23 august 1944. O asumare necesară

Asumarea istoriei, cu bune şi rele, rămâne un demers absolut necesar pentru o societate cu pretenţii de apartenenţă la civilizaţia europeană. Nu îţi cunoşti şi înţelegi trecutul, atunci prezentul rămâne o enigmă, iar viitorul e incert. Dar dacă această asumare e făcută trunchiat, doar acolo unde „ne convine”, atunci rămâne un simplu exerciţiu de ipocrizie.

În seara zilei de 23 august 1944, la orele 22,25, regele Mihai a citit la radio Proclamaţia către Ţară, redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul Partidului Comunist din România în coaliţia care viza răsturnarea regimului antonescian. Printre altele, suveranul a precizat că „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În realitate, în acel moment nu exista niciun armistiţiu. El a fost semnat la 12 septembrie 1944, la Moscova. 

Regele a cerut militarilor români să primească armatele sovietice „cu încredere”. Puţin mai târziu, generalul Gheorghe Mihail, proaspăt numit în fruntea Marelui Stat Major, a cerut trupelor să adopte o atitudine „prietenoasă, fără a cădea în servilism”.

Evident, realitatea de pe frontul din Moldova era cu totul alta. Înaltul Comandament Sovietic a interzis categoric orice discuţie cu reprezentanţii armatei române. Având acceptul personal al lui Stalin, generalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat comandamentelor şi trupelor să nu acorde nicio atenţie comportării trupelor române, să nu intre în tratative şi să-şi îndeplinească în continuare misiunile. În lipsa unui armistiţiu, armata română era în continuare o forţă inamică, iar non-combatul trupelor române după seara zilei de 23 august a fost considerat, pe bună dreptate, o capitulare fără condiţii.

Nu-i greu de înţeles prin ce momente tragice au trecut sutele de mii de soldaţi români aflaţi pe front, prinşi între germani şi sovietici, ambii beligeranţi considerând trupele noastre ca fiind inamice. Începând cu seara de 24 august, Armata Roşie a trecut la dezarmarea în masă a soldaţilor români, trimişi iniţial în lagăre de prizonieri şi apoi în Gulag. Nu voi intra în detalii privind situaţiile teribile povestite de martorii oculari. Am făcut-o ceva mai amplu în ultimul număr al revistei Historia.

Am însă şi o relatare din familie a evenimentelor. Bunicul meu din partea mamei, Ştefan Olteanu, maior în 1944, a fost arestat în 24 august la Popeşti-Leordeni, pe când comanda o baterie antiaeriană, fiind considerat „nesigur” datorită faptului că bateria deservea un aerodrom german. A fost eliberat două zile mai târziu. Bunicul din partea tatălui, Vasile Stănescu, căpitan în cadrul Diviziei 3 tunuri munte, a fost arestat de sovietici pe frontul din Moldova, la 24 august, dar a fugit din captivitate. Spre norocul lui şi al meu, aş adăuga.

Numărul militarilor români luaţi prizonieri de „aliaţii” care „acceptaseră armistiţiul” oscilează în documentele româneşti între 60 000 şi 160 000, cifra maximă fiind emisă de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului în ianuarie 1945. Comandamentele sovietice au recunoscut internarea a circa 26 000-40 000 de militari români. Nu-i greu de ghicit cine are cu adevărat dreptate. Nu am găsit o statistică exactă, dar foarte puţini s-au mai întors din prizonierat.

Întrebarea mea este relativ simplă: cine îşi asumă această tragedie? O trecem pur şi simplu la „pagube colaterale”? Sau scăpăm uşor de dilemă şi o punem tot în cârca lui Antonescu? Nu-i aşa că ar fi convenabil? 

Aşa cum, pe bună dreptate, trebuie să ne asumăm tragediile celui de-al doilea război mondial, de la decizii nefericite la crimă şi genocid, firesc ar fi să ducem această asumare până la capăt. E vorba de circa 150 000 de mii de soldaţi români. Sper că nu sunt consideraţi „statistică”, doar pentru că ne vine greu să le explicăm soarta în contextul geopolitic de astăzi.