INTERVIU Poetul Ştefan Manasia: „Cred că pulsaţia caldă a glandei noastre poetice va continua să existe”
0
Sâmbătă, 25 noiembrie, de la ora 17.30, va fi lansat volumul de poeme "Gustul cireşelor" de Ştefan Manasia, în prezenţa autorului, a lui Bogdan-Alexandru Stănescu şi Sorin Despot. „Adevărul” i-a luat un interviu poetului clujean care a vorbit despre influenţele din poezia sa, dar şi despre rolul poeziei pentru cel care o scrie.
Ştefan Manasia (40 de ani) este unul dintre cei mai apreciaţi poeţi ai generaţiei sale, cu un stil aparte, atât de specific încât a devenit uşor de recunoscut.
Poetul a povestit despre cum a ajuns să îşi dea licenţa pe Max Blecher, despre rolul poeziei în viaţa poetului şi a cititorului, precum şi despre una dintre influenţele decisive în creaţia sa.
Pe 25 noiembrie, Manasia va fi prezent la Bucureşti pentru a lansa, cu ocazia celei de-a 24-a ediţii a târgului de carte Gaudeamus, cel mai recent volum al său, „Gustul cireşelor”, apărut la editura Charmides.
„Adevărul”: „Spuneţi-mi, în primul rând, despre volumul pe care urmează să îl lansaţi la Gaudeamus, „Gustul cireşelor”.
Ştefan Manasia: În timpul rezidenţei literare FILIT, din vara-toamna lui 2017, am scris şi rescris povestiri, meşterind manuscrisul primei mele culegeri de proză scurtă. În starea asta de tihnă şi arome ieşene, practic au venit de la sine şi câteva zeci de poeme (mailuri, note într-un carnet pe care-l port peste tot, texte tastate la laptop), pe care i le-am trimis primei mele cititoare, Irinei. Iubitei mele. Practic pentru ea am scris cartea asta, „Gustul cireşelor”.
Da, poezia funcţionează ca formă de auto-terapie. Am experimentat asta de atâtea ori pe propria-mi piele, dar prefer poezia ca instrument de cunoaştere, ca vehicul – dacă vrei – aproape şamanic. Ea conectează aspecte ale realului, suprarealului, subrealului, într-un mod la care ştiinţele sau religia nu au acces
Răsfoind paginile de internet, am descoperit că v-aţi scris licenţa pe Max Blecher. Ce anume v-a atras la scriitura lui Blecher?
În primul rând, când mi-am făcut licenţa, în 2000, Max Blecher nu era încă în programă la Litere, la Cluj, şi se vorbea puţin despre el. Apăruse doar o micromonografie, a lui Radu G. Ţeposu, prin urmare Blecher părea un teritoriu virgin şi am un fel de pasiune pentru scriitorii care nu sunt trendy, nu sunt în canon. Nici nu fusese editată integrala blecheriană, cum a făcut-o acum strălucit Doris Mironescu. Aveam un teritoriu întreg de joacă. Am comentat şi poemele şi schiţele şi, evident, trilogia lui romanescă.
Tara Skurtu spunea la Casa Poeziei (FILIT) că poezia vindecă. În opinia dumneavoastră, ce rol ar avea poezia, o dată la nivel personal, pentru poet, iar apoi, la nivelul cititorilor?
Poetul Şefan Manasia la FILIT Iaşi (Foto: Dana Mischie)
Da, poezia funcţionează ca formă de auto-terapie. Am experimentat asta de atâtea ori pe propria-mi piele, dar prefer poezia ca instrument de cunoaştere, ca vehicul – dacă vrei – aproape şamanic. Ea conectează aspecte ale realului, suprarealului, subrealului, într-un mod la care ştiinţele sau religia nu au acces. Poetul e un cunoscător performant, pur, de neînlocuit, până în clipa de faţă.
Legat de cuvântul ăsta, „şamanic”, între opiniile editoriale despre volumul „Cerul senin”, era şi cea a lui Adrian Diniş care observa că „Ştefan Manasia scrie poezii pentru că n-a vrut să ajungă şaman”. Ce înseamnă de fapt acest lucru?
A fost, de fapt, o vorbă aruncată de Diniş lângă flama de doi metri a unui foc de tabără la Săvârşin şi mi-a plăcut atât de mult încât am pus-o pe coperta ultimului volum de versuri. M-a bucurat că Diniş a speculat natura asta psihedelică a poemelor scrise de mine, de la „Amazon” până la „Cerul senin”.
Din păcate, şcoala – ca orice sistem coercitiv – ne amputează, mai delicat sau mai grosolan, simţurile. Eu cred că nu doar copiii, toţi oamenii, fie cărămidari sau astronauţi, pot ajunge la poezie dacă nu le-au fost amputate pe traseu simţurile, membrele artistice tactile.
Se tot pune întrebarea dacă scrisul se modifică odată cu apariţia copiilor în viaţa poetului? În cazul dumneavoastră cum stau lucrurile?
Ştefan Manasia la FILIT Iaşi (Foto: Cornelius Drăgan)
Scrisul se modifică în permanenţă, dar nu cred că îi adaugă o altă dimensiune apariţia copiilor. Adică tu trebuie să scrii extrem de liber, nesupravegheat de nimeni, nici măcar de privirea – inocentă sau ba – a propriei odrasle. Unii/unele au tendinţa de a-şi falsifica scrisul atunci când în poemele lor se furişează copilăria, copilul, naşterea, sarcina.
E mare tentaţia de a falsifica, de a umple totul cu dulcegărie şi parfum. O tentaţie de care sper că eu am reuşit să scap, când am scris despre fetiţa mea, Estera.
Răzvan Ţupa explica la Casa Poeziei (FILIT) că poemele nu sunt pentru copii, decât cele scrise pentru ei. Pentru cine credeţi că e poezia? Există o nişă, poate fi pentru toată lumea?
Da, cred că Răzvan se referea la experimentele astea la modă (şi clişeizate deja): scriitorul merge în şcoală, poetul citeşte la clasă etc. Evident, copiilor trebuie să le lăsăm ...sintaxa deplină a libertăţii, să îşi trăiască vârstele..., să citească poezia specifică vârstei lor. Există texte minunate scrise pentru copii, de la Gellu Naum la Şerban Foarţă. Ei nu trebuie obligaţi să intre în poezia asta adultă, agresivă, ideologizată. Oricum, vor ajunge mai târziu la ea, dacă au în ADN chestia asta. Unii dintre ei.
Din păcate, şcoala – ca orice sistem coercitiv – ne amputează, mai delicat sau mai grosolan, simţurile. Eu cred că nu doar copiii, toţi oamenii, fie cărămidari sau astronauţi, pot ajunge la poezie dacă nu le-au fost amputate pe traseu simţurile, membrele artistice tactile.
(Foto: Irina Georgescu)
Mă gândesc că ar putea fi oameni care, fără să aibă acest simţ amputat, să nu aibă nicio treabă cu poezia. Sau să le placă exclusiv proza. Continuând pe această linie, credeţi că poezia ar fi o chestiune universală, ar avea în potenţă chestia asta?
Da, eu cred în capacitatea fiecăruia de a avea acces la orice în mod originar. Cred că numai pe parcurs alegem anumite poteci sau suntem forţaţi să intrăm, ca o cârtiţă, într-un anume tunel care, la un moment dat, nu mai comunică cu altele, şi atunci ne trezim blocaţi, într-o ştiinţă, într-o disciplină, o artă. Dar cred că omul în sine poate avea acces la toată minunăţiile astea: artă, ştiinţă. Iar la un nivel mai subtil, poezia e proză sau ştiinţă, ştiinţa e o formă de poezie ş.a.m.d.
Foto: Maria Niţu
Legat de origini... Când şi cum aţi început să scrieţi poezie?
Grea şi imposibilă întrebare. Am făcut enorm de multe exerciţii de versificaţie – ritm & rimă – în adolescenţă, m-am jucat cu diverse specii poetice, dar cred că primul poem notabil l-am scris pe la 17-18 ani. Pe urmă, în studenţie, am scris încă unul, pe la 19-20 de ani.
Ce înseamnă notabil?
Un text pe care mi-l amintesc fără ruşine. După aceea, spre sfîrşitul studenţiei, am simţit că îmi găsesc propria potecă, propriul tunel de sobol. Am continuat să scriu / sap, şi aşa a ieşit „Amazon şi alte poeme”, în 2003.
Aveţi ceva poeţi sau scriitori care v-au influenţat? Despre care să puteţi spune în mod cert că v-au influenţat scrisul – direct sau indirect?
Toate chestiile cu care intru în contact şi îmi provoacă o impresie, o senzaţie sau mă obligă la reflecţie, mă şi influenţează. Uite, un exemplu de influenţă benignă, neobservat de critici, când au comentat poemele narative din „Amazon şi alte poeme”.
Criticii nu aveau de unde să ştie că eu ascultam în draci în epoca aia un album The Doors – ”The Soft Parade”, şi chiar piesa care dă titlul e un poem polifonic, Jim cântă acolo pe vreo trei voci, amestecă extrem de ingenios cuvintele şi stările. Chestia aia m-a influenţat probabil decisiv, deşi abia acum o recunosc.
Şi, evident, enorm de multe cărţi de poezie, poeţi de pe toate meridianele, dar şi prozatori. Cred că scrisul meu poetic s-a rafinat permanent pe măsură ce am luat contact cu mari prozatori sau dramaturgi, sau artişti vizuali, sau regizori de cinema, ...cărţi de teorie a ştiinţei. Absolut totul mă influenţează.
(Foto: Cristina Sărăcuţ)
Întrebarea-clişeu: cum vedeţi, cumva din interior, viitorul poeziei româneşti?
La Cluj se întâmplă un club de lectură, „Nepotul lui Thoreau”, unde, de vreo opt ani, socializează, citesc cei mai mişto autori din comunitatea studenţescă clujeană. Nu ştiu, nu sufăr de efectul Nostradamus ca să pot vedea limpede viitorul poeziei româneşti.
Cu tot metisajul ăsta de română şi engleză care, la mulţi dintre cei mai noi poeţi, duce la un fel de vorbire chinuită, contorsionată, la romgleză, şi pare că ei nu-şi dau seama de întreg ridicolul, ...cu toată atracţia asta către post-umanism, către discursul rece, desentimentalizat, alienant, eu cred că pulsaţia caldă a glandei noastre poetice va continua să existe. Poezia va exista, într-o formă sau alta, scrisă şi în această latină târzie care e româna.
Vedeţi scrisul ca pe o necesitate? Dacă da, aveţi vreo situaţie în care v-aţi lăsa de scris? Ar putea ceva să declanşeze un astfel de lucru?
Nu sunt genul de poet care umple pagina sau ecranul laptopului zilnic. Am perioade şi de o lună, un an, trei ani, în care nu scriu nici măcar un vers. Asta nu înseamnă că nu procesez aproape zilnic versuri sau scenarii poetice în cap. Prin urmare, nu cred că scrisul este o necesitate. În momentele faste, mi-e dăruită scrierea unui poem bun.
Ştefan Manasia s-a născut pe 18 mai 1977, la Piteşti. Este redactor-şef adjunct al revistei de cultură Tribuna (Cluj-Napoca), fondator, în 2008, al Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János şi François Bréda), emblematic pentru undergroundul literar transilvănean.
A publicat cinci volume de versuri: Amazon şi alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul revistei Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul pentru Tînărul Scriitor al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; premiul revistei Transilvania), Bonobo sau cucerirea spaţiului (2013, premiul pentru poezie A.E. Baconsky al Filialei USR Cluj) şi Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural). Este autor al volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016).
Se încarcă comentariile...
