La mulţi ani, Ana Blandiana! Despre Cartea Albă a lui Arpagic, file de dosar

Astăzi poeta Ana Blandiana împlineşte 76 de ani. Cartea „Întoarcerea lui Arpagic“, cu vestitul motan Arpagic din anii ’80, pentru care Ana Blandiana a fost interzisă din cauza pamfletului la adresa dictatorului, a inclus într-o formă grafică inedită, versuri mai noi şi mai vechi pentru copii: „Întâmplări din grădina mea“, „Alte întâmplări din grădina mea“, „Întâmplări de pe strada mea“ şi „Cartea Albă a lui Arpagic (file de dosar)“.

Poeta a povestit, într-un interviu, despre cum pisicul Arpagic a devenit, imediat după cutremurul din 1977, stăpânul grădinii ei de la ţară, bineînţeles, după ce i-a distrus toate straturile de ceapă. Ana Blandiana a intrat în jocul pisoiului, a fost sedusă de isteţimea lui şi l-a iubit pe Arpagic suficient de mult cât să-l transpună într-un personaj literar. Pornind de la năstruşnicul pisic, ea a realizat o parodie în care motanul devine, odată cu trecerea timpului, un pseudonim al dictatorului. 

După Revoluţie, poeta a scris Cartea Albă a lui Arpagic, în care fiul celebrului motan se adresează Biroului Pisicesc de Informaţii, cerând dosarul tatălui său ca să dovedească că nu a fost Ceauşescu. Ana Blandiana îi dăruieşte acum înapoi lui Arpagic candoarea pisicească, vrea să-l reabiliteze şi să-l facă să rămână doar un motănel drăgălaş şi rebel, care să-i bucure pe copii şi bunici.

De unde vine, de fapt, Arpagic? A existat un model în realitate?

Arpagic a existat în realitate şi a apărut în viaţa noastră după cutremurul din ’77, atunci când am închiriat o căsuţă într-un sat de lângă Bucureşti, pentru că blocul în care locuisem se prăbuşise, iar soţul meu, prins sub dărâmături, scăpase printr-un adevărat miracol.  Amândoi eram copii crescuţi la oraş, astfel încât mutarea la ţară, descoperirea satului, a grădinii şi, în general, a naturii nu ca decor, ci ca  mecanism al lumii, au reprezentat o adevărată experienţă existenţială. Ne-am apucat de grădinărit, iar viitorul Motan Arpagic - care era atunci doar un pisic slăbuţ, numai ochi şi codiţă – a apărut la noi în grădină în timp ce făceam straturile de ceapă, punând arpagicul în pământ, în linii drepte aliniate cu sfoară. Ne-a urmărit un timp plin de curiozitate, apoi a intrat în acţiune, venind în urma noastră, scoţând bulbii de arpagic, cu lăbuţa, din pământ  şi aşezându-i frumos pe margine. Aşa credea el că e jocul.

L-am adoptat, l-am botezat şi l-am transformat în personaj literar. Un personaj mult mai longeviv decât prototipul său care i-a împrumutat caracterul şi isprăvile.

Aţi avut pisici în copilărie? Ce iubiţi cel mai mult la o pisică?

Am avut pisici în copilărie şi ele sunt atât de determinante în peisajul amintirilor de atunci, încât nici nu-mi pot imagina o copilărie fără pisici. Apoi, de-a lungul vieţii, am avut lungi perioade marcate de prezenţa unei pisici, perioadele de linişte, de calm, de scris, şi alte perioade, cele agitate, stresate, aglomerate, grăbite, în care n-am avut. Pentru pisici am avut întotdeauna un fel de admiraţie aproape intimidată. Niciodată o pisică nu este subalternă cuiva, întotdeauna ea este cea care stabileşte regulile relaţiilor cu ceilalţi, relaţii care nu sunt de natură sentimentală, ci misterioasă, aproape ocultă. Întotdeauna mi s-a părut că ele ştiu lucruri pe care eu nu le ştiu, întotdeauna am avut impresia că am ce învăţa de la ele şi întotdeauna le-am fost recunoscătoare pentru ceea ce îmi ofereau. De exemplu, sentimentul de siguranţă pe care mi l-a dat întotdeauna o pisică binevoind să se întindă pe masa mea, în jurul foii de hârtie, încercând să îmi prindă cu laba vârful creionului cuprins de inspiraţie…

Cărţile cu Arpagic  din anii '80 erau ilustrate?

Primele ediţii din anii '80 ale primelor trei cărţi cu Arpagic - reeditate împreună cu al patrulea într-un singur volum - au fost  ilustrate toate de pictoriţa Doina Botez (care avea să facă mai apoi o adevărată carieră artistică în Italia) şi erau nu numai foarte frumoase, ci şi pline de graţie şi de umor. Faptul că  materialele cu care se tipărea pe vremea aceea erau mai puţin lucioase şi glamuroase decât cele de azi era compensat cu  strălucire de talentul, inteligenţa şi pasiunea ilustratorilor.
 
Care e lumea lui Arpagic cel cu o floricică în lăbuţă, roşcăţel şi vărgăţel?

Lumea lui Arpagic este lumea în care tot ce e firesc e miracol. O lume fermecată în care se produce  miracolul naşterii dintr-o sămânţă cât o gămălie de ac a unei plante cu frunze şi flori, care, la rândul lor, nasc  fructe şi seminţe. Iar pe lângă această minune, nimic nu mai pare de neînchipuit: faptul că animalele citesc, păsările au emoţii, fluturii au idei şi legumele sentimente. De altfel, când am scris prima dintre aceste cărţi, nicio clipă nu m-am gândit că o scriu pentru copii. Mă jucam cu mine însămi. Abia după ce, publicând-o, copiii au adoptat-o, am continuat să scriu gândindu-mă la ei ca la nişte parteneri de joc.
 
De ce a decis Arpagic să se reîntoarcă? Ce mesaj aduce el astăzi copiilor? 

În cea de-a treia carte cu Arpagic, mi-am închipuit cum s-ar purta personajul meu dacă i s-ar sui la cap gloria de a fi devenit celebru. Şi nimic nu era mai simplu decât să mi-l imaginez purtându-se precum Ceauşescu. Ceea ce a rezultat a fost o amuzantă parodie în care toată lumea scandează Ar-pa-gic. Cu trei ani înainte, trecusem prin scandalul unor poezii publicate în revista  studenţească Amfiteatru, o întâmplare pe care nici astăzi nu mi-o explic complet. Poeziile, traduse în diverse limbi, făcuseră înconjurul lumii, iar în ţară, după interzicere, fuseseră copiate de mână  şi răspândite  astfel în mii şi mii de exemplare. Datorită acestora, eu mi-am pierdut pentru un timp dreptul de a publica. Ispita jocului pe muchie de cuţit era mare, cu atât mai mult cu cât nu credeam că va fi observat de cineva.Tot ce a urmat ţine mai mult de exasperarea generală decât de poezioara mea. Volumul a dispărut din librării înainte de a putea fi interzis. După  '89, am citit ordinele securităţii pentru confiscarea lui şi rapoartele  despre  puţinele exemplare găsite.  Numele pisoiului meu a devenit pseudonimul dictatorului, iar eu am pierdut, bineînţeles, din nou dreptul de a publica. De data asta definitiv.

Cu acest pedigri senzaţional, foarte mulţi editori au încercat după Revoluţie să publice din nou cărţile cu Arpagic. Mie însă mi se părea imposibil din cauza identificării, în mentalul colectiv, a personajului meu cu Ceauşescu. Oamenii mari reuşiseră să fure copiilor întreaga poveste. În aceste condiţii mi-a venit ideea să scriu Cartea Albă a lui Arpagic, în care fiul acestuia se adresează Biroului Pisicesc de Informaţii, cerând dosarul tatălui său, ca să dovedească faptul că nu a fost Ceauşescu. Evident, această ultimă parte va fi gustată mai mult şi înţeleasă complet de părinţi şi bunici decât de copiii pentru care tot jocul de aluzii  la dosariada contemporană va rămâne doar o istorie cu şoricei şi pisici. De altfel, toate poemele acestor cărţi, pe care copiii le-au primit ca şi cum ar fi fost numai ale lor, au mai multe nivele de receptare care fac farmecul lecturii adulte. Sunt poezii pentru copii şi bunici, pentru că părinţii sunt prea tracasaţi ca să mai aibă timp de poezie.

Pamfletul împotriva lui Ceauşescu credeţi că mai poate fi înţeles de copiii de astăzi? 

Nu cred şi nici nu cred că e nevoie. Ei vor înţelege şi vor învăţa doar cât de urât este să fii încrezut. În timp ce bunicii lor îşi vor aduce aminte vremile revolute şi, cel puţin pentru că atunci erau mai tineri, vor avea poate  nostalgia lor.
 
Arpagic a fost interzis. Ce s-a întâmplat cu el? În ce fel s-a schimbat Arpagic acum, la întoarcere, după ce o Revoluţie a trecut peste el?

Poemul care a declanşat scandalul - reverberat şi la posturile de radio în limba română şi în presa occidentală - după părerea mea, a cunoscut o glorie explicabilă doar prin caracteristicile politice şi psihologice ale momentului. Apoi s-a întors împotriva mea nu numai sub forma reprimării (interdicţie de publicare, scoaterea cărţilor din biblioteci, maşină postată pentru intimidare în faţa casei), dar şi prin impietarea prestigiului literar. Pentru că în anii care au urmat, au existat voci care au încercat să-mi reducă întregul destin literar la această întâmplare nesemnificativă artistic.

Cât despre Arpagic, mă bucur că va redeveni doar un motan simpatic şi plin de haz pentru următoarele generaţii de copii.

Povestiţi-mi despre tatăl dvs. Cum este să fii fiica „unui duşman al poporului“ şi să fii  „cunoscută ca poet interzis, înainte de a fi cunoscută ca poet“?
 
Tata era licenţiat în drept şi teologie când a plecat pe front ca preot militar şi a ajuns până în Cehoslovacia. Era unul dintre acei preoţi născuţi să fie conducători spirituali, cu atât mai necesari cu cât vremurile erau mai grele. Când predica, biserica era neîncăpătoare pentru mulţimea celor ce veneau, uneori de departe, să îl asculte, iar influenţa  şi puterea lui de convingere asupra celor ce îl ascultau era covârşitoare. Această putere îl făcea periculos în ochii autorităţilor comuniste şi pentru  asta a şi plătit cu ani de închisoare. Unul din capetele de acuzare din ultima sentinţă era că  „prin predicile sale se opune materialismului dialectic”, ca şi cum un preot  ar fi putut să fie pentru materialismul dialectic, adică să nu creadă în Dumnezeu. Sintagma pe care o citez este extrasă dintr-o circulară  adresată tuturor publicaţiilor din ţară după ce debutasem, cu două poeme semnate Ana Blandiana. Se atrăgea atenţia că sub acest pseudonim se ascunde fiica unui duşman al poporului. Au urmat patru ani de interdicţie, în care n-am fost primită nici să dau examen de admitere la facultate.

Aţi fost membru fondator al Alianţei Civice. Care mai este rolul ei în zilele noastre? Dar cel al Memorialului de la Sighet?

Am fost membru fondator şi am condus Alianţa Civică până în anul 2000. Teoretic, Alianţa civică era un ONG, un ONG cu zeci de mii de membri, în stare să scoată în stradă şi să solidarizeze în jurul unor idei  sute de mii de oameni. În fapt, însă ea a fost mult mai mult decât atât: o stare de spirit, un elan spre limpezire a societăţii tulburi pradă  confuziei bine organizate de la începutul anilor ’90. Cine are curiozitatea să citească azi documentele Alianţei Civice - pot fi găsite pe site - rămâne uimit de faptul că toate condiţiile integrării europene de azi erau cerute societăţii româneşti  de Alianţa Civică de foarte mulţi ani. Diminuarea flăcării aprinse în Piaţa Universităţii şi pe care Alianţa Civică a amplificat-o şi a continuat-o prin ani este poate un fenomen obiectiv, ţinând de îmbătrânirea şi oboseala societăţii, asta însă nu o face mai puţin tristă.

În ceea ce priveşte Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei - format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul  Internaţional de Studii asupra Comunismului cu sediul în Bucureşti – el este realizarea unui proiect pe care Alianţa Civică (prin Romulus Rusan şi prin mine) l-a propus Consiliului Europei, care l-a luat sub egida sa. Este una din primele trei instituţii ale memoriei europene (alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa), o instituţie unică în felul său prin faptul că este în acelaşi timp de cercetare, de muzeografie şi, prin Şcoala de Vară şi prin practică pe care o fac la Sighet studenţi din diferite universităţi europene, de învăţământ.

Principalul rol al Memorialului este reconstrucţia memoriei colective, contracarând  atât efectele spălării creierului şi a creării „omului nou”, cât şi cele ale indiferenţei degradante a societăţii de consum.

Care sunt cele mai mari dezamăgiri postrevoluţionare? 

Scăderea dramatică a interesului pentru cultură şi felul în care funcţionează justiţia, expresie atât a culturii, cât şi a moralei unui popor.

V-au despărţit convingerile politice de unii prieteni? Cine v-a trădat?

Da, anul '90 a fost dramatic şi din acest punct de vedere. Dar deprimant nu era faptul că puteam să avem păreri deosebite, ci că nu ştiam de când a început deosebirea, pentru că opţiunile de imediat după '89 erau atât de nete, încât nu puteau să nu aibă rădăcini înainte de falia din decembrie. Opţiunile împotriva Pieţii Universităţii, de exemplu, ca şi rămânerea alături de putere după mineriade, nu mai lăsau loc niciunei iluzii şi ştergeau fără ezitare o prietenie nu numai pentru prezent, ci şi pentru trecut. (Interviu publicat în 2008)

Fondator şi preşedinte al Academiei Civice 

Ana Blandiana (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.
 

Cărţi de poezie: Persoana întâi plural, 1964; Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969; 50 de poeme, 1970; Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972; Poeme, 1974; Somnul din somn, 1977; Întâmplări din grădina mea, 1980; Ochiul de greier, 1981; Ora de nisip, 1984; Stea de pradă, 1986; Alte întâmplări din grădina mea, 1987; Întâmplări de pe strada mea, 1988; Poezii, 1988; Arhitectura valurilor, 1990; 100 de poeme, 1991; În dimineaţa de după moarte, 1996; La cules îngeri, 1997, 2003, 2004; Cartea albă a lui Arpagic, 1998; Balanţa cu un singur talger, 1998; Soarele de apoi, 2000; Refluxul sensurilor, 2004; Poeme, 2005, Întoarcerea lui Arpagic, 2008; Patria mea A4, 2010; Pleoape de apă, 2010; Orologiul fără ore, 2016.
 

Cărţi de eseuri: Calitatea de martor, 1970, 2003; Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, 1978; Coridoare de oglinzi, 1983; Autoportret cu palimpsest, 1985; Oraşe de silabe, 1987; Geniul de a fi, 1998; Ghicitul în mulţimi, 2000; Cine sunt eu?, 2001; A fi sau a privi, 2005; O silabisire a lumii, 2006; Spaima de literatură, 2004, 2010; Fals tratat de manipulare, 2013.
 

Cărţi de proză: Cele patru anotimpuri, 1977, 2001, 2011 – nuvele; Proiecte de trecut, 1982, 2011 – nuvele; Sertarul cu aplauze, 1992, 1998, 2002, 2004 – roman; Imitaţie de coşmar, 1995 – nuvele; Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, 2004 – nuvele. Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud.
 

Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul „Poetul European al libertăţii“, 2016, Premiul The Griffin Trust For Excellence in Poetry Lifetime Recognition, 2017.
 

Interdicţii de publicare: 1959–1964, 1985, 1988–1989.

În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).