I. Scurt istoric al Sloveniei

Încă din secolele V-VII, pe teritoriul Sloveniei de astăzi, au pătruns slavii care s-au aşezat peste un strat celto-ilir. Unul dintre primele state care au rezultat ca urmare a amestecului de populaţii a fost Marele Ducat al Karinthiei. Aflându-se în proximitatea răspândirii religiei catolice, acest stat avea strânse legături cu Bavaria germană, dar şi cu Regatul Francilor. Treptat, acesta a devenit o anexă slavă a Habsburgilor şi, mai târziu, a Imperiului Austro-Ungar. Capitala, Ljubljana, era populată de o importantă populaţie germană, în timp ce regiunile de coastă au fost puternic influenţate de civilizaţia oraşelor republici italiene.  

Primele manifestări ale unei naţiuni slovene se regăsesc în jurul anului 1848, înscriindu-se în fenomenul revoluţionar european, cunoscut sub denumirea de “Primăvara Popoarelor”. Totuşi, Slovenia a rămas sub autoritatea Vienei, în tot decursul secolului al XIX-lea.

Sfârşitul Primului Război Mondial, cu tulburările sale ce au condus la modificarea multor graniţe, au determinat mica Slovenie să se alăture proiectului iugoslav. Motivul din spatele acestei mişcări strategice a fost reprezentat, pe de o parte, de tendinţele naţionaliste italiene şi, pe de altă parte, de pericolul pangermanist aflat în creştere.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o parte a teritoriului sloven s-a aflat sub ocupaţia Italiei fasciste. În mod similar cu situaţia existentă în celelalte teritorii iugoslave, regăsim şi aici o serie de lupte între diverse grupuri armate, animate de orientări politice diferite. Cele mai multe confruntări s-au purtat între partizanii lui Tito şi grupările paramilitare catolice finanţate de Italia. De altfel, la sfârşitul războiului, teritoriul sloven s-a mărit cu o serie de foste regiuni ale Italiei interbelice.

În timpul lui Tito, Slovenia a reprezentat o zonă de dezvoltare economică, net superioară faţă de restul Iugoslaviei. Totodată, aceasta a constituit cea mai omogenă provincie a federaţiei, sub aspect etnic. Drept urmare, la sfârşitul anilor ’80, provincia avea un statut aparte în cadrul Iugoslaviei, atât din punct de vedere economic, cât şi social.

II. O revistă aprinde butoiul cu pulbere

Moartea lui Tito şi relaxarea comunismului, ca urmare a dezvoltării unei societăţi civile în spaţiul Est-European, au favorizat aici apariţia unei tendinţe spre democratizare în raport cu restul federaţiei. Protestele şi tensiunile interetnice au început în Kosovo încă din anul 1988. Aceste mişcări au găsit o susţinere masivă din partea provinciei slovene, drept reacţie la tendinţele din ce în ce mai autoritare ale Serbiei lui Milošević.

Exponentul cel mai reprezentativ al curentului a fost reprezentat de revista „Mladina” (Tineretul). Iniţial revistă de partid a tinerilor comunişti, aceasta a devenit ulterior un forum al liberei exprimări. Nu au lipsit ironiile la adresa sistemului, a fostului „mare lider”, culminând cu expunerea directă a ideii independenţei. Prima pagină a revistei conţinea întodeauna o caricatură a societăţii contemporane. Conţinutul era reprezentat de articole specifice culturii pop, însoţite de mesaje revoluţionare. Astfel, revista a devenit populară atât la Ljubljana, cât şi în mediile studenţeşti din Belgrad şi Sarajevo.

Tito, ironizat în numărul din 27 octombrie 1989

Supravegheată intens de serviciile secrete în anul 1988, revista a atins apogeul criticilor la adresa partidului printr-un articol  scris de un anume Janez Jasna. Acesta a expus un plan prin care armata iugoslavă urmărea ocuparea Sloveniei în cazul proclamării independenţei de către aceasta din urmă.[1]

Serviciul Secret al Armatei Iugoslave îi arestează pe membrii redacţiei, în frunte cu Janez Jasna, alături de David Tasic şi Franci Zavrl. Demonstraţiile stradale, precum şi susţinerea din partea preşedintelui sloven Milan Kučan au determinat în scurtă vreme eliberarea acestora. De observat că, ulterior, autorul articolului, Janez Jasna, avea să ajungă ministrul apărării în cadrul Sloveniei independente, după 1990.

III. Între salvare, independenţă şi reorganizare

Căderea comunismului din Europa de Est în 1989 a determinat organizarea Celui de-al XIV-lea Congres al Ligii Comuniştilor în Iugoslavia, în luna ianuarie a anului 1990. Discuţiile în contradictoriu legate de problema statutului provinicei Kosovo i-au determinat pe comuniştii sloveni şi croaţi să părăsească întrunirea. Este drept însă că retragerea delegaţiei slovene fusese comunicată presei înainte de începerea congresului.[2]

Dezvoltarea unei societăţi libere în sânul republicilor iugoslave, fără existenţa unei societăţi civile puternice, a favorizat o tendinţă din ce în ce mai pronunţată spre naţionalism. Ideea de bază era constituirea unor state omogene din punct de vedere etnic. Federalismul era văzut drept ca o formă de organizare conservatoare, ţinând de vechea mentalitate comunistă. Apariţia unor lideri ce au încurajat acest mod de gândire a reprezentat un catalizator al acestui proces. Astfel, în data de 15 iunie 1989, la aniversarea a 600 de ani de la bătălia antiotomană a sârbilor de la Kossovopolje,  Miloševič a vorbit unei mulţimi sârbe despre posibilele viitoare confruntări armate.[3]

Miloševič urmărea destrămarea Iugoslaviei, în scopul realizării unui stat unitar sârb, care să includă şi zonele majoritar etnice sârbe din Croaţia şi Bosnia. Peste două milioane de sârbi se aflau în afara graniţelor Serbiei propriu-zise. În luna ianuarie a anului 1990, în timpul unei întâlniri cu liderul sloven, se pare că Miloševič i-ar fi recunoscut acestuia dreptul la secesiune. Condiţia a fost ca liderul sloven să-şi ofere sprijinul, la rândul său, în favoarea autodeterminării regiunilor cu o populaţie majoritară sârbească din Croaţia.

A existat însă, după 1990, şi o tendinţă a unei reforme economice în Iugoslavia afectată de o profundă criză economică. Principalul exponent al acestei mişcări a fost premierul croat Ante Marcović. Guvernul acestuia a obţinut o serie de rezultate surprinzătoare constând în: reducerea inflaţiei de la 2500% pe an la o medie lunară de 1%, creşterea rezervelor valutare de trei ori şi reducerea datoria externă cu 20%. În ciuda acestui fapt, populaţia s-a îndreptat spre lideri autoritari.

În aprilie 1990, au avut loc primele alegeri libere în fiecare dintre cele şase republici. În Slovenia şi Croaţia au triumfat opţiunile comuniste şi, respectiv, naţionaliste. În Serbia şi Muntenegru au rămas la putere „socialiştii”, în timp ce în Bosnia-Herţegovina şi Macedonia voturile au fost împărţite între forţele reformatoare şi cele conservatoare.[4]          

La alegerile parlamentare din Slovenia, este declarată câştigătoare coaliţia DEMOS, al cărei principal obiectiv îl reprezenta obţinerea independenţei. Pe poziţia de lider al ţării a rămas în continuare comunistul reformist Milan Kučan.

În luna decembrie a anului 1990, în Slovenia, şi în luna mai a anului 1991, în Croaţia au loc referendumuri pentru obţinerea independenţei. Rezultatul voturilor arată că majoritatea populaţiei se declara în favoarea acesteia.

IV. Forţele armate

Încă de la apariţia Republicii Federale Iugoslavia, forţele armate au reprezentat principalul garant al statului legitimat prin lupta de eliberare dusă de partizanii lui Iosip Broz Tito. Conform prevederilor constituţionale, Armata Populară era obligată să asigure reprezentarea proporţională a diveritelor etnii. În ciuda acestui fapt, efectivul total de ofiţeri ai armatei în 1989 era de peste 70% de origine sârbă şi muntenegreană. Proporţia croaţilor şi slovenilor era mult mai mare însă în Forţele Maritime şi Forţele Aeriene Militare.[5] Un  important factor care a condus la existenţa unei majorităţi sârbeşti la nivelul armatei îl reprezenta folosirea exclusivă a limbii sârbo-croate pentru conducerea şi instruirea a trupelor.

Între 1989 şi 1992 se poate observa o scădere a numărului de militari de la aproximativ 180.000 la 150.000, incluzând militarii în termen. Începând din martie 1990, întâi Slovenia, apoi şi Croaţia nu au mai trimis la înrolare în armata iugoslavă decât o mică parte din efective, majoritatea acestora urmând să constituie noile forţe militare naţionale.

În ajunul izbucnirii conflictului, forţele militare slovene erau formate din: 16.000 militari înarmaţi, 25.000 de rezervişti din trupele teritoriale ce puteau fi mobilizaţi foarte rapid, 10.000 de poliţişti activi şi personal din subordonarea ministerului de interne. Armamentul se limita în cea mai mare parte la cel individual de infanterie.[6]

Acestora li se opunea un număr de aproximativ 40.000 de militari activi ai Armatei Iugoslave, aflaţi pe teritoriul sloven.

V. Declanşarea ostilităţilor

În luna mai a anului 1991, conform principiului rotaţiei enunţat în Constituţia din 1974, croatul Stipe Mesić urma să devină preşedinte al federaţiei. Miloševič însă a împiedicat alegerea acestuia, invocând o opoziţie ce ar fi rezultat din voturile pe care le controla în Vojvodina, Kosovo şi Muntenegru. Luna mai a reprezentat şi înregistrarea primelor schimburi de focuri între formaţiunile paramilitare sârbe din Croaţia care refuzau secesiunea şi forţele croate. În aceste circumstanţe, Slovenia şi Croaţia au ales să îşi proclame independenţa la 25 iunie 1991. Imediat după această mişcare, guvernul sloven a dat ordin trupelor proprii să preia controlul asupra tuturor punctelor vamale cu Italia, Austria şi Ungaria. În plus, cu o lună înainte de proclamarea independenţei, cazărmile din oraşul sloven Maribor au fost blocate de mase de oameni. Timp de câteva zile, acestea au rămas fără apă şi curent electric.[7] Situaţia unităţilor militare iugoslave de pe teritoriul sloven se agrava, fiind într-o oarecare măsură asemănătoare cu cea a trupelor ucrainiene aflate pe teritoriul ostil al Crimeei în 2014. Între timp, o serie de militari sloveni a început să dezerteze masiv din Armata Iugoslavă, alegând să se înroleze în noua armată naţională slovenă.

VI. Desfăşurarea operaţiunilor militare

În faţa situaţiei tensionate, armata iugoslavă a luat decizia organizării unui marş de intimidare. Au fost puse în mişcare unităţile blindate ale Corpului XIII armată din Rijeka, Corpul XIV armată din Ljubljana, Corpul XXXI armată din Maribor şi Corpul XXXXII armată din Varazdin. Au fost puse sub stare de alarmă şi unităţile de aviaţie care au organizat raiduri sporadice deasupra teritoriului sloven.[8]

Concomitent cu operaţiunile armatei iugoslave, noile autorităţi slovene încearcă să preia controlul posturilor de graniţă ale noii republici. În marile oraşe, precum şi în puncte strategice, populaţia civilă blochează trecerile armatei iugoslave, răsturnând camioane pe arterele importante.

Iniţial, fiecare dintre părţi evită o confruntare directă. Totuşi, la data de 27 iunie inevitabilul conflict se declanşează. O unitate a Forţelor Slovene de Apărare a teritoriului doboară unul dintre elicopterele armatei iugoslave deasupra Ljubljanei, ocupanţii săi fiind ucişi. Elicopterul transporta pâine pentru o unitate militară iugoslavă încercuită. Aşa cum vom vedea în mai multe cazuri ale acestui război, paradoxurile tragice se manifestă din prima clipă. În acest caz, s-a descoperit ulterior că pilotul aparatului de zbor era militar al armatei iugoslave de origine slovenă.

Din acest moment, trupe ale nou înfiinţatei armate slovene atacă forţele iugoslave aflate pe teritoriul Sloveniei. Au loc lupte importante la aeroportul din Trzin, dar şi la Pesnica, Ormož şi Koseze, unde sunt atacate coloane ale armatei iugoslave. Deşi trupele iugoslave reuşesc să asigure controlul asupra noilor puncte de frontieră, la sfârşitul zilei de 27 iunie situaţia lor era defavorabilă. Aflate pe un teritoriu cu o populaţie complet ostilă, ele se transformă din trupe de apărare a teritoriului iugoslav în trupe de ocupaţie ale noului stat.  În plus, au de-a face cu o armată bine organizată, puternic sprijinită cu material militar obţinut din afara graniţelor.

Data de 28 iunie 1991 a reprezentat o revenire în forţă a trupelor slovene. În timp ce aviaţia iugoslavă bombardează o serie de obiective, au loc importante lupte la sol în zona Nova Gorica, lângă graniţa cu Italia. Forţele speciale slovene distrug trei tancuri iugoslave T 55 şi capturează alte trei. Tot mai mulţi militari sloveni ai armatei iugoslave îşi părăsesc unităţile schimbând taberele.

Comunitatea Europeană, îngrijorată de evoluţia evenimentelor, impune Iugoslaviei o serie de condiţii:

  1. Armata federală se va retrage în cazărmi, stabilind o dată pentru retragerea de pe teritoriul sloven.
     
  2. Slovenia şi Croaţia vor înceta de urgenţă ostilităţile, ce vor fi urmate de negocieri diplomatice.
     
  3. Croatul Stipe Mesić va fi instalat în funcţia de preşedinte al Iugoslaviei pe baza principiului rotaţiei al Constituţiei din 1974.[9]

Soldaţi sloveni conturează simbolul muntelui Triglav pe un tanc iugoslav capturat

În noaptea dintre 28-29 iunie, o delegaţie a Comunităţii Europene încearcă să negocieze un plan de încetare a focului la Zagreb. Membrii ei sunt primiţi cu onoruri de către noul preşedinte al Croaţiei independente, Franjo Tuđman. În ziua următoare, luptele însă continuă.  În timp ce trupele iugoslave terestre se predau în faţa forţelor ce asediau aeroportul din Brnik, marina iugoslavă încearcă o debarcare navală la Hrvatini, însă atacul este respins. La sfârşitul zilei este dat un ultimatum Sloveniei.

 În primele zile ale lunii iulie, deşi negocierile de la Zagreb continuă, luptele se înteţesc, armata slovenă câştigând teren pe toate planurile. În mai multe puncte strategice, coloanele de tancuri iugoslave cad în ambuscade ale armatei slovene şi o mare parte dintre soldaţii acestora sunt forţaţi să se predea.

La data de 4 iulie 1991 intră în vigoare armistiţiul mult aşteptat. Unităţile armatei iugoslave se retrag în cazărmi sau trec graniţa în Croaţia.

 V. Acordurile de pace

Pe 7 iulie, Acordul de la Brinoni punea capăt războiului prin recunoaşterea autorităţii guvernului sloven asupra întregului teritoriu. În acelaşi timp, se deschidea calea pentru negocierea părăsirii pe cale paşnică a federaţiei de către Slovenia şi Croaţia, urmând a avea loc o serie de negocieri în lunile următoare. De observat că nu se precizau suficienţi termeni legaţi de modalităţile ieşirii din federaţie a Croaţiei. În timp ce liderii de la Zagreb doreau o despărţire totală a acesui teritoriu, pe bazele graniţelor republicii trasate în timpul lui Tito, Slobodan Miloševič urmărea desprinderea de Croaţia a regiunilor locuite majoritar de sârbi. Astfel, imposibilitatea de a purta tratative privitoare la problema minorităţilor etnice din Croaţia a devenit scânteia izbucnirii unui nou conflict. Dacă pierderile în cadrul războiului sloven s-au cifrat la aproximativ 74 de morţi (45 militari federali, 19 din forţele slovene, 6 civili) şi 350 de răniţi, războiul croat va reprezenta, alături de cel bosniac, o pată mult mai sângeroasă pe harta Europei. Prima piesă de domino căzuse.


{C}[1]{C} http://www.tol.org/client/article/22611-how-a-slovenian-magazine-found-yugoslavias-weak-spot.html data: 12.05.2017
{C}[2]{C} Stefano Bianchini, Problema Iugoslavă, Ed. All, Bucureşti 1992, p.152
{C}[3]{C} Ibidem p. 150
{C}[4]{C} Maior dr. Emil Suciu, Drama iugoslavă, Culisele unui incendiu tragic, Editura Militară,
Bucureşti 1992 p.34
{C}[5]{C} Ibidem p.48
{C}[6]{C} C.I. Christian- Sângeroasa destrămare, Iugoslavia, Ed. Silvy, Bucureşti 1994 p. 260
{C}[7]{C} Ibidem p.261
{C}[9]{C} Radu Ciobotea - Război fără învingători, Timişoara, Ed. Meridian 21 Delta, 1998 p. 24