În amintirea şi în onoarea prietenului meu Andor Horváth

Articol preluat din Dilema veche

Editura Idea Design & Print din Cluj a tipărit de curînd o carte a vechiului meu prieten Andor Horváth, intitulată Carte de vizită şi subintitulată „În care autorul povesteşte cum a devenit maghiar“. A fost prilejul unei reîntîlniri pe care mi-o doream de mult. Andor Horváth (Bandi pentru prieteni) mi-a fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1990-1991) şi mi-a dat, atunci, prilejul să fac experienţa directă a disciplinei „imperiale“ („K. und K.“). Ca înalt funcţionar de stat, Bandi avea obiceiul (înnăscut?) să facă tot ceea ce spunea că va face. Era riguros fără ostentaţie şi consecvent cu naturaleţe. Simţeam că mă pot bizui pe cuvîntul şi pe onoarea lui, ca să nu mai spun că mă amuza umorul lui şi mă stimula frumoasa lui cultură umanistă. Odată, în vizită oficială în China, am vizitat împreună „marele zid“. A privit în jos, pe versantul uriaşei construcţii, şi mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Andrei, eu mă simt aici cum cred că te simţi tu la Sarmizegetusa...“

Cartea de curînd apărută a lui Andor Horváth are, într-un simplificator rezumat, teza următoare: sîntem ceea ce citim, respectiv sîntem modelaţi de limba şi de literatura cu care intrăm în viaţă. E vorba, în fond, de un Bildungsroman, adică de povestea alcătuirii lăuntrice a oricărui om, în contact cu stihia inevitabilă a limbii sale materne şi a culturii sale naţionale. Eram pregătit să intru în dialog cu un asemenea discurs, de vreme ce crescusem interior eu însumi sub influenţa lui Constantin Noica. Din fiecare ţară – spunea dl Noica – cerul se vede altfel. De aceea, observatoarele astronomice locale trebuie să raporteze unui observator planetar central datele percepţiei lor, astfel încît, în final, să se poată reconstitui o hartă globală a cerului. Ei bine, limbile sînt „partea noastră de cer“. Prin ele, avem acces la un unghi specific, irepetabil, asupra peisajului sideral. „În alte ceruri să priveşti, dar sub cerul lumii tale să visezi“, suna îndemnul lui Constantin Noica. Era un ecou tîrziu al unui pasaj din Dimitrie Cantemir: „Din limbi străine să înveţi şi în limba ţării tale să scrii“.

La prima vedere, acest tip de discurs pare o idolatrizare a idiomaticului. În realitate, e vorba, tot cu o expresie a lui Noica, de o „închidere ce se deschide“. Sau, cum ar fi spus Andrei Scrima, de o „centralitate orientată“. Pentru a dialoga, trebuie să fii situat, să ai „o rampă de lansare“, o referinţă fondatoare, o identitate. Astfel şi numai astfel începe orice „ieşire în lume“. Cuvîntul, Logosul, cu toată greutatea şi cu tot prestigiul lui spiritual, se pune în mişcare numai după ce s-a născut în ieslea, oricît de modestă, a unei de-finiţii locale, a unui început particular. Asta înseamnă, de altfel, „dialog“. Nu, cum se crede adesea, „conversaţie în doi“ (în ideea că „di“ din „dialog“ are de a face cu „doi“), ci drum al cuvîntului prin sau între (gr. día) doi sau mai mulţi interlocutori. (Am auzit şi profesori universitari vorbind de „trialog“, pentru a se referi la o întîlnire în trei!) Pe scurt: nu poţi sta de vorbă cu ceilalţi decît ca subiect vorbitor şi nu poţi fi subiect fără să ai un chip, un temei, o „origine“ identitară. Cine vorbeşte e esenţial, iar acest „cine“ trimite spre o sursă, spre o aşezare, care e limba în care ai numit pentru prima dată lucrurile şi vietăţile lumii.

Cartea lui Andor Horváth e o povestire a lecturilor sale, din anii şcolarităţii pînă la maturitate. În subsidiar, o istorie vie a literaturii maghiare. Atent cu cititorul său, autorul adaugă fiecărui capitol o colecţie de note istorice lămuritoare, de natură să aşeze textele în context. De la lecturi se trece la cunoştinţe şi de la cunoştinţe spre o viziune integratoare asupra lumii. Am învăţat multe citind lucrarea prietenului meu. Şi m-am bucurat să constat că dialogul dintre mine şi el, dintre cultura maghiară şi cea română, are o istorie mai veche şi mai productivă decît cea care se epuizează în încruntături reciproce. Inevitabil, textele maghiare citate sînt oferite publicului în versiune românească, ceea ce dovedeşte rîvna, talentul şi interesul autentic al traducătorilor autohtoni pentru producţia literară a confraţilor lor maghiari. De la Octavian Goga la Eugen Jebeleanu, de la A.E. Baconsky la Virgil Teodorescu, de la Al. Andriţoiu la Cicerone Theodorescu şi Emil Giurgiuca, de la Veronica Porumbacu la Paul Drumaru, George Dan, Aurel Tita şi mulţi alţii, cartea e plină de ingenium-ul scriitorilor români. Nu în ultimul rînd, atunci cînd nu există versiuni româneşti, Andor Horváth însuşi îşi asumă rolul de „intermediar“. A fost, pentru mine, o surpriză şi, cum i-am şi spus, aştept nerăbdător debutul lui ca poet...

Reîntîlnirea cu Bandi a redeschis galeria reperelor mele maghiare: Karl Kerényi (colaboratorul lui Carl Gustav Jung), mari istorici ai artei ca Arnold Hauser şi Charles de Tolnay, minunaţii Péter Esterházy şi Péter Nádas, Agnes Heller, Ferencz Gláz ş.a. Cu asemenea interlocutori, dialogul şi construcţia intelectuală sînt oricînd posibile. Cu două condiţii – spune Andor Horváth: „intenţii curate“ şi „minte sănătoasă“. Aferim!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.