Ştefan Câlţia, în dialog cu Ana Blandiana: „Starea de spectator, ca cetăţean, e aproape duşmănoasă”

Ştefan Câlţia, în dialog cu Ana Blandiana: „Starea de spectator, ca cetăţean, e aproape duşmănoasă”

Poeta Ana Blandiana şi pictorul Ştefan Câlţia

Marţi seară, la Muzeul Colecţiilor de Artă, a avut loc o discuţie între poeta Ana Blandiana şi pictorul Ştefan Câlţia din structura expoziţiei „Obiecte grăitoare”. Evenimentele care se desfăşoară în acest cadru sunt, după cum a spus pictorul, „invitaţii către prietenii şi cunoştiinţele sale de a-şi spune gândurile despre profesiunile şi problematicile care îi privesc”. Cei doi au vorbit despre comunism, despre Alianţa Civică şi despre societate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ştefan Câlţia a deschis discuţia, vorbind despre admiraţia profundă pe care le-o poartă lui Romulus Rusan şi Anei Blandiana pentru uriaşul lor efort, dar şi al echipei pe care au format-o, pentru deschiderea Memorialului Sighet- Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.  Descriind acest efort, pictorul a descris echipa ca „o inteligenţă creativă, lucrătoare, care a putut să existe pe pământul acesta”.

Preluând într-un fel exemplul, Câlţia spune că a hotărât, datorită unor oameni din Făgăraş care au făcut împreună alianţa „Negru Vodă”,să facă şi ei, în Făgăraş, un muzeu al rezistenţei anticomuniste. Pictorul spune că oamenii care nu vor ca un astfel de edificiu să se înfăptuiască sunt numeroşi şi bine ascunşi, „în cele mai mici birouri, în cele mai luxoase fotolii”. Aceşti oameni te primesc cu bunăvoinţă în timp ce simţi cum documentele îţi sunt ascunse, date la o parte. 

„Niciunul dintre noi nu am fost oameni care să-i pedepsim, care să-i punem la zid. Am vrut doar să ştim ce s-a întâmplat cu noi... să ştiu ce s-a întâmplat cu părinţii mei”, a spus Câlţia indicând două fotografii cu părinţii săi. 

Ana Blandiana alături de soţul său, regretatul Romulus Rusan 

Acesta a făcut o comparaţie între cele două fotografii, cu aceleaşi personaje, dar cu imagini modificate de  trecerea de la monarhie la comunism.  Prima poză este un instantaneu pe o stradă din Braşovul anului 1940, iar în ea apare un funcţionar cu pălărie şi cu pantofii „puţin scâlciaţi”, alături de soţia sa.  Cu pălărioare, cu feţele normale, visând la ce va fi viaţa lor”, a punctat Câlţia. În cea de-a doua fotografie, peste 10 ani, cei doi sunt slăbiţi, cu capul în jos. 

Întâlnirea cu regele

Când Regele Mihai a vizitat Sighetul, Câlţia şi Noica au fost cei care i-au făcut turul muzeului, moment extrem de emoţionant, după cum mărturiseşte artistul. Vizibil emoţionat de ceea ce a văzut, cu lacrimi în ochi, regele a parcurs întregul muzeu în deplină linişte, cu pasul mare şi rar, îşi aminteşte pictorul.

„Aici au murit şi pătimit mulţi din prietenii mei faţă de care, eu, pentru că eram rege, nu am putut niciodată să îmi arăt prietenia”, ar fi spus regele, după cum povesteşte Câlţia.

Conflictul cu „securiştii” din SPP

Tot datorită Anei Blandiana, îşi mai aminteşte Ştefan Câlţia (foto: dreapta), l-a întâlnit pe Emil Constantinescu, în timpul mandatului său de preşedinte. Acela a fost momentul în care a avut conflictul cu spp-iştii care, atunci când au intrat în muzeu, au cerut ca toată lumea să iasă afară. 

 

„Cu tupeu de tânăr UTC-ist, le-am spus: <<E foarte simplu să păzeşti un preşedinte dacă îi dai pe toţi afară. Dovedeşte-ţi bărbăţia şi păzeşte-l cu toată lumea>>. Şi n-a avut încotro şi a lăsat toată lumea să intre  şi a fost o hărmălaie mare, dar până la urmă a ieşit linişte”, a mai povestit pictorul. 

 Luând cuvântul, Ana Blandiana a vorbit despre necesitatea redezvoltării societăţii civile. Ea a explicat că Alianţa est o experienţă care nu poate să intre în istorie şi să rămână acolo, condiţiile care au creat-o nefiind foarte mult schimbate. În viziunea poetei, „ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Victoriei (2017) trebuie să înveţe din ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii (1990)”. Dacă atunci s-a născut Alianţa şi în condiţiile de astăzi se poate naşte un asemenea centru de gândire, mai ales că, a subliniat Blandiana, când era în Piaţa Victoriei, unul dintre sentimentele care o dominau era şi cel de invidie. 

„Eram în Piaţa Victoriei şi îi invidiam atât de tare gândindu-mă numai că erau...eram daţi pe toate televiziunile, în timp ce în Piaţa Universităţii nici nu ptueam visa la aşa ceva”, a mai spus poeta. 

Ştefan Câlţia a intervenit spunând că un lucru trebuie să devină clar pentru cetăţeni, anume că responsabilitatea pentru bunul mers al tuturor, nu aparţine unui grup, ci fiecăruia în parte, fiecăruia care îşi asumă rolul. Fiecare trebuie să se simtă solidari cu cei care sunt mai vocali sau care au mai multă energie, măcar solidari. 

„O parte din noi, care sunt de aceeaşi părere, se complac în starea de spectator. Starea de spectator, după părerea mea, e aproape duşmănoasă...Trebuie să devenim oameni activi”, a conchis pictorul. 

Conform lui Câlţia, diferenţa dintre lumea de astăzi, dintre societatea prezentului şi cea de dinaintea procesului de colectivizare, început oficial în 1949, o reprezintă absenţa de astăzi a rânduielii. În expoziţia lui Ştefan Câlţia se află şi caietul unui primar, din 1938, care îşi nota zilnic ce făcea obştea sătească. „Satul era o rânduială. În clipa de faţă, suntem nişte indivizi care aproape nu mai vrem să trăim într-o anumită rânduială”, a afirmat pictorul. 

Optimismul lui Câlţia

Spre deosebire de alţi contemporani, Ştefan Câlţia nu crede că societatea românească s-a mişcat cu paşi lenţi de la comunism încoace sau că nu a făcut progrese prea mari. Date fiind condiţiile pe care oamenii le-au îndurat sub comunism, prea puţin descrise poate, s-au făcut, în viziunea artistului, progrese enorme.

„Cu cât mă uit mai mult la ce s-a întâmplat cu noi în perioada comunitsă, cu atât îmi dau seama că de fapt mergem destul de repede. Nici nu puteţi ştii cât rău ni s-a făcut. Cât de mult am fost dezvăţaţi de toate lucrurile bune. Şi mai ales cât de mult am fost despărţiţi unii de alţii. Aproape nu mai ştim să trăim împreună... Câte lucruri avem de recuperat”, a mai spus Câlţia. 

Într-un taxi, el a dat peste un şofer care plângea CAP-urile. Replica pictorului nu a întârziat să apară, povestindu-i şoferului despre proiectul de dinaintea războiului, denumit „Comasare şi cooperativizare”. În ziarul „Plugarul român” al Ministerului Agriculturii apăreau, în fiecare număr, articole dedicate acestei teme. Proiectul presupunea decizia întregii comunităţi de a comasa pământul. Dacă lua această hotărâre, comunitatea apela la o comisie gratuită, din care făceau parte agronomi, sociologi, avocaţi sau notari. În termen de trei ani, a mai explicat pictorul, comisia trebuia să dea termen de proprietate obştii astfel încât să dispară parcelele foarte înguste şi încât fiecare să aibă pământ în luncă, la deal şi la păşune. 

„Peste acest proiect vine colhozul. Cooperativele erau asociaţii ale oamenilor, care fiecare punea parte acolo şi era un lucru al lor. Pe când colhozul vine, îţi distruge ideea de proprietate, distruge tot şi te face un fel de muncitor agricol care târâie sapa dintr-un parte în alta şi trebuie să mai furi câte ceva ca să supravieţuieşti”, a explicat Câlţia. 

100 de răscoale împotriva colectivizării 

Printre multele lipsuri cu care oamenii s-au înfruntat în comunism, a fost şi cea a informaţiei. România devenise o puşcărie. 

Mergând pe această idee, Ana Blandiana (foto) a povestit cum, odată cu o expoziţie a soţului său, pe tema comunismului, a descoperit de existenţa a peste 100 de răscoale împotriva colectivizării. 

„N-a existat umilinţă mai mare în perioada comunistă decât când spunea cineva, şi cineva mereu spunea: Ce să-i faci? Mămăliga nu explodează. Despre noi spuneau că nu suntem în stare...„şi descopeream acum că mămăliga a explodat de mai mult de 100 de ori şi că noi habar nu aveam”, a spus cu glas amar poeta.

Aceasta a povestit că în judeţul Arad au fost reprimate răscoale în două sate, fiecare fiind înconjurat cu armata şi trăgându-se, la întâmplare, pe străzi. Cadavrele erau lăsate câteva zile pe stradă, iar mai apoi, colectivizarea se făcea fără probleme.

Văzând pozele cu ţăranii din Vrancea, arestaţi în urma unei răscoale înfrânte, poze tipice de închisoare- profil, faţă-, Ana Blandiana a avut un şoc. Aceasta le-a comparat figurile cu celor ale unor prinţi, cu „o demnitate, o inteligenţă şi o frumuseţe fizică absolut extraordinare”. Nişte oameni despre care poeta nu ştie dacă aveau suficientă imaginaţie să îşi închipuie cu urmau să păţească. 

„Am stat aşa, zeci de minute, uitându-mă la acele panouri şi am avut o revelaţie. Mi-am spus, şi am şi scris despre asta: <<Suntem alt popor.N-aveau nicio legătură cu ceea ce întâlneşti pe stradă>>”, a conchis Blandiana. 

Memorialul

Ana Blandiana a vorbit şi  despre povestea din spatele Memorialului Sighet. După ce fusese la Cracovia, la o conferinţă de presă, iar apoi dusă în vizită la Auschwitz, Ana Blandiana a primit o invitaţie la cină din partea unui profesor care preda la Strasburg şi care vorbea de onoarea pe care el şi soţia sa, Sanda Ciorbescu, ar avea-o dacă ar răspunde afirmativ.  La cină, cei doi au aşezat-o lângă  Catherine Lalumière, la acea vreme, secretară generală a Consiliului Europei. Auzind povestirile poetei, aceasta i-a sugerat să facă proiect pentru memorial.  

„Trebuie să ne unim nu doar politicile publice şi economice, ci obsesiile. Şi pentru asta, trebuie să le cunoaştem”, a fost una dintre concluziile discuţiei dintre Blandiana şi Lalumière. 

Memorialul Sighet (Foto: memorialsighet.ro)

Denigrarea din ziarul guvernului Văcăroiu

După ce Consiliul Europei a decis să ia proiectul sub egida sa, Ana Blandiana şi Romulus Rusan s-au gândit că acesta se va ocupa de finanţare şi de munca propriu-zisă. Nimic mai fals. Au primit broşurile proiectului în care era tipărit tot ceea ce scriseseră ei, plus încă un capitol, despre strângerea banilor, lucru imposibil pentru ei căci, pe atunci, ei erau „inamicul public numărul 1.  

În ziarul guvernului Văcăroiu, îşi aminteşte poeta, pe prima pagină, a apărut: „Sacrilegiul de la Sighet.  Ana Blandiana vinde suferinţa românilor Consiliului Europei”. Aceşti oameni, a subliniat poeta, sunt, mai mult sau mai puţin, aceiaşi oameni care au militat mai târziu pentru aderare.   

Astăzi, Memorialul Sighet este vizitat de foarte mulţi oameni, lucru care a devenit o problemă, a spus Ana Blandiana, căci acesta este „ca un fel de catedrală, fiind mai plăcut să îl vezi fără mare aglomeraţie”.

 

 

 

 

citeste totul despre: