Despre superimunitate, coabitare, stenograme şi moţiuni, în cartea "România ca părere", a lui Dorin Tudoran (FRAGMENT)

Haosul instalat în Romania în ultimul deceniu, memoria şi istoria recente şi tiranofilia moralistă şi oportunistă sunt metatemele scrierilor lui Dorin Tudoran, iar unele dintre acestea se găsesc în cea mai recentă lucrare a sa, "România ca părere", apărută la Editura Polirom.

Cum a ajuns România, altădată animată de idealuri înalte, o ţară în care scandalurile politice şi corupţia sunt la ordinea zilei? În noul volum semnat de Dorin Tudoran, România ca părere, apărut recent la Editura Polirom în colecţia „Ego. Publicistică” (coordonator George Onofrei), se găsesc câteva dintre posibilele răspunsuri redate de una dintre cele mai cunoscute voci publice de la ora actuală. 

Volumul, cu o prefaţă semnată de Sorin Antohi şi ilustraţii de DION, reuneşte texte de opinie civic-politice, apărute pe blogul scriitorului Dorin Tudoran începând cu toamna anului 2008.

Sistemul ticăloşit, statul de drept, superimunitatea, corupţia, stenogramele, coabitarea, moţiunea de cenzură, Securitatea şi posteritatea ei, confuzia ideologică, reformismul, lustraţia – acestea şi multe altele sunt subiectele pe marginea cărora autorul a tras numeroase semnale de alarmă.

În stilul său contondent, Dorin Tudoran încearcă să explice de ce astăzi suntem pe unul dintre ultimele locuri în Europa. Vina, susţine el, nu le aparţine doar „celorlalţi” – indiferent că aceştia sunt parlamentari oportunişti, oameni de afaceri corupţi sau fosta Securitate –, ci nouă, tuturor. Fiindcă lipsa unităţii şi a iniţiativei colective nu poate duce decât la regres.

FRAGMENT - "România ca părere"

Astăzi, 5 noiembrie 2010... 

...prefer să-mi amintesc cum jucam „Vaporaşe“ (A3, C7, H10) în timpul orelor de folclor din amfiteatrul Odobescu şi cum ne-a invitat profesorul Mihai Pop la Catedră spre a ne dojeni că nu suntem atenţi nicio clipă şi să ne explice că autorul anonim este cel mai important dintre toţi creatorii de cultură, pentru ca în final să ne întrebe surâzător: „Pot să sper că mai e vreo speranţă cu dumneavoastră doi?“. 

...prefer să-mi amintesc cum jucam şah în Cişmigiu, un sport la care niciunul dintre noi nu era grozav – eu eram dezinteresat, el prea grăbit, dar el făcea o şmecherie, mă punea să mă uit la ceva, pentru a-mi şterpeli o tură, un cal, ba chiar regina. S-a ales cu nebunul. 

...prefer să-mi amintesc cum băteam Stadionul Tineretului, Ştrandul Studenţesc, cărând după noi o armată de prieteni, ca să încingem o altă revanşă de fotbal, fiindcă lui nu-i plăcuse scorul celei anterioare. 

...prefer să-mi amintesc cum, abia scăpaţi de repetenţie şi luând o restanţă la slavă veche ori gramatică istorică, ne-am dus la Gambrinus unde el, ca de obicei, a comandat doar o friptură şi doi mici, eu o friptură şi patru mici, pentru ca eu să n-am timp nici să termin doi dintre mititei, în vreme ce el îşi terminase friptura, mititeii, iar acum se înfrupta şi din ai mei. „Dorinache, mănânci prea mult...“ Apoi s-a prăpădit de râs. 

...prefer să-mi amintesc cum, ajunşi în faţă la CCA, l-a apucat din nou râsul şi mi-a spus „Trebuie să punem şi noi, dracu’, mâna pe carte, că ne facem de râs. Şi mai suntem şi copii de dascăli...“. 

...prefer să-mi amintesc cum venea cu un poem ori altul al Constanţei, mi-l citea şi apoi făcea o moacă de marţian. „Adică?“, întrebam. „Bă, tu tot nu înţelegi? Dacă e o poetă mai mare ca mine?“ „Păi, cam este...“ „Du-te dracu’... Ai înnebunit.“ Fireşte. 

...prefer să recitesc dedicaţia pe care mi-a dat-o pe Ultrasentimente, prima lui carte cu o prefaţă de Matei Călinescu şi cum mi-a spus „Până nu-mi dai şi tu o dedicaţie pe prima ta carte, nu mă las. Dacă mă enervezi, ţi-o scriu eu...“. Am scris-o eu, până la urmă, dar a trebuit să aştepte vreo zece ani, el, care era tot timpul grăbit în legătură cu ceva. 

...prefer să-mi amintesc cum ne-am dus în trei, studenţi – el, Ion Alexandru şi eu – înainte deun Crăciun, la o crâşmă de pe lângă Piaţa Unirii să bem ţuică fiartă şi să mâncăm şorici; cum Ion se învolbura din ce în ce mai tare şi a luat-o iarăşi de la capăt că trebuie să tragem o revoluţie şi să izbăvim neamul românesc şi cum Adrian, speriat că aude cineva ce trăncănim, i-a spus „Ioane, până să facem revoluţia aia, mai învaţă şi tu ceva româneşte“, cum Ion a rămas încremenit, cu ochii săi îngereşti ţintiţi spre tavan şi a izbucnit în lacrimi, iar eu m-am enervat şi i-am vărsat lui Adrian ceaşca de ţuică fiartă peste bucata de şorici. 

...prefer să-mi amintesc cum am stat amândoi pe la poarta spitalului în ziua în care Constanţa a născut-o pe Ioana şi cum seara am bătut oraşul ca şi când era doar al nostru. Chiar era, în seara aceea. 

...prefer să-mi amintesc cum, aflând de la maică-mea că la Şcoala militară de ofiţeri de rezervă de la Bacău, de care el scăpase, eu intrasem într-o mare belea şi eram cărat de la arest la toţi generalii şi pe la tribunalul militar, la sunat în disperare pe poetul militar Nicolae Tăutu şi i-a spus că trebuie să facă pe dracu’ în patru şi să mă scape de cei doi ani de batalion disciplinar care mă aşteptau: „Domnu’ Tăutu, dumneavoastră înţelegeţi – e vorba de prietenul meu... Ce tot vorbim aici? Cum, adică, să facă puşcărie şi batalion disciplinar?...“ 

...prefer să mi-l amintesc agitând pe toată lumea că trebuie apărată Reconstituirea lui Lucian Pintilie fiindcă e o capodoperă şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea asta, suntem cu toţii nişte nenorociţi. 

...prefer să-mi amintesc cum, în aşteptarea unei miuţe pe Stadionul Tineretului, m-a prevenit „Să nu te pună dracu’ să-i dai Şorţuleţul (aveam damblaua să strecor mingea printre picioarele adversarului) lui nea Jean, că ăsta e ranchiunos rău“, şi cum după ce nu m-am abţinut să-i dau Şorţuleţul lui nea Jean, mi-a spus: „Dorinache, Barbu n-o să te ierte niciodată“. Barbu nu m-a iertat niciodată, dar nu din cauza Şorţuleţului. În seara aceea ne-a invitat pe toţi la masă, la Grădina Triumf. 

...prefer să îmi amintesc cum m-a luat pe sus, a năvălit cu mine în biroul lui Marin Preda la Cartea Românească şi i-a spus că sunt un mare poet, în plus un om de caracter, şi că e o porcărie că nu mi se publică volumul. Aşa m-am împrietenit mai târziu cu „domnul Preda“ care, când era certat cu Adrian, mă întreba: „Nea Dorine, ce mai face prietenul ăla al dumitale?“. „Care prieten?“ „He, he, las’ că ştii dumneata care.“ „Nu ştiu“, ziceam. Şi adăugam: „Întrebaţi-l pe el, că e şi prietenul dumneavoastră“. „He, he, he...“

Copyright Editura Polirom