Nimeni nu ştie când a început totul. Sau cum a început, dacă a existat un plan al cuiva, un grup, o societate secretă sau o armată. Dar circulau şi poveşti despre o mişcare secretă, cel puţin aşa se zvonea, o grupare care cerceta cum a început totul şi poate aşa, aflând cum a început, să găsească punctele vulnerabile ale planului malefic şi să se organizeze o mişcare de guerillă care să anihileze Dictatura Preamăritului Sân. Se pierdea oricum în timp, puţini îşi aduceau aminte, că, da, existaseră lungi perioade de timp în care sânul era considerat/privit drept ceva vulgar, supraexpus pe internet, televiziuni, reviste, uriaşe panouri publicitare. Peste tot o supraexpunere deşănţată, vulgară. Dar nu se mai ştia cum s-a ajuns de la destrăbălarea vizuală la dictatura Preamăritului Sân. Cum s-a ajuns la dictatura asexuată a Preamăritului Sân nu se ştia. Cine era în spatele Preamăritului Sân? Marile corporaţii? Armata? Mafia? Farma? Americanii? Ruşii? Chinezii? Evreii? Masoneria? Leftiştii? Extremele?

Informaţiile circulau cu mare stricteţe. Erau ridicaţi de pe stradă cei care îndrăzneau să asculte şi să dea mai departe informaţii despre Preamăritul Sân, despre inchisori, despre torturi. Circulau, e drept că foarte restrâns, nişte broşuri care încercau să pună cap la cap istoria acestei dictaturi cu care se treziseră oamenii. Erau şi sfaturi cum să exersezi zâmbetul fericit când te aflai în piaţa centrală unde era expus uriaşul Preamărit Sân, cum să afişezi zâmbetul fericit încă înainte de a ajunge în piaţă, cum să nu uiţi că miliţia Preamăritului Sân poate apărea de unde nici nu te aştepţi, pe orice străduţă, în orice clădire, în orice supermarket. Mai mult, în broşură se găsea informaţia potrivit căreia miliţia racola spioni/gardieni/turnători din rândurile civililor, prieteni, apropiaţi, din familii, chiar copii, medici, funcţionari, oricine. Practic, oricine se putea trezi că putea fi ridicat din propria bucătărie, din faţa farfuriei, din pat, zi, noapte, de către miliţia vigilentă a Preamăritului Sân, iar cel care făcea denunţul putea fi chiar din familie. Oraşul fu cuprins de o adevărată euforie a denunţurilor. Erau atât de multe denunţuri încât miliţia Preamăritului Sân nu mai făcea faţă.

De altfel, se petrecea şi un fenomen straniu, înfricoşător chiar. Piaţa centrală nu mai era niciodată eliberată. Era din ce în ce mai plină, zi şi noapte. Toţi adulatorii deja locuiau acolo în corturi impovizate. Se închinau Preamăritului Sân. Femei şi bărbaţi îşi scoteau sânii, în faţa Preamăritului Sân, şi îi alăptau cu forţa pe cei aduşi de miliţeni în piaţa centrală. Toţi cei din piaţă doreau să alăpteze. Era forma supremă de adulare a Preamăritului Sân, era declaraţia de abandon total. Era un soi de extaz asexuat. Cum atâta lume locuia deja în corturi în piaţa centrală se ridica aşa un miros de stătut, de transpiraţie, de piele nespălată, de loc ocupat înţesat de lume. Dar curios lucru adoratori nu erau scandalizaţi din această cauză biologică, de agresiune olfactivă.

Dimpotrivă. Erau într-un fel de transă a alăptatului şi inspirau, în acelaşi timp, aerul plin de mirosuri şi, pur şi simplu, intrau într-un soi de delir. Începau să cânte, să danseze, aproape să strige în piaţă: Preamărite Sân, nu există viaţă fără tine! Murim pentru tine! Cere orice şi noi vom face! De altfel, treceau prin etape diferite. De la extaz la plâns. De la melancolie la agitaţie, nu îşi găseau locul. Uneori deveneau apatici, iar atunci gardieni se plimbau prin mulţime privind încruntaţi. Era îndeajuns acea privire că reintrau în transă. Femei şi bărbaţi de-a valma. Plângeau şi se îmbrăţişau. Spre dimineaţă adormeau claie peste grămadă care pe unde apucau. Dar dormeau vigilent.

La început, când piaţa a fost ocupată, mai veneau unii de la Curăţenia oraşului să mai strângă de pe acolo, dar apoi au renunţat. Locul a început să fie considerat sfânt. Mizeria considerată ofrandă adusă Preamăritului Sân. Un sân uriaş, mut, asexuat, impasibil, dar cu o forţă de seducţie inexplicabilă. Nu se ştia dacă este viu, sau dacă este doar o reprezentare. Nimeni nu îndrăznea să îl atingă. Nimeni, nici chiar gardienii nu îndrănzeau să se apropie atât de tare încă să audă dacă respiră, să verifice dacă e viu, dacă are puls. Dacă e marmură, epidermă acoperind o vietate, o fiinţă, dacă e butaforie. De altfel, instinctul de autoconservare le spunea că trebuie să evite cu orice preţ întrebarea: Preamăritul Sân este viu sau e o reprezentare? Preamăritul Sân se hrăneşte, respiră, are nevoi fiziologice?

Preamăritul sân trona imperturbabil deasupra pieţei, deasupra mulţimii alăptătoare, deasupra curioşilor care se buluceau de pe străduţe, dar nu mai putea intra în zona pieţei. În schimb întindeau mâinile să îi atingă pe alăptători. Apoi au început să vină autocare cu turişti. Apoi, elicoptere. Apoi, plin de drone care făceau transmisii live. Apoi a răsărit o fabrică care confecţiona haine cu imprimeuri cu Preamăritul Sân, lenjerie de corp, încălţăminte, tot ce era necesar. Totul pur si simplu a explodat economic. Fabrica s-a extins într-un mare şi prosper colos economic. Totul a căpătat şi o turnură politică. Talk-show-uri, organizaţii, Partidul Preamăritului Sân, programe sociale, politice, economice. O adevărată industrie a suvenirurilor folosind simbolul Preamăritul Sân. Tricouri. Insigne. Acestea, insignele, deveniseră obligatoriu de purtat. Erau ca un buletin de indentitate, de liberă trecere. Cine nu purta insignă era considerat duşman al valorilor ideologiei Preamăritului Sân. Circulau deja poveşti despre cei care fuseseră arestaţi pentru că nu purtau insgina, dar nici nu puteau dovedi că au avut-o vreodată. Aşa cum se exersa zâmbetul fericit aşa se exersa şi întoarcerea privirii atunci când cineva era arestat şi ridicat cu forţa de pe stradă.  

N-a mai fost decât un pas până când în şcoli, în fiecare clasă, a apărut tabloul cu Preamăritul Sân. Şi imnul, desigur. Când se crăpa de ziuă, pe străzi, în mijloacele de transport, în taxi-uri, în supermarketuri se auzea imnul. Oamenii chiar erau încurajaţi să îl cânte pe oriunde, sau măcar să îl îngâne. ”Mărite Sân, Preamărite Sân, Tu eşti Lumina! Trăiască Preamăritul Sân! Slavă Ţie Mărite, Preamărite Sân...” Tot ce se consuma, se fabrica, trebuia să fie imprimat cu Preamăritul Sân. Toată lumea era îmbrăcată la fel, purta acelaşi tip de încălţăminte. Mânca la fel, aceleaşi produse, aceleaşi ambalaje.

Oamenii aveau chiar iniţiative. Cereau în piaţă Preamăritului Sân să nu mai existe chei la casă, totul să fie la comun şi totul să fie public. Marea dezbatere, marele scop era: doar alăptatul, interzis orice fel de alimentaţie! Dilema însă era: dacă se alăptează din ce se face laptele? Savanţii lucrau intens doar pentru asta. Cercetarea era încurajată, fondurile publice erau canalizate pe această direcţie. Dar nu exista o rezolvare a acestei dileme, ştiinţiific vorbind. Cum să se elimine alimentaţia şi să existe doar alăptatul? Spaţiul public, mass-media se concentra doar pe aceast subiect. Oraşul devenise capitala mondială a alăptatului.

Excluşii, încă neajunşi la închisoare, au fost concentraţi în ghetouri. Aici se spală şi se calcă tot ceea ce poartă alăptătorii de elită, şi uneori şi ce folosesc cei din piaţă. Uneori, noaptea, când nu sunt în preajmă gardienii, cei din ghetouri povestesc, în şoaptă, pentru a nu uita, cum era pe vremuri. Cum puteai să spui ce gândeşti, cum libertatea de exprimare era un drept fundamental, câtă bucurie a comunicării exista în a spune: eu cred că, în opinia mea, şi cum ţinea asta de însăşi esenţa civilizaţiei/a umanităţii, dar şi cum, acum, această propoziţie aduce pedeapsa cu închisoarea, iar moartea e inclusă la pachet. Am să închei ce scriu acum pentru că aud gălăgie pe străduţa de lângă casa în care locuim forţat noi ăştia care ne-am făcut vinovaţi de delictul de libertate de exprimare. Aş mai vrea doar să scriu că...