Să ne deformăm grotesc istoria pare să fie un sport naţional, greu de abandonat. După ce regimul comunist i-a mutat pe români în buricul pământului, acum luptăm din răsputeri să ne prăvălim în budă, cei aflaţi pe margine (excepţiile) arătând cu degetul şi eventual făcând poze.

În toamna anului 1916, trecerea simultană a Dunării şi Oltului de către armatele germano-austro-ungaro-bulgare reprezenta un pericol major pentru Bucureşti. Deşi aliatul rus insista pentru o retragere pe Siret, comandamentul român, sprijinit de şeful misiunii militare franceze, generalul Berthelot, era decis să reziste. Cum frontul de 150 de kilometri de la munţi la Dunăre nu putea fi acoperit în totalitate, generalul Prezan (secondat de un excelent tânăr ofiţer de stat-major, Antonescu, viitorul Conducător al statului) a optat pentru o bătălie de mişcare, cu învăluirea coloanelor inamice.

Prezan s-a decis să atace flancul drept inamic (care trecuse Dunărea) cu trei divizii. În primele două zile ale lunii decembrie (stil nou), Divizia 217 germană a fost lovită în plin de contraatacul forţelor române, suferind pierderi grele: peste 2000 de prizonieri, în timp ce batalioanele au fost reduse la 300 de oameni. Dacă Prezan reuşea să anihileze acest flanc drept, existau premisele unei mari victorii.

Din păcate, în după-amiaza zilei de 1 decembrie, doi ofiţeri români de stat-major au fost prinşi într-un automobil rătăcit în spatele liniilor germane. În posesia lor se găseau documente care dezvăluiau esenţa planului lui Prezan. Având aceste informaţii, generalul Falkenhayn, comandantul Armatei 9 germane, a conceput o contramanevră prin care unităţi germane să cadă în spatele şi în flancul trupelor române aflate în plin atac.

Cum aliatul rus nu s-a grăbit să ne sară în ajutor, trupele române, după o rezistenţă îndârjită, au fost nevoite să se retragă cu pierderi grele: aproape 60.000 de morţi, răniţi şi prizonieri. De fapt, bătălia pentru Bucureşti, sau bătălia de pe Neajlov - Argeş, este cea mai amplă de pe întreg frontul românesc în cei doi ani de conflict. Faptul că Bucureştii a fost declarat oraş deschis are legătură cu dorinţa de a evita alte pierderi în rândul populaţiei civile. Fără îndoială, armata română a dat dovadă de multe slăbiciuni, dar de „abandonarea” Capitalei nu poate fi vorba. Ţăranul român, aşa neinstruit, desculţ şi analfabet, s-a bătut cu îndârjire în faţa unei armate căreia cu greu îi rezistau în acel moment forţele Franţei, Rusiei şi Marii Britanii luate la un loc.

Chiar înfrântă, armata română s-a bătut, iar pe sângele celor căzuţi atunci s-a clădit o Românie Mare, un stat, o naţiune. Cu toate defectele ei. Să terfeleşti numele propriilor străbunici mi se pare şi neadevărat şi imoral. Dacă morala mai are ce căuta în viaţa noastră...