„Cei doi domni din Bruxelles“. Fragmente în avanpremieră din noul volum al lui Eric-Emmanuel Schmitt

Un nou volum al scriitorului  Eric-Emmanuel Schmitt, "Cei doi domni din Bruxelles“, se află în librării. Cartea a  editată în seria de autor de la  Humanitas Fiction, în traducerea Simonei Brânzaru.

În noul volulm al lui Eric-Emmanuel Schmitt, „Cei doi domni din Bruxelles", autorul vorbeşte despre iubirile invizibile, cele despre care nu se vorbeşte niciodată, pe care nimeni nu le va ghici, inaccesibile uneori chiar şi pentru cel care le încearcă. Deşi mereu trecute sub tăcere, aceste sentimente sunt reale, mai mult, ele alcătuiesc adevărul unui destin.

"Cu totii trăim două vieti, cea reperabilă prin fapte şi cea imaginară... Iată tema acestui nou volum de nuvele: vieţile virtuale care însoţesc temeiul unei vieţi reale", spune Eric-Emmanuel Schmitt.

Modesta croitoreasă Geneviève nu bănuieşte că viaţa ei banală în cartierul popular Marolles din Bruxelles este urmărită cu sufletul la gură de un cuplu de binefăcători misterioşi care trăiesc astfel prin procură experienţele ce le sunt refuzate. Într-un orăşel din Hainaut, taciturnul doctor Heymann este mai ataşat de câinele lui ciobănesc decât de semenii săi. Fie că se află la Viena, fie la Copenhaga, între Constanze şi Georg intervine mereu umbra unui terţ. În îndepărtata Islandă, Magnus şi Alba trăiesc coşmarul pierderii unui copil, iar la Paris Séverine şi Benjamin îl trăiesc pe cel de a nu fi avut unul.

FRAGMENT

„Nu îl cunosc pe acest domn“

În ziua în care un bărbat de vreo treizeci de ani, îmbrăcat într-un costum albastru, a sunat la etajul unde se afla apartamentul ei şi a întrebat dacă ea e Geneviève Grenier, născută Piastre, care în urmă cu cincizeci şi cinci de ani se măritase cu Edouard Grenier pe 13 aprilie la catedrala Sainte Gudule, era gata să trântească uşa răspunzând că nu participă la nici un joc televizat. Dar, preocupată să nu jignească pe nimeni, după obiceiul ei, s-a stăpânit şi a şoptit pur şi simplu:
— Da.
Încântat de răspuns, bărbatul în costum albastru s-a prezentat – notarul Demeulemeester – şi a înştiinţat-o că era unica moştenitoare a domnului Jean Daemens.
— Ce aţi spus?
Ochii ei măriţi arătau cât de surprinsă este. Notarul s-a temut să nu fi comis o gafă.

— Nu ştiaţi că a murit?
Mai grav: nu ştia că există! Numele nu- i spunea nimic… Jean Daemens? Ei, hai, o lăsau neuronii aşa cum
o lăsau picioarele? Jean Daemens? Jean Daemens? Stingherită, s- a simţit vinovată.
— Am… Am un lapsus. Vă rog să îmi spuneţi mai multe despre el. Ce vârstă avea acest domn?
— Sunteţi născuţi în acelaşi an.
[...]
Nu, nu îl cunosc pe acest domn.
Notarul s-a scărpinat în creştet.
Geneviève Grenier a considerat că ar fi cazul să adauge:
— Îmi pare rău.
Auzind aceste cuvinte, notarul şi- a ridicat faţa către ea şi a rostit foarte clar:
— Doamnă, secretele dumneavoastră sunt numai ale dumneavoastră. Nu sunt aici ca să comentez ce relaţii aţi avut cu domnul Daemens, ci pentru a duce la îndeplinire ultimele sale dorinţe, deoarece v-a desemnat unica moştenitoare.
Iritată de implicaţiile din fraza notarului, Geneviève era gata să se justifice, când acesta a continuat:
— Doamnă Grenier, iată singura mea întrebare: accep taţi sau refuzaţi moştenirea? Luaţi-vă un răgaz de câteva zile ca să vă hotărâţi. Dacă veţi accepta, nu trebuie să uitaţi că puteţi primi atât datoriile, cât şi bunurile rămase.
— Ce spuneţi?
— Conform legii, un testament agreat de legatar îl autorizează să accepte primirea bunurilor, dar îl obligă să plătească şi datoriile – dacă există.
— Şi există?
— Uneori nu există decât datorii.
— Şi este cazul?
— Legea îmi interzice să vă răspund.
— Totuşi dumneavoastră ştiţi! Spuneţi- mi!
— Legea, doamnă! Am jurat.
— Dragă domnule, am vârsta mamei dumneavoastră: doar n-aţi arunca- o pe bătrâna dumneavoastră mamă într- o capcană periculoasă, nu?
— Nu pot să vă spun, doamnă. Poftiţi cartea mea de vizită. Căutaţi-mă când v-aţi hotărât.
[...]
Cu cincizeci şi cinci de ani mai înainte, clopotele catedralei Sainte Gudule răsunau cu putere. În faţa altarului, Geneviève Piastre, vioaie şi încântătoare, mlădioasă ca un crin în rochia ei de tul alb, se mărita cu Edouard Grenier, un tânăr vânjos, căruia i se spune Eddy, roşind fiindcă schimbase salopeta de mecanic pentru un costum închiriat.

Emoţionaţi, frenetici, nerăbdători să fie fericiţi, pur şi simplu străluceau. Prin intermediul unui unchi obţinuseră dreptul de a se căsători în prestigioasa catedrală în care se desfăşurau ceremoniile regale şi nu în sinistra biserică din cartierul lor. Preotul le acorda toată atenţia, asemenea unor prăjituri de mare preţ, iar în spatele lor familiile şi prietenii fremătau la gândul petrecerii care avea să ţină până la ziuă. Era limpede, Geneviève începea cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale… Nu i-ar fi trecut prin minte să privească ce se întâmpla dincolo de rândurile ocupate de ai săi, în capătul marii catedrale, aproape de porticul prin care – cu inima bătându- i cu putere în piept – intrase la braţul tatălui ei. (Copyright Editura Humanitas Fiction)
 

Tradus în 40 de limbi

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filosofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filosofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Valognes“. Îi urmează „Vizitatorul“, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, „Variaţiuni enigmatice“, „Libertinul“ etc.

În 1994 îi apare primul roman, „Secta Egoiştilor“, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate.

De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale „Evanghelia după Pilat“ (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005).

Volumele care alcătuiesc Ciclul Invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa (2009) şi Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de nuvele şi povestiri: Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi Cei doi domni din Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo şi în 2014, Elixirul dragostei. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi.