21 februarie, acum 32 de ani

Într-un editorial rostit de la microfonul Europei libere la data de 11 noiembrie 1984, directorul de atunci al Departamentului românesc, istoricul Vlad Georgescu, făcea referiri la o cuvântare din 19 februarie 1981 a lui Nicolae Ceauşescu, cuvântare în care şeful comuniştilor români chema la iniţierea unor eforturi internaţionale comune în lupta antiteroristă.

Cu inteligenţa-i binecunoscută, Vlad Georgescu releva şiretenia Dictatorului care, în buna tradiţie comunistă, limita terorismul la mişcările neofasciste, încercând astfel să scoată basma curată terorismul agreat de regimul de la Bucureşti, mai exact cel practicat de palestinienii lui Arafat, teroriştii lui Gaddafi sau teroriştii basci ori irlandezi.

Cu toate că mai departe se menţionau în editorial acţiunile cu caracter terorist cărora le-au căzut victimă în cursul anului 1981 însuşi Serviciul românesc al Europei libere, unii dintre proeminenţii lui angajaţi (Emil Georgescu) sau (pe atunci) colaboratori (Şerban Orescu, Virgil Tănase, Nicolae Penescu), totul culminând cu moartea mai mult decât suspectă a directorului Noel Bernard (23 decembrie 1981), Vlad Georgescu nu insista asupra faptului că respectivul discurs al lui Nicolae Ceauşescu venea doar cu două zile înainte de încercarea în aer a Europei libere. Simple coincidenţe? Comuniştii români nu aveau gustul acestora.

La momentul scrierii şi difuzării comentariului lui Vlad Georgescu, atentatul petrecut în seara de 21 februarie 1981 era încă neatribuit. Cercetarea asiduă a arhivelor serviciilor secrete maghiare şi româneşti (atât cât a fost ea posibilă) le-a permis unor cercetători precum Nestor Ratesh (în 1981 corespondent la Washington, iar, mai apoi, el însuşi director al Serviciului românesc) sau Richard Cummings (pe atunci şef al Serviciului de securitate al postului) să afirme, fără putinţă de tăgadă, că încercarea eşuată de la Europa liberă purta semnătura lui Carlos, că ea viza Departamentul românesc şi nu cel în limba cehă şi că a fost comandată de autorităţile române.

Cele care, prin gura lui Nicolae Ceauşescu, se arătau, formal şi mincinos, foarte îngrijorate de recrudescenţa terorismului fascist, dar care practicau, încurajau şi stipendiau terorismul roşu, înţeles ca parte a politicii de stat.

Ce s-a întâmplat la 21 februarie 1981?

Sunt tot mai multe indicii ce validează ipoteza că plătind şi sprijinind logistic respectivul atentat, regimul comunist de la Bucureşti urmărea mai multe lucruri. Dincolo de distrugerile materiale ca şi de posibilele victime omeneşti (în atentat au fost grav răniţi câţiva angajaţi ai Departamentului ceh al REL), Nicolae Ceauşescu urmărea, în fond, intimidarea întregului personal redacţional al Departamentului românesc, intensificarea terorii psihologice, inducerea stării de teamă ce ar fi putut determina, după părerea Dictatorului, o atenuare a vehemenţei criticilor lansate pe unde de postul anticomunist de la München.

Nu cred că era vizată o persoană anume. Noel Bernard era la data respectivă într-un concediu medical prelungit. Cum atentatul a fost comis într-o seară de sâmbătă, era puţin probabil ca în post să se fi aflat Emil Georgescu, la acea vreme realizatorul principal al Actualităţii româneşti,  perceput de Nicolae Ceauşescu drept duşman personal, datorită comentariilor sale extrem de virulente.

Atentatul a avut loc, la adăpostul nopţii şi al unei paze precare, cu puţin timp înainte de ora 22.  Zilnic, după ora 18, se difuzau doar emisiuni înregistrate, ceea ce făcea ca activitatea redacţională să fie redusă. Cu atât mai redusă cu cât era  vorba despre o seară de sâmbătă, când se transmiteau, în afara Programului politic, a cărui primă ediţie trecea pe unde la ora 17.10 (18. 10, ora României), preponderent emisiunile culturale realizate la Paris de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. Ele însele înregistrate.

În afara tehnicienilor (de origine germană sau americană) ce asigurau emisia, în zona afectată Departamentului românesc nu erau decât trei persoane: redactorul de ştiri Dan Comşa, crainicul Ion Ioanid şi dactilografa Anca Tylo Vorvoreanu. Clădirea din Grădina engleză (Englischer Garden) în care funcţiona complexul Europa liberă- Libertatea a fost zguduită, dar, în pofida spaimei, Serviciul românesc şi-a continuat emisiunea. Aşa a fost posibil ca Dan Comşa să redacteze la repezeală ştirea despre atentat, aşa a fost posibil ca ştirea să treacă pe unde în lectura lui Ion Ioanid. Informaţia aceasta mi-a fost recent confirmată de Liviu Tofan (pe atunci şef al Serviciului de ştiri) care, la rându-i, a obţinut certificarea veridicităţii ei chiar de la Dan Comşa.

Câteva minute după ora 22, Poliţia federală germană, de comun acord cu serviciile proprii de securitate ale postului, au decis încetarea emisiei. Serviciul românesc şi-a reluat programul normal, a doua zi dimineaţă, în conformitate cu grila specifică unei zile de duminică, la ora 7 (8, ora României).

Certificarea unui eşec

Dincolo de marele profesionalism al echipei de serviciu din acea seară, dincolo de felul eroic în care Ion Ioanid şi-a stăpânit spaima în faţa microfonului (Gertrud Dumitrescu, cunoscută sub numele de Ioana Crişan, mi-a mărturisit că îndată ce a aflat de atentat a alergat la Radio unde primul pe care l-a întâlnit a fost chiar Ion Ioanid, profund marcat de clipele dramatice prin care trecuse), era evident un lucru.

Era clar ca lumina zilei eşecul regimului de la Bucureşti de a pune căluş Europei libere. Mai era evident că nimeni şi nimic nu îi va putea împiedica pe angajaţii Europei libere să îşi facă datoria. Era limpede că nimeni şi nimic nu va putea pune stavilă adevărului şi că, nu aruncând în aer Europa liberă, Nicolae Ceauşescu şi regimul său îşi vor putea asigura supravieţuirea.

La 28 iulie 1981, un atac terorist încă nu pe deplin elucidat, l-a scos din serviciu pentru mai multe luni pe Emil Georgescu. În 1985, Georgescu va pieri răpus de un cancer pulmonar. În decembrie murea Noel Bernard. Tot de cancer la plămâni. Succesorul lui, Mihai Cismărescu (al cărui nume de radio era Radu Gorun), va muri de cancer în primele luni ale anului 1983. În 1984 a fost dejucat un atentat similar celui din februarie 1981. Vlad Georgescu va înceta din viaţă la 13 noiembrie 1988, în urma unei tumori canceroase localizată la creier, după ce în ianuarie acelaşi an, sfidând ameninţările, a difuzat cartea Orizonturi roşii, a cărei trecere pe unde a fost anunţată încă din noiembrie 1987.

Oamenii au dispărut, au plătit cu viaţa eroismul lor. Ideile pentru care a militat Radioul la care au lucrat ei, dar şi alţii, pe care parcă îi uităm prea lesne, nu au putut fi niciodată anihilate. Cum nu a putut fi făcută uitată una dintre valorile supreme ce definesc fiinţa umană: libertatea. În faţa căreia terorismul roşu şi-a dovedit impotenţa.