Matteo Maximoff, primul scriitor rom de expresie franceză. Povestea unui nomad în bătaia verbului

Matteo Maximoff a fost primul scriitor rom de expresie franceză, o excepţie într-o comunitate profund ataşată tradiţiilor orale. Autodidact, povestirile sale pline de culoare amintesc de stilul lui Panait Istrati prin arta sa de a înţesa cuvinte şi expresii originale în sintaxa unei limbi ce pare să nu ţină ritmul tumultului de sentimente al unei inimi avide de exprimare.

Născut în anul 1917 la Barcelona, la vârsta de numai 9 ani, Maximoff  îşi pierde mama, originară din comunitatea „manouche” din Franţa, şi verişoară a renumitului chitarist de jazz Jean Reinhardt. Va trăi şi călători alături  de tatăl sau între Spania, Franţa şi Belgia  împreună cu fraţii şi surorile, urmând ca la 14 ani să se regăsească orfan, dar şi cap de familie după ce boala îi răpeşte tatăl. 

Astfel, coconul cristalin al copilăriei  începe parcă  a se sfârteca pe neaşteptate, iar Matteo practică cot la cot cu unchii săi meseria de căldărar în Franţa, în sânul comunităţii de căldărari instalate în periferiile Parisului. Momentele de răgaz şi le petrece la cinema, iar prin conjuncturi fericite are ocazia să joace, copil fiind, ca figurant pe acelaşi platou de filmare cu un anumit Jean Gabin, cu celebrul actor Fernandel, dar şi cu Frehel. Tot atunci îşi descoperă şi pasiunea pentru fotografie.

"Nu am petrecut nici măcar o oră în şcoală", mărturisea Maximoff într-un interviu, explicând că tatăl său l-a învăţat să numere şi să citească, iar valurile întâlnirilor potrivite l-au purtat mai departe spre vocaţia sa.

„Lumea ar fi inundată de scriitori romi daca ei ar putea să scrie. Toate acele poveşti fantastice ar putea fi  aşternute pe hârtie fără a schimba un singur cuvânt al istorisirilor atât de captivante şi colorate cu care unchii mei relatau viaţa din Rusia.”, adăuga scriitorul.

Iubirea pentru ai săi nu e ura pentru ceilalţi

Strămoşii lui Matéo Maximoff, ca şi alte familii de romi căldărari au trăit timp de secole în sclavie, în România. Abia în anul 1855, la insistenţele lui Mihail Kogalniceanu, sclavia romilor a fost abolită  în Moldova, în decembrie 1855, iar în Ţara Românească un an mai târziu. 

Abolirea sclaviei din România a fost urmată de unul dintre cele mai mari valuri de migraţie ale romilor. Familii întregi au părăsit ţara şi s-au îndreptat spre ţările învecinate, în special Ungaria şi Rusia. Unii s-au stabilit acolo, alţii au călătorit mai departe spre vest. Este şi cazul străbunicului lui Matéo, din partea tatălui, care a plecat în Rusia în anul 1855, urmând ca prima conflagraţie mondială şi războiul civil precursor al revoluţiei bolşevice să-i pună din nou pe drumuri pe aceşti „inadaptaţi” al mizelor sângeroase jucate de diferite tabere în vremuri de război, romii căzând mai mereu la mijloc. 

Poveştile despre aceşti strămoşi originari din Ţările Române şi călătoriile lor prin Rusia erau ascultate cu aminte şi nesaţ de copilul Matteo, iar ele vor fi imortalizate cu fantezie, dar şi cu respect pentru memoria familiei, mai ales în romanele  „Le Prix de la liberté" („Preţul libertăţii”) şi „Ce monde qui n’est pas le mien”( n.r. „Această lume care nu-mi aparţine”).

„Pământul aparţine celor ce-l păstrează, iar lumea e a celor ce vor s-o cunoască, şi cine o poate cunoaşte mai bine decât noi? Pentru noi, ţara, naţiunea nu contează. Ajunşi azi, plecăm din nou mâine. Hai să discutăm şi despre politică! Care e naţiunea, regele, împăratul, preşedintele sau dictatorul care a binevoit să se ocupe de noi mai mult decât să ne încarcereze, să ne înroleze în armate pentru a proteja un pământ care nu e al nostru, de unde ar putea mai bine  să ne alunge. A existat pribegia evreului, el şi-a găsit o naţiune. Mai există acum pribegia romului, dar lui nu-i trebuie naţiune.”, nota Matteo Maximoff în cartea sa „Condamné à survivre” (n.r. „Condamnat la supravieţuire”)

Un eveniment neplăcut se dovedeşte a fi o cotitură esenţială în destinul său. În mijlocul unei lupte sângeroase între două familii de romi,  Matéo este închis după gratii împreună  cu alţi confraţi. 

Un tânăr avocat stagiar, Jacques Isorni, care va deveni ulterior controversatul apărător al mareşalului Philippe Petain în procesul de după război, îi cere o descriere în scris al desfăşurării faptelor. Astfel, vocaţia scriitoricească începe uşor să se contureze. Ceea ce ar fi trebuit să fie doar nişte relatări care să constituie baza apărării în instanţă, va deveni ulterior o descoperire de sine ca scriitor, iar încurajările „Maestrului Isorni”  vor contribui la scrierea primului roman,  „Les Ursitory” („Ursitoarele”), în anul 1938, la vârsta de doar 21 de ani. Romanul va fi publicat la editura Flammarion, abia după război, în 1946. 

Expulzările romilor din mai multe departamente din Franţa au determinat  familii să încerce să treacă graniţa spre Spania odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Aceştia au fost internaţi în lagărul Gurs din sudul Franţei, alături de evrei. Maximoff a trăit în lagăr timp de 42 de zile, urmând să fie transferat în lagarul din Tarbes, iar mai apoi în cel din  Lannemazan. Lagărele din Franţa nu au fost atât de oribile pe cât au fost  lagărele de exterminare din Germania, dar chiar şi aici condiţiile de viaţă erau disperate. Maximoff nu a renunţat nicio clipă la scris însă, iar imaginile teribile din romanul său „Dites-le avec des pleurs” (n.r. „Spuneţi-o cu bocituri”) stau ca mărturie a tragediei prea puţin evocate a romilor din timpul ororilor naziste.

Despre tendinţa de exotizare al reprezentărilor despre romi, Mateo Maximoff s-a exprimat în mai multe rânduri: „Nu accept poveştile fanteziste despre romi. Dacă Mérimée mi-ar fi trimis „Carmen”, eu aş fi respins manuscrisul”.

„Când auziţi cuvântul  „ţigan", vă vine în imediat în minte o imagine a libertăţii , a cântecului, a dansului şi a magiei. Filmele au popularizat aceste scene în care fete senzuale dansează desculţe cu sânii dezgoliţi în jurul focului, frângând inimile bărbaţilor.   Cei care scriu astfel de lucruri nu ştiu absolut nimic despre realitate, despre faptul că dacă o tânără îndrăzneşte să-şi arăte picioarele, braţele goale sau să-şi descopere sânii, ea ar putea fi  dezonorată, biciuită sau excomunicată ", mai explica el la acea vreme.

De-a lungul vieţii, Maximoff a îmbrăcat numeroase statuturi şi meserii. Căldărar, muncitor în uzină, scriitor, jurnalist, fotograf, cineast şi chiar şi pastor din anul 1961, la „Mission Évangélique des Tziganes de France”, el fiind şi primul care a tradus Noul Testament în dialectul căldărarilor. Promotor al culturii şi identităţii rome, fondator al premiului „Prix Romanès” din Franţa, Matteo a trăit modest, într-un orăşel din Ile-de-France, la Romainville, unde fiica sa Nouka i-a stat alături până la sfărşit. Ea continuă astăzi să transmită mai departe memoria tatălui ei.

Câmpia nu va deveni pustie

Ochii lui Maximoff transmit acea generozitate şi pace interioară care se aşează de-a lungul unei lungi existenţe trăite în colbul dens al unei epoci oarbe şi în vâltoarea loviturilor dure ale sorţii. Lumina acestor ochi  se întrezăreşte astăzi în imaginile spălăcite ale unor interviuri ce au zăcut prea mult timp în arhive din Franţa, sărăcind de cunoaştere o audienţă mai largă. Orizonturile par mai strâmtorate fără aceste mărturii despre număratele itinerarii ale omului prin lume. 

 „ Aş vrea ca la mormântul meu, orice trecător să poată citi acest poem care spune aşa: „Lumea este o câmpie, iar romii sunt florile ei. De ce vreţi voi să rupeţi florile?”, sunt cuvintele romancierulu înainte să se stingă la vârsta de 82 de ani. Să-l citim şi să-l traducem deci cu drag pe Matteo Maximoff, căci scrierile sale sunt o palmă, dată din dragoste, rânjetului hidos al urii şi al ignoranţei ce vor să prefacă această câmpie într-o pustie seacă.