii reapar menţionaţi de data aceasta în izvoare adevărate. Vechile genealogii îl pomensc pe un anume Constantin „ot“ Balaci, care ar fi fost căpătenie în oştile lui Mircea cel Bătrân. Tot un Constantin şi la celălalt capăt al familiei. Acesta moare împreună cu alte două căpetenii – despre care se spune că ar fi fost fraţii lui – în lupta de la Rovine din 1395. Amintirea acestei morţi „în trei“ pe câmpul de luptă se va păstra în heraldica Bălăcenilor până azi. Absolut toate stemele cunoscute ale familiei au ca element comun trei săgeţi înmănuncheate – care simbolizează cele trei căpetenii – cu vârful în jos, semn de moarte eroică. „Săgeţile cu vârful în jos simbolizează, de asemenea, şi destinul amar al Bălăcenilor“, scrie Constantin Bălăceanu în cartea sa şi ne face, aşadar, cunoştinţă cu primii care deschid şirul tragediilor.

Banul Contantin Bălăceanu

Balaci va fi reşedinţa familiei până în secolul al XVI-lea. În timpul acesta, membrii familiei au ajus mari dregători de seamă  – vornici, logofeţi, spătari –, dar unii dintre ei au fost însă impiedicaţi să joace un rol important pe scena istoriei. Lucrurile se schimbă cu Badea, fiul cel mare al lui Barbu şi al Simei Bălăceanu. „Foarte ambiţios, cu o fire energică şi plină de imaginaţie, Badea avea să-şi croiască o carieră politică însemnată şi să ia parte la desfăşurarea istoriei Ţării Româneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea“, ni-l descrie academicianul. Un episod inedit îl face un fel de erou naţional pe Badea. Reuşeşte să ducă în timp-record o scrisoare din partea postelnicului Constantin Cantacuzino domnitorului Moldovei din acea vreme, Gheorghe Ştefan, prin care-l implora pe acesta să nu-i omoare fraţii săi sechestraţi. Badea Bălăceanu a luat numaidecât caii de olac ai domniei şi a ajuns la Iaşi într-o zi şi-o noapte, fapt care a uimit pe toată lumea. De-atunci, a rămas cunoscut în folclor ca „Badea Uşurelul“.

Marele agă Constantin Bălăceanu, „trădătorul“
Odată cu decăderea Imperiului Otoman, în urma înfrângerilor turcilor de la Lepanto (1571) şi mai ales la asediul Vienei (1683), în mintea unor boieri au apărut tendinţe pro habsburgice. L-au tentat şi pe Badea Bălăceanu, dar mai ales pe fiul său, mare agă Constantin Bălăceanu – care era şi ginerele lui Şerban vodă Cantacuzino.

Pictură care ilustrează moartea lui aga Bălăceanu la Zărneşti

Curând, duşmanul de fier al antiotomanilor devine Constantin Bălăceanu, care primeşte drept răsplată din partea împăratului Leopold I titlul de conte al Sfântului Imperiu şi o stemă. Constantin Brâncoveanu, devenit între timp domn, se ferea să întoarcă de tot spatele Înaltei Porţi şi refuza alianţa propusă de proaspătul conte. Tot planul lui Bălăceanu care voia închinarea ţării în faţa habsburgilor se năruieşte în bătălia de la Zărneşti din august 1690. Austriecii sunt învinşi, iar Constantin Bălăceanu moare ucis cu spada în mână.

Inelul cu cele trei săgeţi cu vârful în jos al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici

Bălăceanu-Stolnici descrie momentul  în cartea „Saga Bălăcenilor“: „Capul lui Bălăceanu a fost trimis de Brâncoveanu la Bucureşti şi expus în prepeleac de Sfânta Maria, zi în care acesta afirmase că va ocupa capitala ţării“. Acest eveniment pune un con de umbră pe restul familiei Bălăceanu, care, timp de câteva decenii bune, vor fi priviţi cu suspiciune şi neîncredere. O parte se refugiază în Viena, iar cei care au rămas în ţară – fraţii Drăghici, Matei şi Barbu, veri primari ai „trădătorului“ – au fost sărăciţi şi împiedicaţi să aibă ranguri mari de boieri. Toate pământurile lor de la Balaci, curţile de la Bucureşti şi câteva moşii trec în contul lui Brâncoveanu, supranumit, în vremuri, „prinţul aurului“. Au totuşi şi puţin noroc: Drăghici reuşeşte să pună stăpânire pe moşia Stolnici (judeţul Argeş), pe care o primise zestre, prin căsătoria lui cu Catrina Lipianu. De atunci, din 1695, o ramură importantă a boierilor se stabileşte la Stolnici. Unii dintre ei se vor iscăli de-atunci Bălăceanu-Stolnici.

Fondatorul primului experiment socialist din ţară, „Falansterul de la Scăieni“

Ruine ale „Falansterului de la Scăieni“ Foto: historia.ro

În secolul al XVIII-lea, istoria Bălăcenilor gravitează în jurul a trei personaje: Ion, fiul lui Rizea, Ion (Ioniţă), fiul lui Păstraşcu şi Constantin (Dinu), fiul lui Barbu. Fiul lui Pătraşcu se căsătoreşte cu Marica Argetoianu, care cobora din Anca, fiica lui Brâncoveanu vodă şi a lui Istrate Dabija al Moldovei, cu care are cinci copii. Urmaşii lor vor constitui ramura prahoveană a Stolnicilor. Potrivit scrierilor lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, aceştia „au fost boemi, plini de fantezie, gustând din plin plăcerile vieţii, risipindu-şi averile şi trecând peste prejudecăţile care regizau viaţa socială a păturii conducătoare“.

Fiii risipitori
Să luăm exemplul fiului lor cel mare Nicolae. Avea obiceiul să se iscălească „Nae Bal“, aşa că toată lumea i-a găsit o poreclă mai uşoară: „Naiba“. Ajunge  paharnic în vremea lui Ion Gheorghe Caragea, cu o avere frumuşică – avea la un moment dat 92 de corpuri de moşie –, pe care însă o risipeşte. E prins în vârtejul luxului şi exagerează cu dărnicia lui – printre altele, scrie Constantin Bălăceanu-Stolnici, dă o moşie pentru un cal care-i plăcea. Îşi neglijează soţia, averea şi – la naiba! – sfârşeşte ruinat.

Şi Atanasie, un alt fiu al lui Ion şi al Maricăi, seamănă leit cu fratele său. Prin căsătoria sa cu Elena Greceanu, se îmbogăţeşte cu moşia de la Scăieni (judeţul Prahova), care va deveni un pol al vieţii sociale, datorită fiului lor, Emanoil Bălăceanu, zis şi Manolache. Atanasie îşi cheltuieşte banii pe jocuri de noroc, aşa că lasă moştenire o avere plină de datorii şi ipoteci, pe care Manolache nu va reuşi să o echilibreze.

Cei care au crezut în utopie
Emanoil Bălăceanu a rămas în cărţile de istorie drept cel care a contribuit, împreună cu Teodor Diamant, la înfiinţarea unui „colonii fourieriste“ pe moşia sa de la Scăieni, fiind, de altfel, primul experiment socialist de la noi. E cunoscut ca „Falansterul de la Scăieni“, care a funcţionat între anii 1835 şi 1836. Cum s-a ajuns aici?

Manolache era un tip instruit, cu o bibliotecă plină de cărţi în limba latină şi franceză. Printre rafturi a găsit şi lucrările socialiştilor utopici, în special ale lui Charles Fourier, care l-au făcut să adere la ideile lui. E influenţat şi de prietenul său Teodor Diamant, care se împrietenise cu Fourier în perioada când acesta studia la Paris, şi care, întors în ţară, e obsedat de ideea de a crea un „falanster“ după modelul imaginat de mentorul său francez. Zis şi făcut. Manolache, deşi înglodat în datorii, se oferă să-i pună la dispoziţie moşia sa pentru experiment şi astfel ia naştere „Societatea agronomică şi manufacturieră“ sau „Colonia soţilor agronomi“.

Manolache a dezrobit ţiganii de la Scăieni
Rolul real al lui Manolache Bălăceanu în crearea falansterului a împărţit istoricii în două tabere. Cei mai mulţi sunt de părere că acesta doar i-a pus lui Teodor Diamant moşia la dispoziţie. Constantin Bălăceanu-Stolnici spune că, în realitate, „Manolache a fost fondatorul şi conducătorul Societăţii, cel care s-a străduit să organizeze activitatea acolo, suportând toate greutăţile morale, fizice şi financiare, şi cel care a avut de îndurat şi represiunile autorităţilor. Teodor Diamant a elaborat programul teoretic, părăsind apoi experimentul de îndată ce s-au ivit primele dificultăţi“.

O vreme au lucrat aproape 80 de oameni la „colonie“. Funcţiona ca o asociaţie de oameni care se angajau să lucreze în comun la moşie. Fiecare îşi aducea contribuţia în funcţie de banii investiţi, de puterea de muncă şi de talentul său, încercându-se astfel să se evite cât mai mult diviziunea muncii, potrivit însemnărilor academicianului Bălăceanu-Stolnici. Erau oameni din toate categoriile sociale – mici proprietari agricoli, clăcaşi, muncitori necalificaţi, dar şi robii de la Scăieni, care, odată cu înfiinţarea falansterului, sunt eliberaţi de Manolache. Un gest ieşit din comun pentru acele vremuri, dar aşa erau ideile fourieriste – toată lumea trebuie să fie egală!

După o vreme, lui Diamant i-ar fi pierit entuziasmul şi-l părăseşte pe Manolache, care e nevoit să se zbată singur. E adevărat şi că Manolache era o fire dificilă şi nonconformistă. Ion Ghica îl caracteriza ca fiind un mic boier „nonconformist, visător entuziast, care nu trăia în lumea realităţilor“, îl citează Bălăceanu-Stolnici în cartea sa. Se căsătorise cu fiica clucerului Dumitrache Ştefănescu-Kretzulescu, de la care a avut o singură fiică – pe Lucreţia. Manolache însă o părăseşte şi-şi ia tovarăşă de viaţă o fostă roabă ţigancă de pe moşia lui, „frumoasă şi deşteaptă, cu ştiinţă de carte, care i-a dăruit patru copii“. Aceştia n-au fost însă niciodată consideraţi Bălăceni.

Datoriile lui Manolache i se înmulţesc şi, după un an şi aproape şapte luni, experimentul „utopicilor“ se închee. Societatea se desfiinţează. Acesta e arestat şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, o parte din membrii coloniei se hotărăsc să-l dea în judecată pe Manolache pe motiv că le-au amăgit aşteptările. Moare la 35 de ani, singur, dar la fel de idealist.

Banul care l-a descoperit pe cel mai bun profesor de limba română

Cea mai puternică figură din sânul familiei Bălăcenilor, dar din cealaltă ramură, de la Stolnici, este fără îndoială al cincilea Constantin al familiei. E cel care saltă familia, aducând-o în linie dreaptă cu alte mari familii boiereşti ale vremii. Inteligent, cultivat, Constantin (1764-1831) a fost o prezenţă politică foarte activă. 47 de ani a activat pe scena politică, urcând în funcţii încă de la 20 de ani. Mihai Şuţu l-a făcut pitar, apoi a ajuns, pe rând, clucer şi paharnic, iar Constantin Ipsilanti l-a numit mare logofăt al Ţării de Jos. În fine, în 1826 cunoaşte apogeul carierei politice sub Grigore IV Ghika, care-l numeşte Mare Ban al Craiovei.

Cum aşchia nu sare departe de trunchi, în cartea sa de memorii, „Amintiri... Viaţa la ţară – Stolniciul interbelic“, Constantin Bălăceanu-Stolnici spune că bunicul bunicului său, banul Bălăceanu, a fost un politician cu simpatii politice asemănătoare marelui agă decapitat la Zărneşti. „A adoptat, de asemenea, o prudentă politică antiotomană şi antirusă şi o virulentă politică filohabsurgică“, scrie academicianul. Doar că cel din urmă se pare că a avut ceva mai mult noroc.

Fondatorul primei „facultăţi“ în română
Realizările banului sunt multe şi felurite. A fost ctitor de biserici, ridicând cinci lăcaşuri de cult, printre care cea de la Stolnici, bisericile de la Bobeşti-Glina şi a terminat-o pe cea începută la Balaci de marele agă Constantin Bălăceanu. A pus umărul la instituirea învăţământului superior în limba română. Odată ajuns în funcţia de Efor al Şcolilor în 1815, care era un fel de ministru al Învăţământului, Bălăceanu a dus muncă de convingere cu ceilalţi mari boieri şi cu dascălii care susţineau că „limba română nu poate sluji paradosirea epistemelor“, după cum povesteşte Bălăceanu-Stolnici.

Lui Ion vodă Caragea i-a surâs ideea. Tot ce-i mai rămânea să facă ministrului era să găsească profesorii buni. Norocul său şi al tuturor e că îl descoperă, astfel, pe Gheorghe Lazăr, care e supus unei probe. „Cred că a fost prima probă în ţara noastră pentru ocuparea unei funcţii didactice“, scrie acadamicianul. Proba a fost trecută cu brio, iar primii dascăli se instalează la catedră: Gheorghe Lazăr, Eufrosin Potecă, Popa Pavel şi, din 1832, se alătură şi Petrache Poenaru.

Banul Bălăceanu a fost căsătorit cu Sultana, fiica banului Pârşcoveanu, cu care a avut şase copii: două fete şi patru băieţi. Toţi au copilărit şi au crescut la Bucureşti şi la Stolnici. După ce şi-au pus pirostriile şi s-au risipit la casele lor, singurul care a rămas la Stolnici şi care moşteneşte conacul e Iancu – străbunicul academicianului.

Diplomatul care a adus dinastia Hohenzollern în ţară

N-am exagera cu nimic dacă am spune că, dintre Bălăcenii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, mai toţi au o istorie interesantă – cel puţin în interiorul familiei. Băieţii banului Bălăceanu au parte de o educaţie temeinică, cum se obişnuia în acele vremuri: sunt trimişi la Viena pentru a studia matematici, inginerie şi drept şi pentru a învăţa literatura franceză.  Jurişti nu prea erau în ţară în acele timpuri, aşa că oricine se întorcea cu o diplomă în drept avea, vorba aceea, viitorul asigurat. De fapt, graţie acestor studii pe care se axează şi pe care le completează şi la Paris, fraţii Bălăceanu ajung cei mai de seamă jurişti ai ţării. Ştia banul.

Străbunicul Iancu Bălăceanu

Jurişti iluştri cu probleme în dragoste
Iancu – străbunicul academicianului – a luat parte, împreună cu fraţii săi, Ştefan şi Costache, la redactarea „Legiuirei lui Caragea“, care s-a aplicat în 1818, fiind prima reglementare juridică modernă din Ţara Românească. Apoi a lucrat ca magistrat la Divanul Civil şi la Curtea de apel şi Comerţ. Dar Ştefan şi Costache Bălăceanu au fost şi mai combativi – s-au implicat puternic în viaţa politică, au candidat la Domnie în 1842 , şi au lucrat la redactarea Regulamentului Organic, apoi la Codurile civil, penal şi comercial.

Viaţa amoroasă a lui Iancu Bălăceanu a fost mai furtunoască decât cariera sa. Se căsătoreşte în 1826 pentru prima oară cu principesa Elena Caragea – fiica beizadelei Nicolae Caragea şi a principesei Ralu Moruzzi, pentru care însă acesta face o mare pasiune. Pentru mamă, adică. Urmează o telenovelă: Elena îşi ameninţă soţul că se împuşcă pentru că-l bănuia de înşelăciuni, dar certurile nu încetează şi nici Mitropolitul nu poate să-i mai împace. Se ajunge la divorţ, dar se descoperă că vina ar fi fost a lui Scarlat Bărcănescu – un playboy al epocii  – de care Elena se îndrăgostise şi pe care-l ia de soţ imediat după divorţ. Nu s-a terminat! Furios, Iancu ar fi blestemat-o pe Elena din uşa bisericii tocmai când spunea „Da“, iar de atunci viaţa ei a fost un şir lung de nenorociri. Toţi oamenii pe care-i iubeşte – soţul, copiii – mor pe rând, iar ea rămâne singură şi sărăcită. Sfârşit.

Străbunica Maria Ştefania Du Mont de Beaufort

O stradă în Nisa cu numele Balatchanu
La Viena, Iancu Bălăceanu îşi reface viaţa şi se căsătoreşte cu Maria Ştefania Du Mont de Beaufort, care provenea dintr-o familie nobiliară catolică veche de 900 de ani, scrie în cartea sa de memorii Constantin Bălăceanu-Stolnici, „Amintiri... Viaţa la ţară – Stolniccul interbelic“. Au avut împreună trei băieţi: Constantin (1849), Ştefan (1851) şi Ion (1853) şi o fată – Sultana (1857). Cuplul a locuit mai mult timp în exil, la Viena, apoi, pentru o vreme, după terminarea Războiului Crimeei, în 1856, soţii au revenit în ţară. Ultimii ani de viaţă însă i-au trăit la Nisa, un oraş care i-a păstrat în memorie. Astăzi, există o stradă în Nisa care le poartă numele: „Rue Balatchano“.

O altă personalitate marcantă din neamul Bălăcenilor este diplomatul Ion Bălăceanu (1828-1914), fost ministru de Externe, despre care academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici spune că este „cu mult cel mai de seamă membru al familiei“ care s-a afirmat în secolul al XIX-lea. Este fiul logofătului Costache Bălăceanu şi al Mariei Văcărescu sau, dacă vreţi, nepotul de frate al lui Iancu Bălăceanu, străbunicul academicianului. Din biografia sa, ne oprim asupra unui eveniment major: în 1866, acesta reuşeşte, împreună cu Napoleon III, să aducă dinastia Hohenzollern în ţară.

Strădaniile lui Ion Bălăceanu de a aduce un domn străin în România
Să ne întoarcem în momentul abdicării forţate a lui Al.I. Cuza, în 1866.  Guvernul provizoriu constituit a doua zi, sub preşedinţia lui Ion Ghica, îi oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, dar acesta refuză. Ghica hotărăşte atunci să-l trimită numaidecât la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu“, pe Ion Bălăceanu, pentru a-i cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Neagu Djuvara, scrie, în cartea sa, „O scurtă istorie povestită celor tineri“, cum s-au petrecut negocierile: „Ministrul francez de Externe îl primeşte pe Bălăceanu foarte rece: «Cine-i acest agent al unui guvern revoluţionar care a răsturnat pe un protejat al împăratului? Nu vrem să-l primim». Bălăceanu reuşeşte, prin manevre de culise, să fie totuşi primit de împărat, îi cere mai întâi iertare pentru răsturnarea lui Cuza, explicându-i motivele, şi îi spune apoi: «Maiestate, românii vă cer să ne daţi un domn»“. Cererea îl pune pe gânduri pe Napoleon, iar după câteva săptămâni de căutări în stânga şi în dreapta, vine soluţia: Carol I de Hohenzollern, care era atunci locotenent în aramata prusacă şi nepot pe linie maternă al lui Napoleon al III-lea. Treabă complicată până la acceptarea părţilor, pentru că Bălăceanu e nevoit să convingă şi familia Hohenzollern, şi pe cancelarul Prusiei,
Otto von Bismarck.

Diplomatul Ion Bălăceanu

Sosirea cu peripeţii şi schimbarea istoriei
În peisaj apare şi un nu-foarte-apropiat al lui Bălăceanu, şeful partidului liberal, Ion Brătianu, care vine să facă şi el lobby pe lângă familia Hohenzollern. În sfârşit, lucrurile se aşază şi urmează o plecare înspre România cu cântec.

Neagu Djuvara explică: „A urmat o adevărată aventură a sosirii în România, fiindcă ne găsim într-un moment de extremă tensiune între Prusia şi Austria (care nu devenise încă Austro-Ungaria). Era cât pe ce să izbucnească războiul — care a şi izbucnit câteva zile mai târziu. Carol de Hohenzollern nu îndrăznea să vină pe faţă în România, traversând toată împărăţia austriacă, fiindcă risca să fie arestat. Atunci, sub un nume fals, a luat un paşaport elveţian şi, însoţit de un prieten şi de nepotul lui Bălăceanu (stagiar într-o şcoală militară în Franţa), s-a urcat pe un vapor care călătorea pe Dunăre (pe vas se găsea şi Ion Brătianu) şi a ajuns în ţară la 10 mai 1866“. Şi de-acolo încoace cunoaştem: istoria României intră într-o nouă fază.

INTERVIU Constantin Bălăceanu-Stolnici, academician, ultimul boier al familiei Bălăceanu: „Karl Marx zicea că ruşii voiau să-i omoare pe Bălăceni“

Constantin Bălăceanu-Stolnici a găsit la talcioc tabloul care imită fresca votivă din biserica de la Stolnici cu membrii familiei Bălăceanu Foto: Adevărul

Constantin Bălăceanu-Stolnici (93 de ani) vorbeşte despre privilegiul şi confortul de a se naşte într-o familie boierească, cu tradiţie, şi despre perioada copilăriei la Stolnici, unde a întâlnit cele mai de seamă figuri ale politicii româneşti şi personalităţi din protipendada epocii. Împărtăşeşte şi câteva amintiri despre înaintaşii săi pe care i-a avut aproape, despre cei pe care nu i-a cunoscut, despre ghinionul lor, însă cel mai bine ar fi – ne recomandă – să-i citim cărţile. Are, deja, trei volume de memorii scrise doar despre perioada ’30-’40 şi în curând apare şi a patra – tot despre tinereţe, vacanţe şi alte desfătări. Niciun rând despre perioada comunistă, însă! Cu bune, cu rele, acesta este Constantin Bălăceanu-Stolnici, ultimul mare boier al României.

„Weekend Adevărul“: Domnule Bălăceanu-Stolnici, când aţi conştientizat că faceţi parte dintr-o familie cu un trecut istoric important? Vă vorbeau părinţii în copilărie?
Constantin Bălăceanu-Stolnici: Una dintre grijile pe care tatăl şi bunicul meu le-au avut a fost aceea de a ne face, pe mine şi pe sora mea, să cunoaştem trecutul familiei noastre. Ne povesteau amintirile lor sau ceea ce le povestiseră părinţii lor, dar mai ales ne arătau documente şi cărţi din arhiva familiei, portrete ale strămoşilor şi ne dădeau să citim cărţi în care erau menţionaţi membri ai familiei. Bunicul avea o ladă de documente vechi de sute de ani pe care ni le arăta şi pe care o păstrez eu acum.

Părinţii s-au îngrijit să vă ofere o educaţie privilegiată. Aţi crescut la Stolnici, cu guvernantă, o tradiţie specifică boierilor în perioada famariotă, aţi studiat în particular...

Constantin Bălăceanu-Stolnici (în dreapta) şi tatăl său

Am avut parte de o educaţie severă, nemţească. Tatăl meu, la insistenţele regelui Carol I, şi-a făcut studiile liceale la Viena, unde era familia bunicii sale, la Şcoala militară Thresianum. Acolo a primit o educaţie serioasă şi un antrenament sever. Mama fusese educată în pensioanele Notre Dame de Sion din Iaşi, Bucureşti şi Trieste, dar, pentru că tatăl ei era neamţ – provenea din familia Riegler –, a avut o educaţie teutonică. Părinţii aveau grijă nu doar să ne vedem de carte, cât era foarte important să avem cultură generală. Aveam o bibliotecă imensă la Stolnici, iniţiată încă de banul Constantin Bălăceanu – graţie acestei biblioteci cu mii de volume am citit marile opere ale literaturii noastre şi străine. Ne puneau să citim în afara programei şcolare, ne duceau la teatru, la muzee, ne arătau clădiri. Apoi, ne trimiteau în străinătate, în excursii la Viena, Veneţia etc., pentru „le grand tour“.

Amintiri cu Ana Lahovary, Liviu Rebreanu şi „Poancăroaica“

Ce oameni importanţi vă vizitau la Stolnici?
Venea toată protipendada epocii, persoane din marile familii boiereşti şi mai puţin politicieni. Bunicul nu organiza vânătoare, fiindcă nu-i plăcea, aşa că veneau să stea la discuţii – două, trei zile. Elena Văcărescu, care era vară cu nepoata bunicii mele, împreună cu sora ei Caribol, soţii Mitilineu, Bibeştii, Argetoianu – au trecut mulţi pe la noi. Mi-amintesc că o prezenţă plăcută era Ana Lahovary, soţia lui Alexandru Lahovary. Avea o moşie nu foarte departe de noi, la Leordeni. Ascultam captivat cum ne povestea amintirile ei de copil despre kaiserul Wilhelm II, despre Roma de la sfârşitul secolului XIX, despre perioada ei petrecută în Franţa, când soţul ei era reprezentantul României la Paris în perioada Primului Război Mondial. Reuşise, cu un talent remarcabil să-şi apropie personalităţi franceze. Inclusiv preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, venea să-i viziteze! Ne povestea cum, într-o dimineaţă, preocupată cu treburile, femeia de serviciu – care era o ţărăncuţă din Leordeni, a strigat-o de la uşă: „Coniţă, coborâţi repede că a venit «Poancăroaica» să vă vadă!“.

Citiţi şi: INTERVIU Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Piloţii americani care bombardau Bucureştiul erau adulaţi“

Aşa, neaoş, ca la Leordeni.
Odată, a venit într-o vizită Liviu Rebreanu. Am fost înmărmurit de bucurie pentru că citisem cu mare plăcere romanele lui. Voia să-l cunoască pe tata şi să vadă conacul Bălăcenilor, pentru că aflase, în timp ce se documenta pentru „Răscoala“, că aici revolta ţărănească din 1907 nu se manifestase în niciun fel, ba chiar din contră – bunicul meu fusese invitat în sat să i se arate afecţiunea  ţăranilor, în rest, de la celelalte conace era jale. Tata i-a explicat politica paternalistă a familiei pe care au adoptat-o la moşii, au schimbat impresii, dar Rebreanu n-a mai rămas şi la masă.

Bunicul, inventatorul primului planor

Vă propun să faceţi un portret al bunicului dumneavoastră, Constantin Bălăceanu. Ce v-a impresionat la el?
Bunicul s-a ocupat, printre altele, de refacerea bisericii din Stolnici. Era un om foarte vesel, care glumea des. Ţin minte că avea un papagal vorbitor pe care-l purta pe umăr, pe „Coco“, care atunci când mânca, stătea pe speteaza scaunului şi ciugulea din fructiera lui. Avea însă prostul obicei să înjure şi să spună tot felul de obscenităţi, lucru care-l amuza teribil pe bunicul! Îi mai plăcea să picteze – de la el am învăţat eu să desenez şi să pictez – şi era mereu preocupat cu tot felul de lucruri de inventică. De pildă, în laboratorul său a proiectat şi a construit primul planor care a zburat la noi. Îşi ocupa timpul cu electronice, construia aparate de radio, iar în pod, am găsit chiar nişte proiecte de făcut submarine. De la el mi-a rămas un ceas de aur Longines, care a fost comandat special, cu stema familiei. De bunica îmi amintesc că până la sfârşitul vieţii, se farda cu o grijă deosebită şi purta numai tocuri înalte. Au avut împreună foar un singur băiat – pe tatăl meu, Grigore.

Lansarea planorului la Stolnici de bunicul său

Aţi scris o carte stufoasă despre istoria Bălăcenilor. Aţi putea spune că există o caracteristică specifică a familiei?
E greu de spus. Au fost oameni care au jucat cu seriozitate rolul politic atunci când l-au avut. Au avut mereu o tendinţă proaustriacă, provest-europeană, mai mult decât o subordonare totală faţă de turci, şi un oarecare reflex de apărare faţă de ruşi. Există Bălăcence care s-au măritat cu ruşi, dar, în general, membrii familiei n-au fost rusofili. Ruşii nu i-au înghiţit pe ei, ei nu i-au înghiţit pe ei. De altfel, Karl Marx a scris că ruşii voiau să-i omoare pe Bălăceni.

Marx?
După moartea banului Bălăceanu în 1831, mor, în aceeaşi săptămână, alţi trei mari boieri. Karl Marx, în însemnările sale despre români, îi prezintă pe cei patru boieri – şi anume Bălăceanu, Văcărescu, Câmpineanu şi Buzoianu – ca victimele unui asasinat politic. Or, e adevărat că banul ducea o politică profund antirusă, dar în documentele familiei se specifică faptul că moartea lui a fost naturală. N-au fost ruşii. În orice caz, în afară de banul Bălăceanu, restul n-au avut o viaţă extraordinară. Pot să spun că a fost o familie cu ghinion.

Nu a obţinut conacul de la Stolnici

Dar credeţi că a ţinut de ghinion sau de alegerile pe care le-au făcut?
De ghinion, bineînţeles. Vreau să spun că a fost o familie care n-a avut posibilitatea să se manifeste cum ar fi trebuit. Toate acţiunile mari nu s-au încheiat bine. Mereu intervenea câte ceva. Şi aşa, mulţi au fost persecutaţi, omorâţi...

E vreun membru al familiei care v-a impresionat, în afară de cei „consacraţi“, să zicem?
Poate cel mai boem al familiei a fost unchiul Ion, Jean, căruia îi spuneam Ianky (foto). Nu l-au interesat nici politica, nici administrarea averilor, nici lumea saloanelor. A fost un mare călător, ducând mai degrabă o viaţă solitară. Îi plăcea să meargă pe drumurile Europei pe bicicletă. A fost probabil primul român care a mers pe bicicletă de la Bucureşti la Paris şi care a străbătut apoi Franţa în lung şi-n lat. Pe două roţi! În orice caz, un om interesant, foarte plăcut şi plin de umor, dar urmărit de un ghinion care devenise legendă. Erau prieteni de-ai lui care nu se urcau cu el în maşină. Adoptase ca sigiliu o spânzurătoare: literele „J“ de la Jean şi „B“ de la Bălăceanu. Asta era gluma lui neagră pentru că, în franceză, JB se citeşte „jibet“, adică spânzurătoare.

Care vedeţi acum că au fost privilegiile de a vă naşte într-o astfel de familie?
Pe de-o parte, sunt cele materiale. Am avut norocul că am moştenit casa aceasta, mai multe păduri pe care le-am vândut fiindcă se fura lemnul şi, astfel, am dobândit anumite averi. Doar conacul de la Stolnici nu mi-a fost retrocedat! Şi acum mă cert cu autorităţile. Am toate actele, dar nu vor să mi-l dea. În fine, apoi, am avut o copilărie şi o adolescenţă privilegiate, fără lipsuri, pentru că n-am avut nicio grijă financiară. Şi, în cele din urmă – educaţia primită. Nu pot să spun că renumele m-a ajutat în profesiune. Eu m-am afirmat prin muncă!

Ce mai înseamnă astăzi această calitate de boier?
Nimic! Boierimea a dispărut după 1948. Nu s-au mai făcut diferenţe, dar au rămas importanţi până la Primul Război Mondial. E adevărat, boierimea şi cu marea burghezie au condus Ţara Românească, dar acum, aproape toate neamurile au dispărut, cei buni au plecat în străinătate, alţii au murit în închisori. Statutul de boier nu mai serveşte la nimic.