Florin Lăzărescu, coscenaristul filmului „Aferim!“, revine cu „Întâmplări şi personaje“ (FRAGMENT)

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Florin Lăzărescu propune o serie de micropovestiri interesante în noul său volum
Florin Lăzărescu propune o serie de micropovestiri interesante în noul său volum

Scriitorul Florin Lăzărescu propune un nou volum, cu micropovestiri care reconstituie parcursul său biografic din ultimii 13 ani, sub titlul "Întâmplări şi personaje". Publicată în colecţia Ego-grafii a Editurii Polirom, cartea se găseşte în toate librăriile din ţară.

Peste două sute de mici poveşti urmăresc evoluţia unor personaje care le unesc între ele. De la mutarea la o nouă gazdă la aventura mersului cu microbuzul sau cu maşina la serviciu, toate întâmplările au o atmosferă comună uşor absurdă, împreună creând în final portretul indirect al suprapersonajului Florin Lăzărescu.

Florin Lăzărescu este coscenarist al filmului Aferim!, ecranizat în regia lui Radu Jude şi câştigător al Premiului Ursul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, ediţia 2015. Este, de asemenea, coscenarist al filmului Lampa cu căciulă, în regia lui Radu Jude, câştigător a peste 50 de premii pentru cel mai bun scurtmetraj la festivaluri internaţionale de film, printre care Sundance, SUA. Povestirea care a inspirat scenariul dă numele volumului publicat de Florin Lăzărescu la Polirom, în anul 2009.

Este unul dintre cei mai traduşi autori români, cărţile sale fiind publicate în franceză, germană, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară, croată, chineză. "Amorţire", cel mai recent roman al său, a apărut de curând la una dintre cele mai importante edituri din China, People’s Literature Publishing House din Beijing.

„Pe 15 ianuarie 2003, odată cu deschiderea unui site personal, construit de prietenul meu Dan Maşca, din Târgu Mureş, m-am apucat să ţin mai mult în glumă un Jurnal intim online, posibil primul blog din România, prin care doream să desfiinţez imaginea-clişeu că scriitorul e un tip cu capul în nori, cu barbă şi mort de mult, care nu are nicio legătură cu realitatea, cu nimicurile vieţii. Apoi a început să-mi placă de-a binelea şi-am lăsat să curgă poveştile directe, simple, culese de la firul ierbii sau al drumurilor pe care le străbat, despre lumea pe care o văd în jur. . (...) Prin urmare, am «montat» vreo două sute de micropovestiri scrise în ultimii doisprezece ani. Că a ieşit o carte cu cap – eventual şi cu coadă – numai cititorii pot spune”, declară Florin Lăzărescu.
Scriitorul Florin Lăzărescu

Florin Lăzărescu s-a născut pe 28 martie 1974, în Doroşcani, Iaşi. Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi (1998). La Editura Polirom a mai publicat Ce se ştie despre ursul panda (roman, 2003), Trimisul nostru special (roman, 2005, 2014; unul dintre romanele cîştigătoare ale Marilor Premii pentru Literatură Est-Europeană, Frankfurt, 2006, fiind tradus în franceză, germană, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară şi croată), Lampa cu căciulă (povestiri, 2009) şi Amorţire (roman, 2013). Coscenarist pentru Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude), O umbră de nor (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs) şi Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale pentru cea mai bună regie).

Întâmplări şi personaje

FRAGMENT

Doi pitici şi un bătrân

L-am ajutat pe Iulian să-şi cumpere şifonier. Ajutat, vorba vine. M-a luat cu maşina, am mers împreună la magazin şi-am supravegheat transportul până acasă la el. Şifonierul, un animal! Mă durea spatele numai când l-am văzut. Mi se părea imposibil de ridicat fără vreo macara ceva. Noroc că prietenul meu plătise nişte angajaţi de la magazin să se ocupe de transport. Au ei scule pentru asta, mi-am zis. Dar când am mai văzut şi cine-s băieţii care trebuie să-l care, m-a apucat durerea de suflet: doi pricăjiţi la un metru cincizeci bucata şi şaptezeci de kile, puşi amândoi pe cântar. Practic, doi pitici. De ce-ar angaja cineva doi pitici să care mobilă n-am putut înţelege. N-ar trebui să fie trecută atribuţia „culturist“ în fişa postului unui asemenea job? Mă rog, cu toată durerea din suflet, nici nu mi-a trecut prin cap să mişc un deget ca s-ăi ajut. Şi-au făcut-o cu mâna lor. Doar erau plătiţi pentru asta.

Când s-au pus ăia pe treabă, arătau săracii ca două termite inimoase care şi-au ales limpede o sarcină mult peste puterile lor. Am pariat scurt în minte că nici nu mişcă şifonierul un centimetru, darmite să-l urce într-o maşină, să-l coboare, apoi să-l târâie pe scări într-un apartament la etajul 1. Au câştigat pariul. Bine, au şi pierdut prin transpiraţie jumate din greutatea corpului în timpul transportului. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să cred. Probabil erau telepaţi, ceva în genul ăsta, şi puteau mişca obiectele cu forţa minţii. 

La urmă, mă gândeam să-i provoc să care din priviri maşina de spălat de pe hol în baie, dar cred că riscam să rămână din ei doar o baltă de sudoare, apoi să se evapore. Aaa… şi-am mai văzut în scara blocului de-acolo ceva de poveste. Un bătrân îmbrăcat ca la ţară, cu bundiţă pe el, aşezat în fund şi privind cumva în gol către copiii care se jucau în parcul din faţă. Iulian a trecut pe lângă el, eu veneam din urmă.

— Un foc, n-ai un foc?!… N-ai?… a întrebat şi şi-a răspuns tot el, fără să-şi mişte capul.

M-am apropiat, mi-am scos bricheta şi i-am întins-o. Mâna lui cu ţigara nici nu s-a mişcat. I-am aprins-o eu. Când a auzit scăpăratul brichetei, a tresărit. Apoi a tras adânc din ţigară, privind cumva în gol către copiii care se jucau în parcul din faţă. Era orb. 

Gustul cireşelor

intamplari si personaje

Am fost la magazinul din colţ. Lângă cântar, era o ladă mare cu cireşe perfecte, din alea cum îţi închipui că pot creşte numai în Grădina Raiului. Până să-mi dea doamna vânzătoare ce-am cerut, mi-a trecut prin cap instantaneu relaţia mea pasională cu cireşele. În copilărie, după ce căpătau o oarecare formă verzuie, imediat după ieşitul din floare, le pândeam cum se coc, mergeam de câteva ori pe zi la copac să le verific evoluţia. La prima tentă de înroşire, mă năpusteam asupra lor, nu doar că le înghiţeam cu tot cu sâmburi, aproape că le haleam cu tot cu frunze, cu tot cu creangă, cu tot cu omizi. 

Repede-repede, nu era timp de pierdut. Ca şi cum ar fi conţinut nişte grăsimi esenţiale supravieţuirii, cu o poftă de urs grizzly care ştie instinctiv că somonii nu trec prin râul lui decât o singură dată pe an. Oricât de multe ar fi fost – o găleată, o sacoşă, un sac –, aveam senzaţia că nu mă satur niciodată. Eram în stare să mănânc până crăp. Mă târa mama de-un picior de lângă ele, când zăceam cu burta umflată, şi tot mai întindeam mâinile, mai înşfăcam doi pumni de cireşe şi le îndesam în gură. Să fie, acolo. Mai mergeau. Totdeauna mai era loc pentru măcar o cireaşă. Acum n-am fost tentat să-mi cumpăr nici măcar una. Doar m-am uitat câteva secunde la ele. Dacă mi-aş măsura cheful de viaţă în poftă de cireşe, azi aş fi un om terminat.

Magie

Pe la zece jumate am ieşit la cumpărături în Billa, chiar înainte să se închidă. Am remarcat că e cald ca într-o noapte de vară. La raionul de fructe-legume, am întâlnit un cuplu gen Moni şi Iri. Moni, 1,90, superskinny, cu fustă ultrascurtă şi ciorapi albi, tricotaţi cu trandafiri – parcă erau copiaţi după mileul pe care îl puneam pe vremuri pe televizor, sub peştele-bibelou. Însă faţa ei – de eschimos trecut de prima tinereţe, care-şi maschează ridurile cu un kil de fard – trăda măcar vreo 40 de ani şi o scârbă infinită de viaţă: „Iubi, nu vreau asta!“. Iubi avea la vreo 65-70 de ani. Ţi se rupea inima de el. Ţinea un avocado în mână cu mai multă tristeţe pe chip decât Hamlet cu capul sărmanului Yorick în palmă.

Am plecat mai departe. La casă, m-am reîntâlnit cu Moni şi Iri. Iri părea şi mai deprimat, cu ochii ţintă spre ciorapii tricotaţi cu trandafiri sau niciunde. Doamna de la casă – aia care, de obicei, la sfârşitul programului, când nu e nimeni în preajmă, mi se plânge cât de tare o dor şalele – mi-a bătut obrazul că tot amân de o săptămână să-mi fac card Billa. Am păcălit-o că-mi fac mâine. Am remarcat din nou că e cald ca într-o seară de vară. Am urcat la mine în apartament, m-am schimbat, mi-am scos bicicleta din garaj şi am dat o tură de oraş. Şi-am prins momentul ăla de spart al târgului la Sărbătorile Iaşului, când puhoaie de oameni se cară acasă, mai cumpără ceva din mers, lăsând tone de gunoaie în urmă, când intervine Poliţia Rutieră să organizeze haosul, când Sfânta Parascheva rămâne singură şi se bucură de miracolul liniştii. S-au terminat artificiile, nu mai e concert în faţa Palatului Culturii – dumdumdum! a tunat seri la rând, îi sălta coşciugul Sfintei pe năsălia de lângă Mitropolie. Doar un film românesc – n-am reuşit să-l identific – mai rula în gol pe ecranul scenei, pe care nişte băieţi s-au apucat să o demonteze.

A şi început să plouă, dar tot ca vara. M-am dus şi eu acasă. În faţa blocului, m-am oprit şi am făcut o poză, convins că am prins ultimele minute de toamnă. Dacă ninge mâine, nu mă mir. Când am ajuns în casă, după miezul nopţii, m-a sunat prietenul Florin din Burdujeni. Oleacă băut, dar nu mult, doar atât cât trebuie: — Frate, îs într-un bar din Suceava... N-ai să mă crezi... Tocmai m-am întâlnit cu doi călugări tibetani, am vorbit cu ei, stau la taclale aici, lângă mine... Îs culmea oamenii ăştia din Tibet!... Există o aşa magie pe lumea asta... N-o să mă creadă nimeni. Eu îl cred. Ştiu că omul a fost în Tibet de unul singur. N-are cum să nu recunoască nişte călugări tibetani, magia.

Copyright - Editura Polirom

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite