Semn clar în cartea schimbării afective

Un scurt eseu, scris cu mijloacele poeziei, despre instalarea urâtului în simţirea artistică actuală. Îl invoc pe Publius Ovidius Naso, pentru că el a rămas primul poet protector al nostru.

El vedea peste zidurile Tomisului grecesc sciţii canibali, înotând în omăturile mari ale veşnicei ierni din Dobrogea de astăzi. Puşkin, într-un moment de maximă agresiune a imperiului rusesc, când se afla exilat în Basarabia, a notat în jurnalul lui cuvintele poetului tomitan, acestea fiind singurele lui cuvinte despre români.  În rest, vorbeşte mult despre aventurile cu iubite brune autohtone. Şi a scris câteva poeme memorabile despre sufletul solar al ţiganilor din Basarabia.

Dă-o-ncolo, Naso,

Înşfacă preaputernice zeu şobolanul nebun din pieptul încă tânăr,

Care roade câte un chil de carne ieftină, la toţi pe care-i ştiu.

                                                                                        Vene, cartilagii, în fiecare zi.

Apoi bea de stinge bere, vin, răcneşte ca studenţii,

                                                                         Ca să-şi verse amarul.

Se face mangă în orice cârciumă de cartier.

Zilnic, moare,

Apoi se naşte murdar şi plin de bale.

                                                                 Nu vrea să cedeze nicicum.

Descheiat la prohab, cu pete pe pantaloni,

Clătinându-se, urcă greoi spre purgatoriul celor slabi pe care-i sugrumă pe loc.

                                                                                                                                         Sus,

Ochiul tumefiat, de sub o pleoapă arcuită imens,

                                                                                      Plumburie, priveşte nelămurit drept în jos.

Numai  înăuntrul lui.

O falangă zdravănă se extinde încet-încet în acel întuneric umed,

                                                                                                             Ea îl încântă nepermis de mult.

Frământă astfel carnea bătrână,

Dă roade încet.

Pură, îi pare, dorinţa,

Ca un vierme roz în culcuşul fiecărei zile, încărcată cu nemuritoare spaime

                                                                                                             sau cu mărunte griji omeneşti. 

Însă nasul ros de şobolanul chel şi viclean spune mult.

 Nasul ros din rădăcină, sub un neg bătrân,

                                                                      va rămâne ca suprem oprobiu al existenţei tuturora. Fie,

Chiar şi nihilismul pur al metamorfozei artei.

Acum,

Cred că el va prinde din nou puteri şi-şi va smulge ca un zeu, singur,

Menstra plumburie, care-i murdăreşte ai săi ochi curaţi.

Cred că el e semnul clar, arhetipal, în această carte a schimbării afective de acum.