INTERVIU Radu Aldulescu, romancier:„Uniunea Scriitorilor promovează autorii mediocri“

Scriitorul Radu Aldulescu povesteşte despre cel mai recent volum, „Istoria Regelui Gogoşar“, precum şi despre neînţelegerea cu Uniunea Scriitorilor din România.

Volumul lui Radu Aldulescu, „Istoria Regelui Gogoşar“, publicat în iulie la Editura Cartea Românească, urmăreşte drumul profesional al lui Emanuel Victor Calomfirescu, din ultimii ai comunismului până în perioada postdecembristă. Pentru cea mai recentă carte, ca şi pentru celelalte, de altfel, Radu Aldulescu (61 de ani) şi-a îmbrăcat hainele de scriitor cu normă întreagă. Dacă îl întrebi cât de greu se scrie un roman, îţi răspunde fără inflexiuni ironice: „încearcă şi ai să vezi“. Romanul „Istoria Regelui Gogoşar“ este o peliculă construită din cuvinte, în care ochiul autorului umblă după personaje ca o cameră de filmat. Revoluţia din ’89, simbolul tranziţiei de la comunism la democraţie, face parte din realitatea romancierului. A trecut pe la Piaţa Romană, Universitate şi Piaţa Unirii, locuri unde şi-a dus şi personajele. 

În adolescenţă, Aldulescu a făcut box şi a debutat cu texte scurte, iar după liceu, a muncit în fabrici precum Policolor şi Uzinele 23 August. N-a terminat nicio facultate, aşa că a învăţat să scrie ficţiune fără mentori. E sărac, o spune el înşuşi. De doi ani locuieşte într-un birou dintr-un spaţiu închiriat de Uniunea Scriitorilor, unde a primit în octombrie un ordin de evacuare semnat de Nicoale Manolescu. 

„Weekend Adevărul“: Naratorul volumului „Istoria Regelui Gogoşar“ construieşte personajele cu ajutorul ironiei şi umorului. De ce?

Radu Aldulescu: Sunt intrumentele romancierului, potrivite pentru ficţiune. Literatura, spre deosebire de document, foloseşte introspecţia piezişă, iar în cadrul ei intră, printre altele, ironia, umorul şi sugestia.

Ce sentimente aveţi, în genere, faţă de personaje?

N-am încotro, trebuie să empatizez cu ele, în pofida faptului că multe sunt ticăloase. Ficţiunea se bazează pe documentare, pe empatizare şi pe o relaţie de iubire faţă de personaje.  

Cum aţi ales titlul romanului?

Regele Gogoşar provine dintr-un sat numit Gogoşu. Titlul conţine şi o simbolistică a unei istorii personale, suprapunându-se peste istoria de imediat după evenimentele din decembrie ’89. Atunci a avut loc o ruptură, mult aşteptată aş zice, când personaje frizând ticăloşia şi rizibilul au pus stăpânire pe destinul României.

Emanuel, profesor de matematică şi poet diletant, îşi plănuieşte atent cariera. În ce sferă a intelectualităţii din perioada comunistă se încadrează?

Existau intelectuali şi pseudointelectuali. Emanuel face parte dintre intelectualii iviţi din ideologie, iar principala lui abilitate este de informator al Securităţii, pe care şi-a tot exploatat-o de-a lungul timpului. Această „calitate“ s-a întors, până la urmă, împotriva lui. I-a fost de folos o vreme, până a ajuns la un grad înalt de parvenire şi a devenit ceea ce numim azi „un îmbogăţit al Revoluţiei“.

Vorbiţi-mi despre psihologia personajului. Poate fi construit fără experienţa de viaţă a autorului?

Intuiţia mi-e de mai mare folos decât experienţa. Scrierea romanului presupune o cunoaştere a inimii, pe care ţi-o formează literatura şi care, în acelaşi timp, te apropie de literatură. 

Cum învaţă romancierul să cunoască inima?

De regulă, romancierul se naşte cu această cunoaştere, care poate fi numită şi o iubire faţă de om în toate ipostazele sale, de la cele mai intime, până la cele mai vizibile. Totodată, cunoaşterea inimii se dobândeşte citind marea literatură, volumele unor autori precum Dostoievski, Tolstoi şi Flaubert. 

Emanuel, spre deosebire de dvs., nu s-a îndreptat spre munci fizice. Aţi fost obligat de împrejurări să munciţi fără calificare?

E un fel de a spune „obligat de împrejurări“. Chiar şi în astfel de condiţii, omul face ceea ce-i place şi ceea ce vrea, chiar dacă i se pare greu, chiar dacă spune că a fost silit. Am făcut aceste munci fizice, pe de o parte, pentru că mi-au plăcut şi, pe de altă parte, pentru că nu am avut de ales. 

Odată picată cenzura, ne gândeam că literatura va prospera într-un mod fabulos. De fapt, că se va întâmpla asta cu toate domeniile. Culmea e că a fost invers. Ai libertatea să scrii ce vrei, dar acea cenzură ideologică a fost înlocuită cu una şi mai rea: cenzura economică. Literatura nu mai are receptarea de pe vremea comunismului. 

Cum aţi învăţat să scrieţi texte literare?

De unul singur. Nu m-am format ca scriitor în cenacluri, în redacţii de reviste literare sau în amfiteatre de facultăţi. Se pare că mi-a priit acest lucru. Scriu cu totul altfel decât autorii generaţiei optzeciste, care s-au format în condiţiile pe care le-am menţionat. În plus, nu poţi să scrii fără să citeşti multă literatură. Asta fost pasiunea şi crezul meu. Sunt lucruri care nu se învaţă la şcoală, dovadă că unii oameni care fac facultăţi nu pot să scrie romane. În schimb, reuşea Marin Preda, care avea şcoala de învăţători. Înainte de ’90, a existat o şcoală de literatură proletcultistă, de unde nu prea au ieşit scriitori adevăraţi. 

Scriaţi când ajungeaţi acasă de la muncă?

Citeam şi scriam. Voiam să fiu scriitor, aveam o ambiţie şi o pasiune care, vreau să cred, ţinea  de vocaţie. 

Revin la personaj. După asasinarea lui Ceauşescu, Emanuel îi spune cu naivitate maestrului: „Suntem liberi, o să putem publica fără cenzură“. Şi dvs. aţi crezut că literaturii îi va fi mai bine cu o piaţă liberă?

Şi eu, la fel ca toată lumea. Odată picată cenzura, ne gândeam că literatura va prospera într-un mod fabulos. De fapt, că se va întâmpla asta cu toate domeniile. Culmea e că a fost invers. Ai libertatea să scrii ce vrei, dar acea cenzură ideologică a fost înlocuită cu una şi mai rea: cenzura economică. Literatura nu mai are receptarea de pe vremea comunismului. 

Aţi regretat vreodată perioada comunistă?

Doamne fereşte. Nici n-am putut publica atunci, a fost marele meu „of“. Am debutat în 1972, într-o antologie a Cenaclului Săgetătorul, cu un text de zece rânduri. Apoi, am debutat în revista „Amfiteatru“ cu o povestire de două pagini, în ‘73. De atunci, până după Revoluţie, nu am mai publicat, pentru că exista o cenzură care nu admitea ceea ce scriam eu. Între ‘84 şi ‘88, am scris un roman care a stat la Editura Albatros un an, pe vremea lui Ceauşescu, şi trei, pe vremea lui Iliescu. A fost debutul meu ca romancier, în 1993. Pe vremea lui Ceauşescu nu prea se mai publicau debutanţi; apăruseră debuturile colective şi erau multe drumuri închise. Pe deasupra, se inventase criza de hârtie. Când s-au deschis porţile, după Revoluţie, s-a constatat că nu era nimic dincolo de ele. Scriitorul nu mai avea nici statut social, nici material. 

Statut material?

Pe vremea comunismului, existau tiraje de zeci de mii de exemplare. Drepturile de autor pentru un roman de 300 de pagini puteau echivala şi cu salariul pe trei sau patru ani.  

Ce se putea face pentru literatură la începutul anilor ‘90? 

Atunci s-a încercat să se facă ceva. Am debutat şi la Albatros, şi la Nemira, iar tirajele erau mai rezonabile: 7000 sau 8000 de exemplare. Pe urmă, piaţa a căzut. Au apărut şi altele, în afara literaturii. Pe vremea lui Ceauşescu, de exemplu, nu aveai cine ştie ce program la televizor, iar asta se pare că ar fi determinat lumea să citească. Dar mass-media şi industria spectacolelor n-ar fi trebuit să obstrucţioneze piaţa de carte, ceea ce se întâmplă la noi mai mult decât în alte ţări fost comuniste ca Polonia, Cehia sau Ungaria.

„Scriitorii sunt cam săraci“

Lumea nu mai cumpără cărţi? 

Nu, din cauza unui haos al valorii, zic eu, dirijat. Scriitorii nu mai sunt cunoscuţi. Acum vreo doi ani, am făcut lansări în nişte licee de muzică şi informatică din Bucureşti, unde i-am întrebat pe elevi ce scriitori români contemporani cunosc. Într-un târziu, cineva a spus Liiceanu şi Patapievici.  

Cine dirijează „haosul valorii“?

Oameni care pretind că se pricep, cum ar fi cei de la Uniunea Scriitorilor, instituţie a cărei conducere vehiculeză nişte politici literare care promovează autorii mediocri.  

Dar pentru romanul de debut aţi obţinut premiul Uniunii Scriitorilor. 

 S-a întâmplat în ‘94, când încă nu mă cunoşteau. Mi-au dat un premiu ca să vadă cum mă mişc, dar se pare că nu m-am dus în direcţia în care doreau. De atunci n-am mai primit nimic de la ei. 

Nu m-am format ca scriitor în cenacluri, în redacţii de reviste literare sau în amfiteatre de facultăţi. Se pare că mi-a priit acest lucru. 

Ce s-a întâmplat cu biroul de la sediul Uniunii Scriitorilor, unde locuiaţi de doi ani?

Domnul Nicolae Manolescu a decis să renunţe la sediul respectiv, pe motivul fals că nu mai poate plăti chiria şi utilităţile. Chiria era 900 de lei, plătită dintr-o infimă parte a cotizaţiilor celor circa 1000 de membri ai Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. De fapt, Manolescu voia să regleze nişte conturi, adică să îl scoată din birou pe Dan Cipariu, preşedintele secţiei de poezie, cu care era în proces, şi să mă scoată şi pe mine în stradă. Presa a preluat cazul şi au luat poziţie totul felul de oameni, printre care şi nişte personalităţi culturale şi politice, iar tocmai la timp, primarul interimar a decis să rămân acolo. Cei de la Uniune au zis că presa a tratat cazul cu neprofesionalism, în loc să spună direct că meritam să ies în stradă. Conflictul a derivat din faptul că eu, ca orice om, am nişte vulnerabilităţi, iar una dintre ele e că sunt foarte sărac. Ţine, pe de o parte, de destinul meu, pe de altă parte, de faptul că sunt scriitor. Scriitorii sunt cam săraci. Nu m-aş fi aşteptat, însă, ca tocmai asociaţia profesională care pretinde că-mi apără drepturile să dispună să mă scoată în stradă, în pragul iernii. O să rămân în biroul respectiv până la primăvară, când Primăria o să-mi găsească o locuinţă socială. Ca fapt divers, la un colocviu de acum trei sau patru ani, condus de domnul Manolescu, am vorbit despre starea literaturii române. Manolescu m-a întrebat atunci: „în loc să-ţi plângi de milă ţie, plângi de mila literaturii?“. A făcut tot posibilul să-mi plâng de milă, încă nu i-a ieşit, dar nu e timpul pierdut. 

Vă pasă mai mult de viitorul literaturii decât de viitorul personal?

Bineînţeles că-mi pasă şi de viitorul meu, dar nu înseamnă că trebuie să fac compromisuri.  

Cum vă descurcaţi cu banii din drepturile de autor?

Drepturile de autor sunt aproape simbolice. Cei mai mulţi scriitori din România publică pe banii lor, dar eu fac parte dintr-o categorie privilegiată, că nu scot bani din buzunar. Pentru acest ultim roman am primit 1300 de lei, sper că nu e confidenţial. Şi la celelalte cam tot aşa: în jur de 1000 sau 2000 de lei avans. Şi cu ei am rămas.

Aţi scris ultimul roman cu ajutorul bursei Akademie Schloss Solitude, la Stuttgart. 

Am avut o bursă de trei luni şi am lucrat acolo, unde am primit cazare şi 1200 de euro pe lună. Atunci am câştigat şi Premiul Augustin Frăţilă pentru romanul „Cronicile genocidului“, în valoare de 10.000 de euro, iar lucrurile s-au legat, pentru că am avut din ce supravieţui, până la un moment dat. Se mai iveşte un premiu şi în felul ăsta o mai cârpim. 

Se obţin greu bursele?

Am obţinut-o pe aceasta de trei luni, am mai avut o rezidenţă la Paris de o lună şi una la Tescani. Dacă scrii despre România, cred că trebuie să stai aici, nu poţi să-ţi permiţi să te rupi prea mult de limbă. Scriu în româneşte, totuşi, iar romanele mele se bazează pe culoarea locală. Ele nu se pot petrece altundeva decât în această Românie profundă, aşa cum încerc s-o reconstitui. Nu ştiu cum ar fi fost să stau un an sau mai mult în străinătate. Totuşi, bursa pare singura soluţie, ca să pui bani de o parte şi să ai când te întorci.  

Cum vă asumaţi profesia de romancier?

Mă dedic trup şi suflet scrisului. 

Redactaţi la maşină?

Da, n-am scris niciodată la calculator, aşa m-am învăţat. Probabil că va veni timpul când voi învăţa să-mi compun romanele pe computer. 

Ce scriitori români contemporani apreciaţi?

Trebuie să-i numesc? Există mulţi scriitori valoroşi, dar se pare că tocmai ei sunt obstrucţionaţi de sistem. Scot o carte în cel mult 1000 de exemplare, care nu se vând. De pildă, Octavian Soviany, pe care îl consider cel mai mare scriitor român contemporan. Şi Nichita Danilov, poet optzecist, care a trecut la roman. 

Cărţile lui Mircea Cărtărescu se vând bine.

E un caz unic, se numără printre puţinii pentru care se face o astfel de promovare şi reprezintă o dovadă a faptului că se poate. 

Cum stabilim valoarea unui scriitor?

Literatura nu este un domeniu cu mult mai subiectiv decât matematica sau sportul. Se vede şi se ştie. Canonul valoric de la noi este pervertit prin politicile literare, dar evit să mă pronunţ dacă cu bună ştiinţă sau nu. 

Cum vă închipuiţi cititorul ideal?

Poate că ar trebui să fie scriitor, ca să fie cititor avizat, dar există şi cititori de plăcere foarte buni. De exemplu, am avut o mare surpriză cu Premiul Augustin Frăţilă. Romanul a încăput pe mâna unor bloggeri care probabil au vrut un text cu acţiune şi personaje, aşa că au ales „Cronicile genocidului“. Performanţa unui roman e să acopere cât mai mult şi pe verticală, şi pe orizontală, să placă şi unui cititor neavizat, dar şi unui specialist în literatură, ceea ce e foarte greu de atins. 

CV

Numele: Radu Aldulescu

Data şi locul naşterii: 29 iunie 1954, Bucureşti

Studiile şi cariera: După absolvirea Liceului „Dante Alighieri“, din 1973, până în 1989, a lucrat ca muncitor necalificat. A debutat ca romancier în 1993, cu volumul „Sonata pentru acordeon“, publicat la Editura Albatros, pentru care a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor un an mai târziu. În 2013, romanul „Cronicile genocidului“ a câştigat Premiul Augustin Frăţilă. Volumul „Istoria Regelui Gogoşar“ a fost scrisă la Stuttgart, cu ajutorul unei burse oferite de Akademie Schloss Solitude.