Ne aducem aminte de complicitatea intelectuală a Occidentului şi de lipsa de sensibilitate în faţa dovezilor cum o ideologie doar aparent generoasă, aplicată, capătă chip de monstru. Să nu ne facem iluzii! Suntem în continuare, după aproape trei decenii de la implozia sistemului totalitar în Europa de Est, într-un război cultural. Nu mă feresc să folosesc acest termen. Sigur, am putea s-o numim dezbatere, doar că pe marginea mormintelor politeţea faţă de asasini este ultima virtute care se cere exersată.

Un om tânăr de azi trebuie să ştie, în raportarea la regimul din care abia am ieşit, că 30 de ani nu reprezintă o distanţă suficientă. Contrar percepţiei de sine, culminând în ignoranţa activă, chiar mândră, cei născuţi după 1990 sunt, că vor sau nu, o generaţie de tranziţie, măcar prin simplul şi fundamentalul fapt că au prin părinţi şi bunici o legătură greu de ignorat sau de minimalizat cu acea perioadă. Pe care aceştia din urmă sunt frecvent dispuşi să o apere, să îi arate chipul „uman”, justificându-i excesele. O complicitate de alt tip care provine din nevoia de siguranţă.

Aici se vede încă o dată forţa acestei naraţiuni pseudoreligioase: comunismul îţi dădea asigurarea că viaţa ta nu va avea accidente, că era asigurată fără să plăteşti asigurări. Partidul-stat te lua în grijă de la maternitate şi te conducea până la cimitir. Era cel care avea un comitet, o instituţie, o lege, o soluţie sau cel puţin o lozincă pentru fiecare perioadă a vieţii tale. Pe scurt, aşa cum o face indiferent de orientare, totalitarismul mimează ubicuitatea şi atotştiinţa lui Dumnezeu, ajungând o caricatură mortală a totalităţii.

Acest demiurgism instituţional şi ideologic deopotrivă dădea impresia că totul este sub control şi că, de fapt, tu nici măcar nu ai nevoie de libertate. La ce să ai nevoie de ea când totul e garantat, prevăzut, anticipat? Te naşti, creşti, înveţi, inclusiv istoria lui Roller sau cântece motivante, mergi la demonstraţii, cum merg şi părinţii tăi aduşi din fabrici, te angajezi, te orientezi, intri în partid pentru o locuinţă în centrul oraşului tău cenuşiu, primeşti bilete de concediu de la sindicat, în fine, ieşi la pensie şi, cândva, mori, convins că viaţa nu ar fi putut arăta nicio clipă altfel.