Condiţia unei democraţii autentice: să fi intrat în sânge

Sincer să fiu, nu m-am preocupat mai serios până acum de istoria ascensiunii şi prăbuşirii fascismului în Germania. Poate şi pentru că personajele cheie ale acestei Istorii sunt autoare ale unei grozăvii de neînchipuit în secolul XX şi în orice secol de altfel: Holocaustul.

Un personaj istoric fie şi controversat merită apropierea teoretică de el pentru că, mai ştii?! poate descoperi o nuanţă acolo unde s-a fixat o etichetă clişeu. În cazul lui Hitler şi al acoliţilor săi, acest proces e cu neputinţă.

În ultimul timp, stimulat de cazul Erwin Rommel, la care am ajuns citind despre Marea Debarcare, am început să mă preocup de ascensiunea şi prăbuşirea fascismului în Germania. M-am apropiat de acest teritoriu sub puterea unui adevăr devenit clişeu prin neostoita rostire: Hitler a venit la Putere prin mijloace democratice.

Iscodirea perioadei dintre proclamarea Republicii de la Weimar şi cucerirea Puterii de către Hitler îmi arată însă că e nevoie de o nuanţă: Prin mijloace aparent democratice.

Constituţia Republicii de la Weimar intră în vigoare în septembrie 1919. Drumul lui Hitler către Putere intră în linie dreaptă începînd cu 1929. Aşadar, Germania cunoaşte o experienţă democratică de doar un deceniu.

Dacă ne gândim că ea venea după monarhia wilhelmiană, că, între 1919-1929, Republica a traversat numeroase crize politice, putem spune că Germania n-avea în 1929 o democraţie adevărată. Altfel spus, o democraţie intrată în sânge,  devenită fel de a gândi şi a trăi.

Priviţi cu atenţie la România lui 2013! Are 23 de ani de democraţie. Dacă socotim că perioada ceauşistă a fost, totuşi, una de ridicare a nivelului intelectual, şi de şcoală serioasă, democraţia noastră e mult mai bătrână decît cele două decenii.

Vi se pare că democraţia e în România lui 2013 o realitate care nu poate fi pusă la îndoială? Vi se pare că politicienii au democraţia ca un soi de windows calculatorul? Vi se pare că jurnaliştii au în sânge responsabilitatea care e libertatea presei? Vi se pare că românii au dobândit spiritul critic, indispensabil cetăţeanului-pilon în democraţie?

Păi, atunci, cum să ne mire ascensiunea dictatorului Hitler în Germania anilor ’30? De fapt, democraţia cu momentele ei cruciale – alegeri libere, presa liberă, negocieri, compromisuri – nu era în Germania decât faţadă sub care se ascundea betonul dictaturii.

Nu, prin instaurarea dictaturii lui Hitler nu s-a pus capăt democraţiei în Germania. De fapt, s-a pus capăt comediei care era aşa-zisa democraţie. Înseamnă că şi-n România statul de drept poate fi pus la îndoială în numele autoritarismului? Cum să nu?  Norocul nostru e că suntem o ţară prea mică pentru a ne permite să ieşim din cuvântul Puterilor Garante.