INTERVIU Ana Blandiana, scriitoare: „Am depus eforturi să fac paşi înapoi de pe scena publică“

Scriitoarea Ana Blandiana, care a fost preşedintele Alianţei Civice, în perioada 1991-2001, spune că „în ultimii 25 de ani, uzul de putere a însemnat abuzul de putere“.

Pentru poeta Ana Blandiana, în vârstă de 72 de ani, proiectul Memorialul de la Sighet nu este important numai pentru ca tinerii să înţeleagă trecutul ţării în care locuiesc, ci şi pentru ca aceia care au trăit în perioada comunismului să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat. „Fiecare îşi ştia suferinţa proprie, dar nu erau cunoscute suferinţele colective“, mărturiseşte scriitoarea, într-un interviu pentru „Adevărul“. 

După ’90, când a devenit preşedintele Alianţei Civice, scriitoarea a încercat să împace literatura cu politica. Dezamăgirea a fost mare. Nu mai avea timp să scrie, iar oamenii o priveau ca pe un om care luptă pentru putere. A refuzat propunerea de a face parte din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, pentru că nu şi-a dorit să deţină o funcţie publică. 

Pe istoricul Dennis Deletant (68 de ani), care a fost rector al Şcolii de Vară de la Sighet, l-a cunoscut după 1989. Acesta a venit prima dată în România — o ţară care îi stârnise interesul — înainte de Revoluţie, pentru a lua cursuri de limbă română la Sinaia. După ce l-a vizitat pe Corneliu Coposu, a devenit persona non grata şi i-a fost interzis să revină.  Poeta Ana Blandiana şi istoricul Dennis Deletant au vorbit, în cadrul unei conferinţe, desfăşurată pe 20 decembrie la Ateneul Român, despre relaţiile româno-britanice din timpul şi de după cel de-Al Doilea Război Mondial, despre România comunistă, precum şi despre Memorialul de la Sighet.

„Adevărul“: Cum aţi început colaborarea cu istoricul englez Dennis Deletant, partenerul de dialog de  la Ateneu?

Ana Blandiana: M-am întrebat şi eu: „Oare nu o să li se pară ciudat oamenilor că o scriitoare stă de vorbă cu un istoric?“. De fapt, amândoi suntem filologi. Dennis Deletant a venit în România înainte de ’89, ca să înveţe limba română, la celebrele cursuri de la Sinaia. Apoi, şi-a făcut teza de doctorat în Anglia, despre Manuscrisul de la Ieud. Principala noastră legătură este proiectul Memorialul Sighet, pe care l-a susţinut de la început. Era un istoric de prestigiu şi a contat în faţa instituţiilor europene faptul că era alături de noi. A revenit în numeroase rânduri la Sighet, a fost şi rector al Şcolii de Vară în primii doi ani. Ulterior, a plecat la o universitate americană şi i-a fost mai greu să ajungă în Europa.

V-a povestit primele impresii pe care şi le-a făcut despre România comunistă?

Mi-a povestit că nu ştia nimic despre comunism când a venit aici. Se împrietenise cu tineri de vârsta lui şi se mira când îi auzea spunând: „A ieşit tata din închisoare“. Se gândea: „Ce de delincvenţi în ţara asta!“. Straniu era faptul că prietenii lui erau intelectuali. Apoi s-a îndrăgostit de Andreea Caracostea, care avea şi tatăl, şi bunicul în închisoare. Încet, încet a înţeles totul şi, mai târziu, s-a specializat în istorie. Primele lui studii, despre relaţiile româno-engleze din timpul celui de-Al Doilea Război şi de după, sunt extrem de interesante. Şi el, şi alţi istorici englezi au studiat celebra listă de procentaje.

Amintiri despre Coposu

Înainte de ’89, Deletant frecventa România?

Noi ne-am cunoscut după Revoluţie, însă mi-a povestit că, după ce l-a vizitat pe domnul Coposu, care era supravegheat, a devenit persona non grata şi nu a mai primit viză de intrare în România. A vorbit şi la BBC despre situaţia de aici, pentru că, între timp, devenise expert în studii româneşti. La Revoluţie, a venit în România şi a transmis pentru publicul englez. A fost mereu implicat şi ne-a fost alături, cum s-a întâmplat şi în cazul Memorialului Sighet.

De ce este important proiectul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet?

Pentru că aflăm cum a fost în perioada comunistă, iar asta e valabil şi pentru noi, cei care am trăit atunci, şi care nu ştiam în amănunt ce se întâmpla. Fiecare îşi ştia suferinţa proprie, dar nu erau cunoscute suferinţele colective. Am descoperit că au avut loc peste 120 de răscoale ţărăneşti împotriva colectivizării, iar unele dintre ele au fost reprimate, trăgându-se la întâmplare pe străzi. Noi nu ştiam nimic. La fel ca tinerii, trebuie să descoperim şi noi ce s-a întâmplat. Trebuie să înţelegem ce am trăit pentru a înţelege ce trăim acum. 

De ce au nevoie tinerii pentru a înţelege România de azi?

Printre altele, trebuie să înţeleagă de unde vin şi cum au trăit părinţii lor. Este foarte important să nu îţi fie ruşine de părinţii tăi. Istoria a fost aşa cum a fost, fără să ne întrebe. Acum există libertatea, tinerii nu se mai confruntă cu imposibilitatea de a alege. De ei va depinde modul în care vor merge lucrurile de acum înainte.

  Foto: Arhiva personală

Care sunt trăsăturile vizibile ale societăţilor postcomuniste?

Societăţile postcomuniste au păstrat din comunism dispreţul faţă de lege şi au învăţat din capitalism lăcomia.

În ce stadiu se află societatea noastră civilă?

Este în formare, cu siguranţă. Au existat perioade în care a fost chiar extraordinară. De exemplu, perioada Pieţii Universităţii. Oamenii au sprijinit punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, dat în 11 martie 1990. Ar trebui să ne mândrim mai des cu Proclamaţia de la Timişoara, fiind primul text din Europa de Est care vorbea despre ce trebuie să se întâmple pentru ca un stat totalitar să se transforme într-un stat de drept. Piaţa Universităţii s-a născut din dorinţa de a sprijini punctul 8 de la Timişoara, care a fost reprimat. În schimb, la cehi, a fost votat în 1991.

Nepotismul clasei politice

V-a deranjat atitudinea lui Emil Constantinescu faţă de punctul 8 al Proclamaţiei?

L-am auzit, în timpul campaniei electorale de acum, pe domnul Constantinescu vorbind despre aceşti 25 de ani în care nu s-a întâmplat ce trebuia. A uitat să precizeze că din aceşti 25 de ani, patru i-au aparţinut. El a fost votat cu un entuziasm comparabil cu entuziasmul de la ultimele alegeri, ca să schimbe lucrurile, ca să schimbe structurile de putere.

La scurt timp după ce au ajuns la putere, oamenii pe care îi susţinuserăm au început să se schimbe, nemairespectând ideile de la care porniseră, ceea ce a fost o imensă dezamăgire pentru cei din Alianţă.

 Putem compara alegerile prezidenţiale din 1996 cu cele din acest an?

În ambele cazuri s-a votat între bine şi rău, nu între forţe politice. Atunci ar fi fost o catastrofă să câştige Iliescu. S-a votat sperându-se totul. Atunci au ajuns la putere nişte oameni care nu erau obişnuiţi cu puterea, care, în cel mai bun caz, fuseseră şefi de catedră universitară. De partea cealaltă se aflau cei care stăpâniseră ţara. Nu erau numai foşti oameni ai puterii de dinainte de ’89, ci şi tineri care erau fiii sau ginerii cuiva, deci trăiseră în mediul respectiv şi ştiau să se poarte. Nu este o scuză, dar este o explicaţie pentru felul stângaci în care  a evoluat la putere Convenţia Democrată.

  Foto: Adevărul 

De ce aţi renunţat la implicarea în viaţa politică în 1996, când Emil Constantinescu a fost ales preşedinte?

Am renunţat mai târziu, după 2000. Pe cât înaintau lucrurile, ne dădeam seama, vorbesc la plural pentru Alianţa Civică, de faptul că eram responsabili de cei care ajunseseră la putere, pentru că prin noi ajunseseră acolo. Nouă ne aparţinea sprijinul popular. Lucrurile au evoluat dezamăgitor. Prima dezamăgire am avut-o la puţin timp după Revoluţie, când Constantinescu s-a dus la Timişoara. Atunci a spus că, prin alegerea lui, punctul 8 de la Timişoara dispare. Cei responsabili de dezastru erau în continuare la putere în PDSR, care rămăsese principalul partid, chiar dacă preşedinţia fusese câştigată de Convenţie. Înainte de a renunţa să mai candideze, Constantinescu a mărturisit că l-au învins securiştii. Îl învinseseră, pentru că, pe parcurs, renunţase la punctul 8 de la Timişoara.

Veneau oameni la mine să mă roage să vorbesc cu cineva pentru ei. Îi întrebam: „Credeţi că mi-am dat zece ani din viaţă ca să pun pile? Dacă nici atât nu înţelegeţi, înseamnă că nu înţelegeţi nimic despre mine“. 

Aţi fost preşedintele Alianţei Civice. Ce s-a întâmplat cu această mişcare, care, practic, a dispărut?

Mai există un mic grup de oameni care se întâlnesc ca o familie şi se gândesc la vremurile când organizam mitinguri de sute de mii de persoane. Alianţa Civică a avut nişte dezamăgiri enorme: victoria electorală din ’96, pe care o asigurase şi care a fost o deziluzie, pe de o parte; pe de altă parte, Partidul Alianţei, pe care îl sprijinise şi care aproape se întorsese împotriva ei. Ideea de a crea un partid al Alianţei se născuse pentru că doream un partid care să răspundă criteriilor noastre morale. La scurt timp după ce au ajuns la putere, oamenii pe care îi susţinuserăm au început să se schimbe, nemairespectând ideile de la care porniseră, ceea ce a fost o imensă dezamăgire pentru cei din Alianţă.

Societăţile postcomuniste au păstrat din comunism dispreţul faţă de lege şi au învăţat din capitalism lăcomia.

În pofida dezamăgirii, consideraţi că partidul şi-a atins scopul pentru care a fost creat?

M-am gândit de foarte multe ori la asta, m-am gândit dacă aş mai face aceleaşi lucruri. Această perioadă (n.r.1991-2001) a Alianţei şi a Convenţiei reprezintă zece ani din viaţa mea. Am spus odată că înseamnă zece ani de sinucidere provizorie. Ca scriitoare, nu numai că am scris mult mai puţin – mai precis, numai poezii, pentru că nu depindea de mine să nu le scriu –, dar tot ceea ce făceam pe plan public îmi ştergea prestigiul de scriitoare. Încetam să mai fiu percepută ca o poetă şi deveneam o persoană amestecată printre cele care luptau pentru putere. Totuşi, s-au întâmplat în perioada Convenţiei şi lucruri pozitive. S-au făcut primii paşi pentru integrare, unul dintre ei fiind chiar rotaţia la putere, fără de care nu s-ar fi pus probelma integrării noastre euro-atlantice.

  Poeta Ana Blandiana, la Adevărul Life. 

S-a vorbit despre comunism şi anticomunism în ultima campanie electorală. Mai este de actualitate punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara?

Îmi pare bine că mi-aţi pus această întrebare, pentru că este esenţială şi are un răspuns de o subtilitate înspăimântătoare. E clar că sunt puţini cei cărora li se mai poate aplica. Sunt oameni care se apropie de pensie sau care deja au ieşit. Nu asta e problema. Problema este că tinerii care le-au luat locul încep să funcţioneze pe criterii de tip mafiot. Este un amestec de solidaritate, care exista în nomenclatură, cu solidaritatea care există în grupurile mafiote. Aţi auzit înainte vorbindu-se atât de mult de fini şi de naşi? Aceşti tineri continuă acelaşi tip de putere ca aceia care erau lustrabili.

Corneliu Coposu a susţinut Alianţa Civică. Cum a fost prima întâlnire cu seniorul?

Convenţia Democrată, care a câştigat alegerile din ’96, a avut la bază prietenia dintre domnul Coposu – repet, domnul Coposu, nu PNŢCD – şi Alianţa Civică. Erau foarte multe puncte comune între noi. Paradoxal, este omul pe care l-am respectat cel mai mult şi pe care, în acelaşi timp, într-un anumit fel, regret că l-am cunoscut. Dacă nu l-aş fi cunoscut, şi dacă n-aş fi fost atât de naivă, încât să-mi închipui că mai există oameni politici ca el, nu m-aş fi apropiat niciodată de acest domeniu.

Iliescu mi-a spus, la un moment dat, ferm: „N-aveţi dreptul să refuzaţi, avem nevoie de cineva foarte iubit“.

Unde eraţi în decembrie ’89, când a început Revoluţia?

Eram în Bucureşti. Am multe amintiri din acea perioadă. De exemplu, pe 17 decembrie, o prietenă a primit un telefon de la Timişoara. Se trăsese deja, muriseră oameni şi s-a confirmat bănuiala că erau împuşcaţi în spital. Îi duceau acolo împuşcaţi în picior şi erau găsiţi morţi cu un glonţ în cap. Deci, în spital, se întâmplau tot felul de lucruri şi nu mai aveau curajul să îi ducă acolo. Persoana respectivă ne-a cerut, prin telefon, antibiotice, rivanol şi feşe. Ne-am dus la diverşi doctori pe care îi cunoşteam, am cerut reţete de antibiotice, după care am mers la o farmacie. Am dat reţetele şi am cerut rivanolul şi feşele. Farmacista ne-a dat pastilele, nişte sticle cu rivanol şi a întrebat: „Câte feşe vreţi?“. Am spus: „Multe“. Şi, în acel moment, a fost prima dată în viaţa mea când am avut sentimentul că în România poate exista solidaritate. Farmacista s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Este vorba de o rană mare?“. I-am răspuns: „Foarte mare“. Era clar că a înţeles. Ne-a adus un balot şi n-a vrut să ne ia bani. I-am dat câţi aveam, pentru că oricum nu aveam bani pentru tot.

  Foto: Eduard Enea

Cum aţi aflat de propunerea pentru Frontul Salvării Naţionale?

Pe 22 decembrie 1989 am fost în Piaţa Universităţii cu soţul meu. Am plecat dimineaţa, când s-a întrerupt emisiunea la televizor, şi ne-am întors seara, când nu ne mai ţineam pe picioare şi muream de foame. Spre surpriza noastră, n-am putut să ne mai întoarcem, pentru că în tot cartierul se trăgea. Ne-am dus la nişte prieteni, iar acolo am aflat că pe la prânz s-a anunţat la televizor Consiliul FSN (n.r. – Frontul Salvării Naţionale). Doina Cornea era prima pe listă, a doua eu şi ultimul Ion Iliescu.

„Cred că Iliescu s-a ocupat de toate”

Aţi aflat cine v-a trecut pe listă?

Cred că Iliescu s-a ocupat de toate. Am spus de multe ori în toţi aceşti ani: m-au trecut pe listă fără să mă anunţe. La întâlnirea de pe 27 decembrie le-am spus că nu accept funcţia. A urmat cea mai importantă perioadă politică din viaţa mea, cea mai importantă jumătate de oră. Toată lumea insista să accept şi era clar că fusese totul gândit, dar nimeni nu luase în considerare faptul că aş putea refuza. Acest refuz dădea peste cap nişte lucruri. Iliescu mi-a spus, la un moment dat, ferm: „N-aveţi dreptul să refuzaţi, avem nevoie de cineva foarte iubit“. Atunci am înţeles ce urmăreau.

Cum se împacă literatura cu politica?

Prost de tot. Atât de greu mi-a fost în perioada dintre 1996 şi 2000, când răspundeam, într-un fel, de ceea ce se întâmplase, şi când veneau oameni la mine să mă roage să vorbesc cu cineva pentru ei. Îi întrebam: „Credeţi că mi-am dat zece ani din viaţă ca să pun pile? Dacă nici atât nu înţelegeţi, înseamnă că nu înţelegeţi nimic despre mine“. Mi-a fost foarte greu, pentru că îi cunoşteam pe cei care erau la putere. După aceea, am depus enorme eforturi să fac paşi înapoi de pe scena publică. Cel mai plăcut a fost faptul că nu mai cunoşteam personal pe nimeni. Pentru mine, erau  nişte personaje de televizor, cum sunt şi oamenii politici de astăzi.

Nu aţi candidat pentru nicio funcţie publică.

Foarte puţini m-au crezut atunci când am spus că eu nu voi candida, ceea ce s-a şi întâmplat. În timpul alegerilor din ’96, nu eram în ţară. I-am dat telefon lui Emil Constantinescu, pentru că doream să îl felicit. El m-a întrerupt şi m-a întrebat: „Ce funcţie vrei?“. M-a lăsat fără replică, pentru că ani de zile am repetat că nu vreau nimic. L-am întrebat: „În toţi aceşti ani, ai crezut că mint?“.

Cum se pot îndrepta lucrurile?

Sper că justiţia va schimba lucrurile. Dacă se va continua această operaţie de curăţare a ţării de corupţie, se va ajunge, la un moment dat, la situaţia în care omul care vrea să abuzeze şi să facă avere devenind om politic va trage concluzia că e mai periculos să încerce să se îmbogăţească aşa, decât făcându-se om de afaceri. În ultimii 25 de ani, uzul de putere a însemnat abuzul de putere. După ce justiţia va rezolva problemele, tinerii vor avea sentimentul că se pot apropia de politică, că merită şi că există o şansă să intre în politică şi să lupte pentru nişte idei. 

CV

Nume: Otilia Valeria Coman

Pseudonim: Ana Blandiana

Data şi locul naşterii: 25 martie 1942, Timişoara

Starea civilă: căsătorită

Studiile şi cariera: În 1967 a absolvit  Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj

Este preşedintele Fundaţiei „Academia Civică“.

Este membră a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“, a Academiei Europene de Poezie şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). Alături de soţul său, Romulus Rusan, a iniţiat proiectul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. În 2009, i-a fost decernat Ordinul Legiunii de Onoare în grad de cavaler. 

Locuieşte în:  Bucureşti.

ERATĂ

În ediţia „Adevărul Special“ din 30 decembrie 2014, în paginile 32-33, în interviul cu scriitoarea Ana Blandiana, „Am făcut eforturi să fac paşi înapoi pe scena publică“, a apărut o greşeală: Alianţa Civică, al cărei preşedinte a fost Ana Blandiana, a fost confundată cu Partidul Alianţei Civice, al cărui preşedinte a fost criticul literar Nicolae Manolescu. Redăm din dreptul la replică al scriitoarei Ana Blandiana: „Am aflat despre apariţia interviului doar dintr-o notă caustică apărută în „România Literară“ nr.1/2015, în care, pentru că n-am protestat împotriva confuziei intervievatoarei, sunt acuzată de impostura de a-mi fi arogat funcţia domnului Manolescu. Fac această precizare pentru că mi se pare absurd că mi-aş fi putut dori să mă autoproclam preşedintele unui partid cu care am polemizat nu o dată. Pentru a nu plăti o vină care nu-mi aparţine, rog, deci, cititorii interviului să facă rocada necesară. Iar celor care ar vrea să înţeleagă pe ce teren minat a căzut confuzia ziaristei, le recomand capitolul „Despre angelismul Alianţei Civice“ din cartea mea „Fals tratat de manipulare“, Humanitas, 2013.