INTERVIU Ludmila Uliţkaia, scriitoare:  „Am fost daţi afară de la catedra de genetică, pentru că ne ocupam de literatură interzisă“

Scriitoarea de origine rusă Ludmila Uliţkaia vorbeşte despre cum a fost trecerea de la genetică la literatură, o trecere iniţial forţată de cadrele impuse de Uniunea Sovietică. Povesteşte, de asemenea, cum vede Rusia de astăzi, aducând totodată şi o explicaţie pentru nostalgia faţă de regimul comunist, respectiv cel sovietic.

Născută în oraşul Davlekanovo, din Başchiria (subiect federal al Rusiei), într-o familie de etnici evrei, scriitoarea Ludmila Uliţkaia venea pe lume în mijlocul foametei, în timpul evacuării din cel de-Al Doilea Război Mondial. Astăzi, este una dintre cele mai cunoscute scriitoare ruse contemporane, cu cărţi vândute în întreaga lume şi cu meritele oficial recunoscute prin premii precum Premiul Booker pentru Literatură Rusă sau Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană. Aclamată în prezent pentru titluri precum „Soniecika“, „Daniel Stein, traducător“, „Imago“ sau „Scara lui Iakov“, Uliţkaia (76 de ani) s-a pregătit iniţial pentru a-şi face un rost în viaţă într-o sferă diametral opusă culturii umaniste, anume genetica.

Pentru că alături de alţi colegi se ocupa cu samizdatul, una dintre principalele activităţi disidente din blocul sovietic, prin care erau reproduse şi distribuite manual opere literare cenzurate, a fost dată afară de la Institutul de Genetică al Academiei de Ştiinţe a URSS. Din această concediere, aveau să răsară primii paşi spre cariera literară, însă după o pauză de un deceniu, în care scriitoarea s-a descurcat cum a putut, trecând printr-un divorţ şi având grijă de familie, de la mama bolnavă de cancer, până la copii. 

Ulterior, a ajuns consultant literar al Teatrului Evreiesc din Moscova după ce l-a întâlnit pe regizorul acestuia căruia i-a făcut o impresie foarte bună. „Cum el ştia despre cultura evreiască mai puţine decât mine, i-am făcut o impresie de om super-doct în chestiunile astea“, povesteşte, râzând, scriitoarea. Privind înapoi, către perioada copilăriei, Ludmilei Uliţkaia i se pare că influenţa majoră asupra dezvoltării ei au avut-o câteva rude, printre care străbunicul, bunica şi bunicul, oameni care se îngrijeau mult de demnitatea lor. „La mine în familie au fost mai mulţi oameni buni. Pur şi simplu, oameni foarte buni“, rememorează scriitoarea, vorbind despre străbunicul ţinând Tora în braţe, de bunicul care făcea comentarii la sinagogă, sau de bunica, cea care, pe  timp de foamete, ţinea morţiş să aibă mereu o faţă de masă albă. O determinare care arăta, spune Uliţkaia, „un anumit tip de demnitate umană în special“.

„Weekend Adevărul“: Spuneaţi, la un moment dat, că aţi avut o copilărie şi o tinereţe, în general, complicate din punct de vedere interior. La ce vă refereaţi?

Ludmila Uliţkaia: Trebuie să zic că, cu cât mai mult trăieşti, cu atât viaţa devine mai bună. De fapt, eu cred că mulţi oameni inventează chestia asta: că „vai, ce frumoasă era copilăria!“. Copilăria e o perioadă dificilă pentru orice om.

Cum vă amintiţi de familia dumneavoastră?

Eu provin dintr-o familie de intelectuali din Moscova, poate nu de cel mai înalt nivel, dar oricum, unul destul de ridicat. Părinţii mei erau cercetători ştiinţifici, iar biografia mea a fost cumva determinată de familia în care m-am născut. Am vrut să primesc o educaţie bună. Am vrut să mă ocup, la rândul meu, de ştiinţă, aşa că m-am înscris la Facultatea de Biologie. 

Nu am lucrat multă vreme ca biolog, iar după, a urmat o pauză de vreo zece ani în care n-am avut niciun job. 

De-abia după aceşti zece ani, după această pauză lungă, să zicem că am început să lucrez în domeniul literar. (Foto dreapta: Mihaela Petre)

„Succesul e o chestiune îndoielnică“

„Să zicem“?

Nu era vorba propriu-zis de literatură, de literatură înaltă, ci de orice fel de muncă literară. Făceam adaptări pentru teatru, pentru teatru de copii mai exact, scriam tot felul de schiţe, scenarii pentru desene animate, tot felul de lucruri. Spre sfârşitul anilor ’80 deja am prins curaj şi am început să scriu povestiri şi tot atunci am început să şi public în reviste. Prima carte propriu-zisă a apărut când aveam 50 de ani. A fost un start, după cum vă daţi seama, destul de târziu, dar, în cazul meu, a fost un debut absolut fericit.

Cum aşa?

Eram suficient de în vârstă, suficient de matură, ca să înţeleg că succesul e o chestiune îndoielnică (râde). Începând cu ’93, deci de la 50 de ani, am scris destul de multe cărţi.

Apropo de Facultatea de Biologie, unde sunt, de fapt, resorturile acestei alegeri de carieră? A fost vorba doar de o influenţă a părinţilor?

Pe de o parte, mama mea terminase bio-chimie şi asta a fost o influenţă, fără îndoială, dar pe de altă parte, în anul în care îmi selectam specializarea, în Rusia s-a înfiinţat o catedră de genetică. Ştiinţa geneticii, în Uniunea Sovietică, fusese interzisă mulţi ani la rând. Era considerată o ştiinţă burgheză, deci o pseudo-ştiinţă şi din cauza asta nu s-a studiat mulţi ani. S-a întâmplat ca fix în anul în care-mi alegeam specializarea, să apară o asemenea oportunitate, să se redeschidă această catedră. Am fost încântată fiindcă ştiam că o să am nişte profesori foarte buni şi că o să fie foarte bine pentru mine.

Uliţkaia, în timpul unei discuţii, la Institutul Cervanntes  (Foto: Mihaela Petre)

Dată afară din cauza samizdatului

Citisem undeva că aţi fi fost nevoită să renunţaţi la postul de la Institutul de Genetică al academiei din cauza unor activităţi disidente. Aşa a fost?

Am fost daţi afară mai mulţi oameni de la această catedră, dar nu pentru că eram disidenţi, ci pentru că ne ocupam de samizdat, adică citeam literatură interzisă, o copiam şi o transmiteam mai departe. În Codul Penal al Uniunii Sovietice era un articol care prevedea condamnări de la trei până la cinci ani pentru posesie şi distribuire de literatură interzisă. Şi practic, din cauza asta a trebuit să plecăm, am fost daţi afară.

Care a fost planul când  v-aţi văzut fără loc de muncă?

A fost un concurs de împrejurări pentru că, după ce am pierdut serviciul, a trebuit să am grijă de mama mea care avea cancer şi era pe moarte. După, s-a născut primul meu copil, iar la distanţă de trei ani şi jumătate, s-a născut al doilea copil. Apoi am divorţat de soţul meu şi a trebuit să am grijă de ei, să-mi cresc copiii. De-abia după aceea s-a pus problema să-mi găsesc un alt serviciu. Pauza asta se explică şi prin aceste circumstanţe biografice. 

Cum trecuseră atâţia ani, iar genetica este o ştiinţă care se dezvoltă foarte repede – e extrem de dinamică, poate e una dintre cele mai dinamice ştiinţe de astăzi –, mi-am dat seama că ar trebui practic să învăţ din nou, să fac din nou o facultate ca să mă pun la punct cu ultimele noutăţi. Asta era problematic. Dar fix în acelaşi moment am primit o ofertă să vin să lucrez la teatru, o oferă venită din senin, total neaşteptată, pe care am acceptat-o. Aşa s-a schimbat practic traseul meu în viaţă.

Vorbim, totuşi, de două domenii foarte diferite: genetică şi literatură. Cum a fost trecerea?

În perioada aia, când mă ocupam de creşterea copiilor, citeam destul de mult şi citeam mai ales despre creştinismul timpuriu, despre toată problematica asta iudeo-creştină, pentru că creştinismul timpuriu e, până la urmă, o dezvoltare a religiei iudaice. Interesul ăsta a fost foarte important pentru mine. La un moment dat, am mers în vizită la o prietenă de-a mea, care era scenograf la un teatru. 

Tot atunci, la ea a venit regizorul ei care era regizor în nou deschisul teatru evreiesc. Şi cum el ştia despre cultura evreiască mai puţine decât mine (râde), i-am făcut o impresie de om super-doct în chestiunile astea. Aşa că imediat m-a invitat să fiu consultantul lui pe probleme de literatură (râde). Ca un om foarte onest, am refuzat imediat, că nu sunt specialist. Dar după aceea, am regretat. M-am gândit: „ce interesant ar fi fost să fac asta!“. El m-a sunat însă, după trei zile, şi mi-a oferit din nou jobul.

Şi atunci nu aţi mai spus „pas“.

Da, atunci am acceptat. Au fost trei ani foarte interesanţi în viaţa mea. Sigur, eu spun, de exemplu, că nu am o educaţie completă în domeniul umanist, şi e adevărat, dar am, totuşi, o formaţie umanistă pe bucăţi. În permanenţă încercam să mi-o tot completez. Asta făceam în acei ani. 

Citeam piesele pe care dramaturgii le trimiteau la teatru şi, citind aceste piese... prima – proastă, a doua – proastă, a cincea – proastă, a zecea – proastă, până când mi-am dat seama că aş putea eu să fac mai bine. Ceea ce am şi făcut (râde). 

Cel mai amuzant lucru este că una dintre piese, poate prima pe care am scris-o atunci, care, la momentul respectiv, nu a fost băgată de nimeni în seamă, acum se joacă cu foarte mare succes în toată lumea. După aceşti trei ani, am plecat din teatru.   (Foto dreapta: Eduard Enea)

Angajată pe un post fictiv

Dar era o perioadă în care, în URSS, trebuia neapărat să munciţi, nu?

Da, anii ăia, perioada aia era una aparte în Uniunea Sovietică. Era obligatoriu ca orice om să muncească. Dacă nu munceai, erai considerat un trântor şi, automat, erai expulzat din Moscova. Un prieten de-al meu, un scriitor, m-a angajat pe post de secretar, dar absolut fictiv. După câţiva ani, deja eu îmi angajam prietenii pe postul de secretar, la fel, fictiv (râde). Am intrat apoi într-un fel de uniune a dramaturgilor din Rusia, uniune care nu-ţi dădea nimic altceva decât o dovadă că lucrezi şi, ca atare, erai liber, nu trebuia să faci altceva. Deci aveam adeverinţă că sunt angajată. Mai şi lucram, evident, dar pe sume foarte mici. De fapt, erau nişte ani destul de grei, eu chiar nu câştigam mulţi bani în perioada aia. Dar mă simţeam liberă (râde).

Dar, înainte de a debuta, aţi cerut sfatul cuiva? Sau v-aţi aruncat, pur şi simplu, textul în lume?

O întrebare foarte interesantă. Aveam un prieten bun, un scriitor sovietic şi traducător care, între timp, a murit. El m-a ajutat în perioada aia. Eu îi arătam ce lucrez, iar el, din când în când, îmi mai dădea câte ceva de muncă, tot aşa, ca să mai câştig nişte bani. Da, el, de exemplu, m-a susţinut foarte mult.

Faţa albă de masă a bunicii, spălată la copcă

Inseraţi în romanele dumneavoastră şi elemente autobiografice. În „Scara lui Iakov“ îl avem pe bunicul dumneavoastră şi, adesea, în interviuri, vă menţionaţi şi bunica şi străbunicul. Ce fel de oameni au fost?

La mine în familie au fost mai mulţi oameni buni. Pur şi simplu, oameni foarte buni. Am avut un străbunic extraordinar pe care mi-l amintesc foarte bine, un om foarte liniştit, care a murit la 93 de ani. Eu aveam 6 sau 7 ani pe atunci. Mi-l amintesc în permanenţă cu cartea în mână. Era o singură carte întotdeauna, aceeaşi mereu, Tora (n.r. – biblia ebraică), după cum puteţi să bănuiţi. 

După moartea lui, bunicul meu a dus o cantitate impresionantă de notiţe şi comentarii biblice la sinagogă. Pentru că în familie, nimeni nu mai ştia limba în afară de el. Era un om de o moralitate ireproşabilă, foarte modest, foarte tăcut, foarte demn. Am avut şi o bunică minunată, foarte curajoasă, cu nişte reguli interioare foarte stricte. A terminat liceul înainte de revoluţie. Asta înseamnă că ştia germană, franceză, dar când bunicul meu, soţul ei, a fost băgat la închisoare, ea a început să lucreze pe un post de contabilă, apoi pe unul de croitoreasă. 

Când eram în evacuare, în timpul războiului, în munţii Ural, unde m-am născut şi eu, acolo era foamete. Normal, era sărăcie, în timpul războiului, nu găseai nimic de mâncare. Cu toate astea, ea considera că pe masă trebuie să fie întotdeauna o faţă de masă albă. Asta era corect, nu se putea altfel. Şi faţa asta albă de masă, ea o spăla la copcă, în râu. Asta mi se pare că arată un anumit tip de demnitate umană în special. Îmi aduc aminte cu mare căldură de ea. 

„Dacă în epoca sovietică, oamenii proiectau soluţia la problemele lor în viitorul luminos, ei idealizează acum trecutul“

Adesea, în România, când se vorbeşte de Rusia, oamenii tind să aibă în minte o imagine, să-i spunem, mai gri. Dumneavoastră cum aţi descrie Rusia de astăzi?

Pentru mine, viaţa la Moscova este foarte interesantă. E o viaţă culturală extrem de bogată, de intensă. Şi acum, viaţa culturală se concentrează, mi se pare, în mod aparte, pe zona teatrului. E extrem de interesant ce se întâmplă în zona asta în Rusia. Avem, de asemenea, o viaţă muzicală foarte bogată. Probabil şi viaţa literară este la fel de bogată, numai că eu, nemaiavând atât de mult timp liber, nu o urmăresc la fel de activ. Dar, în orice caz, mi se pare că centrul de interes s-a mutat spre teatru.

Acum, despre cum aş caracteriza-o... Mie nu mi se pare că viaţa în Rusia este gri, eu aş spune că este mai degrabă grea. Avem o cantitate impresionantă de oameni extrem de talentaţi, desigur mulţi dintre ei pleacă, dar vă asigur, mulţi dintre ei şi rămân. Viaţa socială s-a animat foarte mult în ultimul deceniu. Au apărut foarte multe fundaţii care fac multe activităţi caritabile, foarte multe asociaţii de voluntari care fac muncă în folosul societăţii, iar mie asta mi se pare foarte bine, îmi place foarte mult.

Acţiunile de binefacere au un trecut ceva mai îndepărtat în Rusia.

Da, în perioada prerevoluţionară, deci înainte de 1917, în Rusia se desfăşura o foarte bogată activitate în domeniul binefacerii acţiunilor caritabile. De regulă, negustorii care se îmbogăţeau se implicau foarte mult, cu bani, în tot felul de activităţi sociale. Toate marile spitale din Moscova, cele vechi, au fost construite pe banii acestor negustori bogaţi. Puterea sovietică care a venit a distrus complet activitatea de binefacere, a scos-o de pe scenă, la fel cum i-a scos şi pe cei care făceau aceste activităţi. 

Mirela Oprisor, Emilia Popescu, Mariana Mihuţ. Mariana Constinescu şi Ludmila Uliţkaia (Foto: Mihaela Petre)

Şi de abia acum, în ultimii zece ani, această mare tradiţie rusească a binefacerii a început să renască. Eu văd asta şi-mi plac oamenii care se implică la acest nivel. Dar, de exemplu, avem o situaţie destul de lamentabilă în domeniul medicinei, dar chiar şi la acest nivel, a apărut o fundaţie destul de puternică care se ocupă de copiii bolnavi şi care reuşeşte să ajute sute de copii bolnavi din toată ţara. În Rusia au apărut acum adăposturi şi case de bătrâni, la fel, finanţate din bani privaţi sau prin donaţii, iar astea sunt iarăşi acţiuni sociale importante care se fac acum. Asta mă bucură mult pentru că îmi arată că activismul social începe să renască.

Aici dăinuie încă o nostalgie pentru comunism. În Rusia, una pentru regimul sovietic. Ce anume menţine acest sentiment? Credeţi că va dispărea el în viitorul apropiat?

Şi în Rusia se observă destul de puternic această nostalgie, e adevărat. Am să vă dau un exemplu. Foarte recent, în mai, în oraşul Penza, a fost dezvelit un nou monument dedicat lui Stalin, construit de comunştii Rusiei care încă trăiesc bine-mersi, există partidul. Asta mi se pare într-adevăr o problemă, iar dacă e să căutăm explicaţii pentru acest fenomen, o explicaţie stă în faptul că oamenii trăiesc prost. Dacă în epoca sovietică, oamenii proiectau soluţia la problemele lor în viitorul luminos, ei idealizează acum trecutul. Iar această idealizare a trecutului este, în opinia mea, o mare problemă. 

Mi se pare foarte amuzant, dar constat că omenirea este fascinată de ideea unui secol de aur şi singura diferenţă ţine de unde e plasat acest secol, pentru că pentru unii este undeva în viitor – epoca de aur, iar pentru alţii este undeva în trecut. Şi nu ştiu cum se face, dar nimeni nu se gândeşte că noi ar trebui să ne concentrăm ca să trăim bine, decent şi normal acum, în prezent. Toată lumea caută această epocă de aur care trebuie să vină sau deja a fost şi care e iremediabil pierdută. 

Distincţii din partea Franţei şi a Austriei

Numele: Ludmila Uliţkaia

Data şi locul naşterii: 21 februarie 1943, Davlekanovo, Rusia

Studiile şi cariera:

Şi-a luat licenţa în Biologie la Universitatea din Moscova, apoi a lucrat în cadrul Institutului de Genetică.La sfârşitul anilor ’70 se angajează consilier literar la Teatrul Evreiesc din Moscova.

Primul său roman, „Soniecika“, a fost nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi recompensat cu premiile Médicis étranger şi Giuseppe Acerbi.Printre cele mai importante scrieri ale sale se numără „Medeea şi copiii ei“, „Cazul Kukoţki“, distins cu premiul Booker, „Fetiţele“, „Al dumneavoastră sincer, Şurik“, desemnat Romanul anului 2004 în Rusia, „Daniel Stein, traducător“, „Imago“, „Scara lui Iakov“, „Soniecika. Înmormântare veselă. Minciunile femeilor“.

Este distinsă cu distincţia franceză Officier de la Légion d’honneur (2013) şi deţine Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană (2014).

Locuieşte în: Moscova, Rusia