care a tipărit ţi expus cu o solidară atenţie Trilogia Ciocoilor, inspiratoare a filmului căruia eu i-am dat titlul, „Ticăloşii“, în regia de zile mari a lui Şerban Marinescu, cu ultima mare distribuţie de actori iluştri, aflaţi atunci în plină glorie, dar şi romanele scrise şi tipărite anul acesta, „Ura din ochii vulpii şi „Corrida.

Interdicţia doctorului m-a ferit însă, binefăcător pentru mine, şi de priveliştea isprăvilor nefericite care au umbrit în ziua de 23 noiembrie deschiderea târgului, isprăvi care au cuprins, dezamăgitor pentru un eveniment cultural de o asemenea talie, până şi îndemnuri la boicotarea unei edituri, RAO, cum spuneam atât de prestigioasă, şi a cărţilor unor autori tipăriţi sub egida ei, altfel personaje care au influenţat, să recunoaştem, viaţa noastră socială şi care poate că o vor mai influenţa, dincolo de faptul că nimănui nu-i poate fi îngăduit dreptul de a interzice într-o ţară liberă şi democratică apariţia unei cărţi, cu atât mai mult cu cât boicotul pomenit a venit, paradoxal, mi s-a spus, din partea unor… intelectuali.

Boicotul, oricum jenant, s-a adresat, chiar dacă indirect, şi unei lucrări, până de curând în manuscris şi abia acum tipărită, aparţinând unui mare umanist, simbol al diplomaţiei păcii, cum a fost şi rămâne ca o mândrie a spiritualităţii româneşti, Nicolae Titulescu.

Am fost ferit, cum mai ziceam, de priveliştea acestor isprăvi nefericite şi am rămas mâhnit în singurătatea mesei mele de scris, amintindu-mi, nu e de mirare, de piesa lui Friedrich Dürrenmatt, Biedermann şi incendiatorii. La fel, mi-am amintit, cu tristeţe firească,  arderea cărţilor marelui Mihail Sadoveanu, sacrilegiu în faţa căruia au protestat cu nobleţe asemenea personalităţi, atunci încă foarte tinere, ca Liviu Rebreanu, Mihail Ralea, Constantin Rădulescu-Motru, Petre Andrei, Octav Botez, Andrei Oţetea, Constantin Balmuş, Paul Bujor, Grigor e T. Popa, Demostene Botez, G. Topîrceanu, Al. Philippide, Otilia Cazimir, VictorEftimiu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, lorgu Iordan, S. Stoilov …

*

Nu este de mirare că, în clipele în care m-am izolat la masa mea de scris, am retrăit, tulburat, un coşmar care şi-a pus o pecete dureroasă pe copilăria mea şi, până la urmă,  pe întreaga mea biografie.

Tatăl meu, învăţătorul Costică Săraru din comuna Slătioara, judeţul Vâlcea, a convins o familie de ţărani mai înstăriţi să-şi dea la o şcoală înaltă copilul, pe care îl considera deosebit de înzestrat şi care era şi frumos ca un înger. Astfel, copilul a fost dat la Seminarul Teologic şi s-a întors în sat cu diploma de preot, iar tatăl meu i-a înlesnit şi accesul la postul de paroh al primei bisericii a satului. Din nefericire, cucernicul părinte a venit din seminar, nu numai cu diploma de preot, dar şi contaminat de ciuma verde care bântuia atunci Europa întreagă şi care arsese şi la noi cărţile lui Mihail Sadoveanu.

Apoi, instalat paroh, cucernicul părinte s-a gândit că are obligaţia unui gest de recunoştinţă faţă de învăţătorul său. Şi astfel, împreună cu alţi ţărani mai tineri sau mai puţin tineri, nu foarte mulţi, chiar foarte puţini, s-a gândit să-l spânzure pe învăţătorul Costică Săraru de bradul înalt al şcolii unde acesta era director şi pentru că binefăcătorul său era adept al doctrinei statului ţărănesc a lui Ion Mihalache, fondatorul Partidului Naţional Ţărănesc, partid considerat la începuturile lui de stânga.

Până să-şi ducă la capăt hotărârea rămasă proiect, cucernicul părinte, robit de ciuma verde, a instalat în mijlocul drumului care trecea prin faţa casei noastre un imens rug din lemne de brad şi de fag, tăiate din Măgura Slătiorului, rug care a ars două săptămâni încheiate, iar învăţătorul Costică Săraru şi soţia lui, mama mea şi fiul lor, eu, cel care scriu astăzi, am stat baricadaţi în casă, cu uşile şi ferestrele blocate de dulapuri şi mese şi scaune, iar învăţătorul pregătit să se apere cu puşca de vânătoare.

N-am uitat niciodată până astăzi acest coşmar şi îmi pare rău că s-a întâmplat să-l retrăiesc.

*

Mai sunt însă şi veşti bune. Tot joi 23 noiembrie, trupa Teatrului Excelsior, teatru aflat în plină ascensiune, slujind un program inspirat consacrat tinerei generaţii, a hotărât să dea sălii sale principale numele marelui artist Ion Lucian, ctitorul de fapt al acestui teatru pe care l-a visat, pentru ridicarea căruia s-a zbătut cu atâta ardoare şi pe care l-a condus cu un devotament impresionant, lăsându-ne tuturor celor care iubim scena de scândură o nobilă amintire.

Ca să fiu cinstit până la capăt, salutând gestul de recunoştinţă al trupei Teatrului Excelsior, trebuie să spun că teatrul întreg, nu numai o sală, merita numele lui Ion Lucian, dar îmi dau seama câtă birocraţie ne copleşeşte şi astăzi, chiar şi în Bucureşti, în mijlocul Bucureştilor. Nu-mi dau seama cine trebuia să dea aprobare şi n-a dat, ce formalităţi trebuia făcute şi nu s-au făcut sau nu s-au dorit făcute ca să se dea numele unui mare actor teatrului creat chiar de el.

Dar să ne mulţumim şi cu atât!

*

O veste bună, în acest noiembrie care şi-a terminat zilele chiar ieri, a venit din Vâlcea, unde, într-un sat de la poalele dealurilor Olteniei de sub munte, s-a inaugurat şi sfinţit o mănăstire şi o biserică închinate Patriarhului ţăran Iustinian Marina, a cărui înţelepciune şi diplomaţie ţărănească au dus  la rezistenţa şi fiinţarea Bisericii Ortodoxe Române în epoca comunistă, fapt unic în tot spaţiul comunist european. Iniţiativa ridicării acestei biserici şi a mănăstirii aparţine dr. Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, care a amenajat anume  şi unmuzeu, înfăţişând casa ţărănească în care s-a născut acest cel mai de seamă patriarh al României creştin-ortodoxe.

*

În sfârşit, chiar ca un făcut dintr-o poveste, în ziua de 23 noiembrie am primit, prin Stareţa Mănăstirii Arnota, din partea Arhiepiscopului Varsanufie, o creangă de liliac înflorit atunci în curtea unei bisericuţe de pe dealurile dinaintea Râmnicului când vii de la Hurezi!

Mă uitam uimit la graba liliacului de a înflori în noiembrie a doua oară şi mă gândeam că totuşi se mai poate Spera.