Teme fundamentale: căsătoria (12)

A doua parte a eseului intitulat „Despre anumiţi scriitori moderni şi instituţia familiei” este textul cu care închei, deocamdată, seria de eseuri inedite pentru cititorul român ale lui G.K. Chesterton din serialul dedicat căsătoriei; voi continua să postez, din când în când, mici fragmente din Chesterton în paralel cu următoarele episoade ale serialului.

Supranumit „prinţul paradoxului”, G.K. Chesterton este unul dintre cei mai prolifici scriitori englezi ai secolului XX – a publicat peste 100 de cărţi în timpul vieţii, la care se adaugă câteva mii de eseuri; a excelat în toate genurile literare, de la roman la proză scurtă, poezie, teatru, critică literară, istorie, şi chiar economie şi teologie. S-a convertit la anglicanism, şi apoi la catolicism relativ târziu, după o perioadă pe care el însuşi o înfăţişează drept una de „vagabondaj spiritual”.

(C.S.) 

Ne facem prieteni; ne facem duşmani; dar Dumnezeu ni-l face pe vecinul de vizavi. Prin urmare acesta vine la noi înveşmântat în toate ororile nepăsătoare ale naturii; e la fel de bizar ca stelele, la fel de cutezător şi de indiferent ca ploaia. Este Omul, cel mai teribil dintre animale. De aceea vechile religie şi vechiul limbaj al Scripturilor demonstrau o înţelepciune atât de ascuţită când vorbeau nu despre datoria cuiva faţă de umanitate, ci despre datoria cuiva faţă de vecinul de vizavi. Datoria faţă de umanitate poate adesea să ia forma unei alegeri care este personală şi chiar plăcută. Acea datorie poate să fie un hobby; poate să fie chiar o plăcere. Putem să lucrăm în East End pentru că avem o înzestrare deosebită ca să lucrăm în East End, sau pentru că noi credem asta despre noi; putem să luptăm pentru cauza păcii internaţionale pentru că ne place foarte tare să luptăm. Cel mai monstruos martiriu, cea mai respingătoare experienţă pot fi rezultatul unei alegeri sau a unui anumit gust. Putem să fim construiţi într-o aşa manieră încât să avem o atracţie specială faţă de lunatici sau un interes deosebit faţă de leproşi. Putem să-i iubim pe oamenii de culoare pentru că sunt negri sau pe socialiştii germani pentru că sunt pedanţi. Dar trebuie să ne iubim vecinul pentru că se află acolo – un motiv mult mai îngrijorător pentru o acţiune mult mai serioasă. El reprezintă mostra de umanitate care ne e, în fapt, dată nouă. Exact pentru că poate fi oricine el îi cuprinde pe toţi. El reprezintă un simbol deoarece el este un accident.

Fără îndoială că oamenii fug din medii înguste spre ţinuturi care sunt cu adevărat mortale. Dar acesta este un lucru cât se poate de firesc: deoarece ei nu fug din faţa morţii. Ei fug din faţa vieţii. Iar acest principiu se aplică fiecăruia dintre inelele concentrice ale sistemului social al umanităţii. E întru totul rezonabil ca oamenii să caute o anumită varietate a genului uman, atâta timp cât caută acea varietate a genului uman, şi nu varietatea umană pur şi simplu. E cât se poate de adecvat ca un diplomat britanic să caute societatea generalilor japonezi, dacă ceea ce-şi doreşte sunt generalii japonezi. Dar dacă ceea ce-şi doreşte sunt oameni diferiţi de el, ar face mult mai bine să se oprească acasă şi să discute despre religie cu menajera. E cât se poate de rezonabil ca geniul satului să vină şi să cucerească Londra dacă ceea ce-şi doreşte este să cucerească Londra. Dar dacă îşi doreşte să cucerească ceva fundamental şi simbolic ostil şi, de asemenea, foarte puternic, ar face mult mai bine să rămână acolo unde este şi să înceapă o dispută cu parohul. Omul de pe strada din suburbii e foarte îndreptăţit dacă se duce la Ramsgate de dragul satului Ramsgate – un lucru greu de imaginat. Dar, dacă aşa cum spune el, merge la Ramsgate „pentru o schimbare”, atunci ar avea parte de o schimbare mult mai romantică şi chiar melodramatică dacă ar sări peste gard în grădina vecinului. Consecinţele ar fi revigorante într-un sens mult peste posibilităţile igienei din Ramsgate (link către Wiki pentru Ramsgate).

Ei bine, aşa cum acest principiu se aplică imperiului, naţiunii din cadrul imperiului, oraşului din cadrul naţiunii, străzii din cadrul oraşului, aşa se aplică şi casei din cadrul străzii. Instituţia familiei trebuie să fie lăudată din exact aceleaşi motive pentru care instituţia naţiunii, sau instituţia oraşului trebuie să fie lăudate, în aceeaşi manieră. E un lucru bun pentru un om să trăiască într-o familie din acelaşi motiv pentru care e un lucru bun pentru un om să fie asediat într-un oraş. Este un lucru bun pentru un om să trăiască într-o familie în acelaşi sens în care este un lucru frumos şi încântător pentru un om să fie înzăpezit pe o stradă. Toate acestea îl obligă să-şi dea seama că viaţa nu e un lucru din afară, ci un lucru din interior. Mai presus de orice, toţi insistă asupra faptului că viaţa, dacă e să fie o viaţă cu adevărat stimulantă şi fascinantă, e un lucru care, prin natura ei, există în ciuda noastră. Scriitorii moderni care au sugerat, într-un mod mai mult sau mai puţin făţiş, că familia este o instituţie rea, s-au limitat în general să sugereze, foarte tăios, cu multă amărăciune sau cu mult patos, că e posibil ca familia să nu fie mereu foarte agreabilă.

Bineînţeles că familia este o instituţie bună deoarece este dezagreabilă. Este unitară tocmai pentru că ea conţine atât de multe divergenţe şi varietăţi. Este, aşa cum spun sentimentaliştii, ca un mic regat, şi, la fel ca majoritatea celorlalte regate, se află în general într-o stare foarte asemănătoare cu anarhia. E tocmai deoarece fratele nostru George nu este interesat de problemele noastre religioase, ci este interesat de restaurantul Trocadero – tocmai de aceea familia are calităţile revigorante ale Comunităţii Naţiunilor. E tocmai deoarece unchiul nostru Henry nu e de acord cu ambiţiile scenice ale sorei noastre Sarah – tocmai de aceea familia este precum omenirea. Bărbaţii şi femeile care, din motive bune sau din motive proaste, se revoltă împotriva familiei se revoltă, pur şi simplu, din motive bune sau din motive proaste, împotriva întregii omeniri. Mătuşa Elizabeth nu e deloc rezonabilă, la fel ca omenirea. Tăticul este nervos, la fel ca omenirea. Fratele nostru cel mai tânăr este zburdalnic, la fel ca omenirea. Bunicul este prost, la fel ca lumea; el este bătrân, la fel ca lumea.

Cei care îşi doresc, pe drept sau pe nedrept, să păşească dincolo de toate acestea, îşi doresc fără doar şi poate să păşească într-o lume mai îngustă. Sunt exasperaţi şi îngroziţi de mărimea şi de varietatea familiei. Sarah îşi doreşte să găsească o lume care constă, pe de-a-ntregul, din piese de teatru de amatori; George îşi doreşte să creadă că restaurantul Trocadero este un cosmos. Nu spun, nici o secundă, că fuga în această viaţă mai îngustă nu poate să fie lucrul potrivit pentru individ, aşa cum nu spun acest lucru despre fuga într-o mănăstire. Dar spun că e rău şi artificial orice lucru care tinde să-i facă pe aceşti oameni să cadă pradă iluziei bizare că ei ar păşi într-o lume care ar fi, în fapt, mai mare şi mai variată decât lumea lor. Cea mai bună metodă prin care cineva poate să-şi pună la încercare disponibilitatea de a se întâlni cu diversitatea obişnuită a umanităţii ar fi să coboare printr-un coş în orice casă, la întâmplare, şi să se înţeleagă cât poate de bine cu oamenii dinăuntru. Şi asta e, în esenţă, ceea ce fiecare dintre noi a făcut în ziua când s-a născut.

În asta constă, într-adevăr, aventura sublimă şi specială a familiei. Este romantică deoarece e o aruncare cu banul. Este romantică deoarece reprezintă toate acele lucruri de care duşmanii ei o acuză. Este romantică deoarece este arbitrară. Este romantică pentru că este acolo. Atâta timp cât ai grupuri de oameni alese pe criterii raţionale, vei avea o atmosferă specială sau sectară. Doar atunci când ai grupuri de oameni alese pe criterii iraţionale vei avea oameni. Elementul de aventură începe să existe; deoarece o aventură este, prin natura ei, un lucru care vine la noi. Este un lucru care ne alege, nu un lucru pe care-l alegem. S-a crezut, adesea, că a te îndrăgosti reprezintă aventura supremă, accidentul romantic suprem. În măsura în care a te îndrăgosti are ceva din afara noastră, ceva ca un soi de fatalism vesel, acest lucru este foarte adevărat. Dragostea ne ia pe sus, ne transfigurează şi ne torturează. Ne frânge inimile cu o frumuseţe de nesuportat, la fel ca frumuseţea de nesuportat a muzicii.

Dar în măsura în care avem, cu siguranţă, o anumită implicare noi înşine; în măsura în care suntem, într-un anume sens, pregătiţi să ne îndrăgostim şi într-un anume sens sărim în calea îndrăgostirii; în măsura în care, până la un anumit punct, alegem, şi până la un anumit punct judecăm – prin toate acestea a te îndrăgosti nu este cu adevărat ceva romantic, nu este cu adevărat, nu e câtuşi de puţin ceva aventuros. Din această perspectivă, aventura supremă nu este să te îndrăgosteşti. Aventura supremă este să te naşti. Acolo chiar păşim, brusc, într-o capcană splendidă şi înfiorătoare. Acolo chiar vedem ceva la care nu am visat înainte. Tatăl şi mama noastră chiar ne pândesc şi chiar se năpustesc asupra noastră, precum se năpustesc bandiţii dintr-un tufiş. Unchiul nostru reprezintă o surpriză. Mătuşa noastră este, cum spune o frumoasă expresie din limbajul de zi cu zi, un trăsnet căzut din senin. Când păşim în sânul familiei, prin actul de a ne naşte, noi păşim într-o lume care este incomensurabilă, într-o lume care îşi are propriile ei legi bizare, într-o lume care ar merge, foarte bine, mai departe şi fără noi, într-o lume pe care nu noi am făcut-o. Cu alte cuvinte, când păşim în sânul familiei, păşim într-un basm.

Această nuanţă de naraţiune fantastică ar trebui să însoţească familia şi relaţiile noastre cu ea de-a lungul vieţii. Basmul este cel mai adânc lucru în viaţă; basmul e mai adânc chiar decât realitatea. Pentru că, şi dacă se poate dovedi că realitatea este înşelătoare, tot nu se poate dovedi că nu este importantă sau că nu este impresionantă. Chiar dacă faptele sunt false, ele sunt, cu toate acestea, foarte stranii. Şi această stranietate a vieţii, acest neaşteptat şi chiar pervers element al întâmplărilor care se desfăşoară rămâne interesant, dincolo de orice dubiu. Circumstanţele pe care le putem dirija pot deveni banale sau pesimiste; dar „circumstanţele asupra căruia nu avem nici un fel de control” rămân apanajul zeilor pentru cei care, asemenea domnului [Wilkins] Micawber (link către Wiki), pot să apeleze la ele şi să-şi reînnoiască forţele. Oamenii se întreabă de ce romanul este cea mai populară formă de literatură; oamenii se întreabă de ce e citit mai mult decât cărţile de ştiinţă sau cărţile de metafizică. Motivul este foarte simplu; e pur şi simplu deoarece romanul este mai adevărat decât acestea. Viaţa poate să treacă uneori, în mod legitim, drept o carte de ştiinţă. Viaţa poate uneori să treacă, într-un mod mult mai legitim, drept o carte de metafizică. Dar viaţa e mereu un roman. Existenţa noastră poate să înceteze a mai fi un cântec; poate să înceteze chiar a mai fi o frumoasă jelanie. Existenţa noastră poate să nu un ia forma unui act de dreptate inteligibil, sau chiar a unui rău recognoscibil. Dar existenţa noastră este o poveste. În alfabetul înflăcărat al fiecărui apus de soare este scris: „va continua în episodul viitor”.

Dacă avem suficientă minte, putem să terminăm o deducţie filosofică sau exactă, şi să avem certitudinea că am terminat-o în mod corect. Cu puterea cerebrală adecvată putem să terminăm orice descoperire ştiinţifică, şi să avem certitudinea că o terminăm în mod corect. Dar nici chiar cu cel mai gigantic intelect nu putem să terminăm cea mai simplă şi stupidă poveste, având certitudinea că am terminat-o în mod corect. Aceasta se întâmplă deoarece o poveste are în spatele ei nu doar intelect, care e parţial mecanic, ci voinţă, care este în esenţa ei divină. Autorul de ficţiune poate să-şi trimită eroul la spânzurătoare dacă vrea în penultimul capitol. Poate să o facă mulţumită aceluiaşi capriciu divin prin care el, autorul, poate să meargă el însuşi la spânzurătoare, şi în iad după aceea, dacă aşa alege. Şi aceeaşi civilizaţie, civilizaţia europeană cavalerească care a afirmat liberul arbitru în secolul al treisprezecelea, a produs lucrul pe care-l numim „ficţiune” în secolul al optsprezecelea. Când Toma de Aquino a afirmat libertatea spirituală a omului, a creat toate romanele proaste din secţiile de împrumut ale bibliotecilor.

Dar pentru ca viaţa să fie o poveste sau un basm pentru noi, e necesar ca o mare parte din ea, în orice caz, să ne fie pusă în faţă fără permisiunea noastră. Dacă vrem ca viaţa să fie un sistem, acest lucru poate să fie o mare durere de cap; dar dacă vrem să fie o dramă, este o condiţie esenţială. Se poate de multe ori întâmpla, fără doar şi poate, ca o dramă să fie scrisă de altcineva, de cineva pe care-l plăcem într-o foarte mică măsură. Dar l-am plăcea încă şi mai puţin dacă autorul ar ieşi în faţa cortinei o dată pe oră şi ne-ar obliga să ne asumăm întreaga povară a inventării următorului act. Un om poate să controleze multe lucruri în viaţa lui; poate să controleze suficiente lucruri încât să fie eroul unui roman; dar, dacă ar putea să controleze toate lucrurile, ar fi într-o aşa de mare măsură erou, încât nu ar mai fi nici un roman. Iar motivul pentru care vieţile celor bogaţi sunt, în esenţa lor, atât de banale şi de lipsite de interes e pur şi simplu acela că ei pot alege evenimentele. Sunt banali deoarece sunt omnipotenţi. Ei nu reuşesc să simtă savoarea aventurilor deoarece ei pot să creeze aventurile.

Lucrul care face ca viaţa să rămână romantică şi pline de posibilităţi ardente este existenţa acestor limitări mari şi clare care ne obligă pe toţi să ne întâlnim cu lucrurile care nu ne plac sau la care nu ne aşteptăm. Să te naşti pe acest pământ înseamnă să te naşti într-un anturaj dezagreabil, aşadar să te naşti într-un basm. Dintre toate aceste limitări şi rame care modelează şi creează poezia şi varietatea vieţii, familia este cea mai categorică şi cea mai importantă. Prin urmare este prost înţeleasă de către moderni, care îşi imaginează că basmul ar exista în forma sa cea mai bună în starea completă a ceea ce ei numesc libertate. Ei cred că dacă un om face un gest va fi o chestiune aşa de surprinzătoare şi de romantică încât soarele va cădea din cer. Dar chestiunea surprinzătoare şi romantică în ceea ce priveşte soarele este că nu cade din cer. Ei caută sub orice contur şi formă o lume în care nu există limitări – adică, o lume în care nu există contururi; adică, o lume în care nu există forme. Nu e nimic mai jos decât infinitul. Ei spun că îşi doresc să fie la fel de puternici ca universul, dar îşi doresc de fapt ca întregul univers să fie la fel de slab ca ei.

(va urma; a doua parte a eseului “On Certain Modern Writers and the Institution of the Family” / „Despre anumiţi scriitori moderni şi instituţia familiei”, în Heretics, 1905; traducerea şi sublinierile îmi aparţin.)  

Pentru cei interesaţi de opera lui G.K. Chesterton, recomand două lecturi introductive:

Ortodoxia. O filozofie personală, eseu, traducere de Mirela Adăscăliţiei, Ed. Humanitas, 2008 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

Omul care era joi, roman, traducere de Cătălin Sturza, Ed. Humanitas, 2007 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

O bibliografie mai cuprinzătoare a operelor lui G.K. Chesterton găsiţi pe site-ul American Chesterton Society, la link-ul de aici.

Primul episod din micul meu foileton îl găsiţi aici: Teme fundamentale: căsătoria (1)
Al doilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (2)
Al treilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (3)
…

Al nouălea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (9)
Al zecelea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (10)
Al unsprezecelea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (11)  

Alte seriale de pe acest blog:

IAD-ul zilelor noastre (I): Chiar suntem dependenţi de Internet?
IAD-ul zilelor noastre (II): Dependenţa de cybersex şi cyberrelaţii
Riscurile Facebook. Partea I – informaţiile personale şi hoţii de identitate
Riscurile Facebook. Partea a II-a – cât de multă încredere să am? Probleme cu viruşii