Cu o fată într-un tren de noapte vorbind despre starea literaturii de azi. Nu prea bună, dar să nu anticipez

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Mediafax
FOTO Mediafax

Plecarea la Cluj venise la timp. De săptămâni întregi nu mă mai mişcam din Bucureşti. Făceam acelaşi drum, un du-te vino, acasă şi la BCU. Singurul meu divertisment era, dimineaţa, momentul de gimnastică. Seara adormeam greu, iar spre dimineaţă stăteam ore întregi cu ochii în tavan.

Cum se ridica întunericul, mă strecuram pe scări, atent să nu-i trezesc pe ai mei. Mă speriau şi ei, intraseră toţi într-un program îngrozitor de pregătiri, de meditaţii.

Cum ieşeam din curte, direct în parcul Circului. Aveam un costum de gimnastică de profesionist, strâns pe corp, care parcă-mi aduna legăturile deteriorate de statul neclintit în pat. Aduna chiar şi ceea ce împrăştia nebuneşte insomnia, lucruri de tot felul, care în întuneric şi în nemişcare, lăsate în voie, sfredeleau din stomac până în creier, umplându-mă de goluri. Alergam câteva ture în forţă; ţistuiam, vorbeam singur pe aleile pustii, îndemnându-mă ca pe un cal. Scăpam cumva la larg, numai după ce mă supuneam unui efort suprem. Aşa că trăgeam la urmă cât puteam de nişte fiare. Exista un moment când, gata, mă desprindeam. Mă înălţam spre aer dulce şi lumină. De multă vreme, simţeam cum vasul minţii, corăbioara plină de balast radioactiv, îşi apleca botul spre întuneric. Uneori mă temeam să nu mă scufund. Mă salvau câteva recipiente, bine întreţinute de programul meu stric de lecturi. În BCU, le umpleam cu ceva foarte preţios, care se răspândea în fiecare moleculă a creierului plin de goluri şi nelinişti. Când mai vorbeam despre aceste pregătiri în BCU, spuneam râzând, sunt la trapez în arenă, sau îmi ascut cuţitele, înainte să tranşez. Citeam aşa, antrenându-mi sufletul, forţând nota, până când pereţii lui moi şi nesfârşiţi se lipeau, perete în perete, de metalul acelui recipient, înşurubat strâns.

Când trăgeam de bare, în parc, mă gândeam la scârţâitul pârghiilor care răzuiau grăsimea de pe suflet în bibliotecă. Simţeam, aşa acolo, după câteva ore de lecturi, cum se desprinde de pe muşchiul minţii gândurile căutate. Un abur otrăvitor la început. Când otrava atingea însă o anumită măsură, mă smulgea cu tot cu rădăcini, aruncându-mă dincolo. Treceam hotarul. Intram pe un teritoriu al nimănui. Era o rătăcire pe care puteam să o descriu cu o exactitate îngrozitoare. Metoda o ştiam de la Flaubert, un an am citit după el şi Nabokov, refăcând listele lor de lecturi. Descriam cu ochiul acel străin deja, crescut înăuntru, înnebunit după detalii, ceea ce vedeau rătăcitoare fiinţe de hârtie pe conturul extrem al unor ţinuturi năucitoare, gen Salinger, Kafka, Musil, Proust, Joyce. Aşterneam apoi fraze după fraze, iar şi iar, într-un caiet, pe care scrisesem „ un altfel de roman”. Scrisul însemna o întoarcere, dar la un alt fel de normalitate, pe care pesemne o pierdusem printr-un cataclism, tare demult.

Când mă întorceam seara acasă, uneori, halucinam. Mă temeam să nu-mi pierd firul vieţii comune. Murmuram fraze, încercam să pun piesele acelui joc obişnuit la loc, să refac osatura universului meu drag. E ca un fel de iertare, ierţi ca să uiţi în mod plăcut, de fapt ca să te întorci de unde ai plecat când erai neîmpăcat.

Mergeam de obicei pe acelaşi drum ca să nu clintesc acest ritual. Dacă întâlneam vreun cunoscut, mă comportam de parcă mă îndreptam ostenit spre casă, venind de la vreun la un loc de muncă râvnit de toţi oamenii de pe pământ, ceva ultraperformant, o bancă întunecată în stil american, din nichel şi marmură, plină de bani, sau de la o companie multinaţională, lată şi albă, cu multe steaguri fâlfâind, deasupra unei peluze sclipind de iarba cu firele înfrăţite, egale ca în utopiile cele mai adânci, pline de roua. Aveam grijă ca pe stradă, peste această expresie de detaşare, ironică, blândă, de Humbert Humbert al lecturii, să afişez o ţinută vestimentară - cel puţin cu o piesă sclipitoare, cămaşă sau pantofi - care să nu trădeze deriva, sau ultimul balans al acestei derive dinăuntru.

La Cluj, trebuia să-mi prezint romanul „Copiii sălbatici”, să citesc din acele fraze în care se infuzase cât de cât radioactivitatea minţii mele. În Piaţa mare, la difuzoare care făceau să vibreze blocurile din jur trebuia să divulg rătăcirea, până la o extensie maximă – cât permitea raţiunea viziunii mele, a unei arte care intră pe teritoriul urâtului adevăr –, rătăcirea a unor fiinţe sălbatice, din aceeaşi specie a vitalităţii cu porcul, cu vita sau cu nemuritorului Homais. Flaubert îi extirpase acestui personaj orice instinct metafizic şi-l punea să înregistreze cu o forţă atomică tot ce-i concret şi proaspăt, ca banii, de pe coaja subţire a lumii Emmei Bovary, o romantică în cel mai strâns determinism natural. În seara aceea, în drum spre gară, ştiind că voi evada din programul strict, de-o violenţă crâncenă asupra felului meu obişnuit, divagam iar despre literatură. Forţa acelor fire dinăuntru se păstra la fel de tare. Din calculatorul minţii, fusesem comutat într-una din acele seri din perioada antediluviană a vieţii de atunci, când alternam asemenea plecări, cu lecturile îndelungi, mereu şi mereu, acasă, în redacţii de ziare, fără să aştern vreun rând pe hârtie. Au şi farmec aceste clipe, ca orice ratare, care se rostogoleşte, devine imensă, dar nu te sperie prea tare. Câţiva ani, e adevărat, am avut crize îndelungi de astm. Îmi reveneam după câteva săptămâni de salină magică, primăvara şi toamna, la Târgu Ocna.

Ajuns în tren mergeam cu sentimentul acela plăcut că urc, în felul acel blând, simţit în cărţile noastre bune de istorie. De la Cluj se coboară spre Bucureşti, este clar. Era toamnă, iar cele din jur mai păstrau căldura şi lumina uitatei veri. Îmi confirmau că mă aflam pe drumul cel bun. Când lucrurile se deşiră astfel, învigorate de alternanţa aceea, vie în atitudine, a programului strict urmat de jocul fanteziei, vin şi neprevăzutele întâmplări. De fapt asta-i şi ordinea aşteptată în literatură, mai întâi fraza aceea proprie, cu textura unei cărni infuzate de lecturi, apoi vine tema, povestea, structura unei cărţi. Totdeauna mi s-a părut că ideile, fondul unui conţinut cărturăresc, au bătută pe fiecare element pecetea unei trădări. Fără fluidul acelui curs puternic al limbii, ideile se tot mişcă la infinit, frecându-se unele de altele, fără să lase urme vii în memorie. În memorie rămâne ceva din mustul unei scriituri, ceva ca şoaptele nedesluşite ale mamei, sau ca vorbele nebune ale unui vraci care-ţi vorbeşte de moartea ta.

Domnişoara care-mi atrăsese atenţia urcase când trenul se urnise. Venise şi se lipise de un pat gol la noi în cuşetă. Ultimul pasager cu adevărat a fost o altă domnişoară, o domnişoară grasă, cu un căţel. Acest gen de cuplu se tot repetă pentru mine, şi nu pot să extrag nimic memorabil din el. Căţelul, cu botul strâmb şi ochi fosforescenţi, într-o gentuţă de sârmă, se tot rotea, minuscul, totuşi ca un leu. Îşi căuta imaginea de rău prevestitor. Imediat după ei apăru, cu un geamantan uriaş, şi un paj bătrân. Gras şi cu chelie strălucitoare. Căţeluşul dispăru imediat între faldurile pantalonilor lui umflaţi. Am fost sigur că mai degrabă este tatăl decât soţul. Domnişoara avea picioarele scurte şi musculoase ca ale lui. Ochii, cu priviri abundente şi distilate, răspândeau adversitate printre noi. Deja nu-mi închipuiam nici eu cum vom dormi şase oameni în acea cuşetă. Domnişoara se afla într-o relaţie mai strânsă cu monstrul din spatele sârmelor nichelate aşa că uită repede de noi. Tatăl se scuza ce se scuză, cercetându-i, cumva de jos, pe toţi, apoi o tuli la un vagon de clasă, cum adăugă el.

Cam aşa urmărise şi cealaltă domnişoară filmul ocupării celor şase locuri în cuşeta acelui vagon prăpădit.

Ieşisem la aer, căci domnişoara grasă începuse toaleta acelui căţeluş. Aflaserăm că este o vedetă, la rasa şi mărimea lui, că era dus la un concurs de canine la Dej. Domnişoara îl ţinea sus, în palmele ei grăsuţe. Pufnea din când spre el, cu nările dilatate, căţelul făcea la fel. Îl apropia de ochi şi-l pieptăna cu un singur deget, iar şi iar.

Pe hol, mi se alăturase şi cealaltă domnişoară. Avea un şarm ciudat. Purta pantaloni de flanel cu fundul jos. Îmi sărea în ochi jacheta viorie şi un tricou pe măsură, uşor prea scurt. Subţirimea lor şi calitatea trăda ceva din preţiosul echilibru al plăcerii franţuzeşti, aprinsă şi bine ţinute în frâu. Culoarea tricoului nu o reţin căci mă feream să-i privesc pieptul. Minuscul şi inteligent, recunoşteam surâzând. Inteligenţi mi se păreau ochii, micuţi şi catifelaţi. Ghiceam sub o memorie plină de încrengături, ceva, ca un trunchi de copac mic şi dur. Acolo i se ascundea animalul minţii, cu botul strâmb ca acel căţel, trecut printr-o mulţime de aventuri, cu un cost peste medie. Riscase mult la viaţa ei. O trăda şi pielea feţei. Îi apăruseră şi uşoare pete, mai de grabă în sepia decât maronii. Nu se aşeza nici cum te aşteptai pe pomeţii simetrici. Avea unele teşituri care opreau simetria ca să nu intre în banalitate. Nici fruntea nu strălucea, de parcă stătuse rezemată pe corpuri grele, cu multe denivelări. Avea şi minuscule scobituri, care aminteau de rupturile în obrazul cărnos al bărbaţilor temerari. Trăda viaţa aceea de femeie plină de nelinişti vii, pornind de la necesităţi puternice, concrete, de exemplu de la bani. Gata, eram hotărât să pun capăt acestei prime descrieri. Nici nu-mi închipuiam că alături de ea aveam să-mi dau drumul, vorbind de scriitori în general şi de soarta prozei actuale. Nu prea bună, dar să nu anticipez.

(va urma)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite