Vogue, dansul care a salvat homosexualii

Vogue, dansul care a salvat homosexualii

Desen-omagiu pentru Willi Ninja, unul dintre pionierii stilului de dans Vogue

Stilul de dans Vogue a schimbat mentalităţi şi a salvat vieţi. La început, a fost o simplă formă de exprimare a unei comunităţi marginalizate pe baza orientării sexuale şi a culorii pielii. A devenit însă cea mai puternică armă împotriva discriminării de orice fel.


Dansul e puţină nebunie şi multă libertate. Iar cu aceastea două se pot muta munţi. Vă propunem un exerciţiu: în fiecare vineri, în „Weekend Adevărul“, vă spunem povestea celor mai neaşteptate, atipice, surprinzătoare momente în care dansul chiar a reuşit să risipească munţii şi să-i aducă pe oameni mai aproape de idealurile, de aspiraţiile şi de exigenţele lor. Să transforme anonimi în modele de inspiraţie. Să desfiinţeze prejudecăţi şi să aducă toleranţa. Să-i aducă pe oameni mai aproape de oameni. Pentru că, dacă lumea aceasta se va mai schimba vreodată, poate că singura cale e dansul.


William Roscoe Leake (Willi) era un tânăr special. Nu pentru că buclele lui negre îi dădeau un aer misterios şi nici pentru că figura lui osoasă amintea de vechii regi egipteni. Willi avea un talent aparte: te hipnotiza cu mişcările lui de dans, apărute într-o lume la care nu avea acces oricine – comunitatea gay din New York-ul anilor ’80. Însăşi Madonna căzuse sub vraja dansatorului, care chiar a inspirat una dintre cele mai cunoscute melodii ale artistei: Vogue. S-a întâmplat în clubul Sound Factory din metropola americană, în anul 1990.

Sound Factory era, la sfârşitul anilor ’80, unul dintre cele mai apreciate cluburi din cartierul Manhattan, unde se asculta muzică house. Era frecventat de artişti cunoscuţi şi de DJ cu renume, dar clienţii principali făceau parte din comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transsexuali) şi erau dansatori ai stilului Vogue. Ca Willi.

 

Vogue în România

În România, Vogue a ajuns abia în 2011, după ce trupa de dans Frontline a participat la mai multe seminarii cu instructori din New York. Între dansatorii români, stilul nu este însă foarte răspândit. Totuşi, rezultatele n-au întârziat să apară. Irina Lalciu, membră a Casei Milan, este campioană internaţională după ce anul trecut a câştigat finala concursului Street Dance Kemp, una dintre cele mai importante competiţii din lume. Irina predă Vogue în Bucureşti, la şcoala de dans Artizthick Studios, singurul loc din Capitală unde voguerii se întâlnesc pentru a dansa împreună şi pentru a discuta. Deşi e vorba de o comunitate încă restrânsă, mesajul puternic transmis de acest stil de dans – oricine are o frumuseţe a lui, trebuie doar să o poată exterioriza –, le oferă tinerilor ocazia de a-şi înţelege şi depăşi nesiguranţele, indiferent dacă acestea sunt sau nu legate de orientarea sexuală.

Mândria
Dornici să îşi etaleze sexualitatea şi culoarea pielii cu mândrie, homosexualii afro-americani şi latini din New York creaseră un stil de dans nou, inspirat din lumea strălucitoare a modei. Pozau ca manechinele din reviste, îmbrăcaţi cu haine extravagante, făceau salturi şi piruete încălţaţi în pantofi cu toc înalt şi lăsau impresia unor iluzii optice prin mişcări de braţe ca într-o şedinţă foto ce are cadre perfecte. Scopul dansatorului era să arate impecabil pe tot parcursul spectacolului, în timp ce uimea prin dansul complicat şi geometric sau în timp ce flirta cu publicul.

Desigur, dansul nu arată aşa întâmplător. Vogue este creaţia unor tineri marginalizaţi din cauza orientării sexuale, care aşteptau oricând ghilotina socială. Pe stradă, homofobia s-a manifestat mereu violent, mai ales în cartierul newyorkez Harlem al anilor ’80. Totuşi, tocmai această problemă comună a tinerilor homosexuali şi transsexuali i-a adus împreună.

Prejudecăţile
Mulţi dintre ei fuseseră daţi afară din case pentru că-şi recunoscuseră orientarea sexuală sau pentru că se infectaseră cu HIV. O practică obişnuită pentru ei era să doarmă în cinematografele deschise non-stop, unde rulau filme cu arte marţiale kung-fu toată noaptea. Astfel, influenţa culturii asiatice a devenit o constantă în evoluţia dansului, alături de influenţele din modă. O bună parte dintre aceşti homosexuali fără adăpost luau lecţii de dans de la Willi Ninja direct pe stradă sau în incinta unor cluburi obscure, înainte de programul de seară. Willi, născut în 1961, era în aceeaşi situaţie ca şi elevii săi, doar că, spre deosebire de toţi ceilalţi, învăţase să danseze de unul singur. „Un balerin al străzii“, îl numesc foştii lui studenţi în volumul de interviuri despre istoria dansului Vogue al fotografei Chantal Regnault, „Voguing and the House Ballroom Scene of New York, 1989-1992“. Willi combina mişcări de Vogue văzute la dansatori mai în vârstă cu tehnici de jazz şi balet, arte marţiale şi poziţii folosite în alte sporturi. Îl fascina geometria corpului uman la fel cum îl fascina Fred Astaire. Din tot acest cocktail, Willi a creat forma finală a unui stil de dans ce avea să fie răspândit în toată lumea şi să inspire milioane de oameni.

Familia
Talentul şi generozitatea sa de a preda dans gratis copiilor de pe stradă l-au ajutat pe Willi să-şi atragă mulţi ucenici. Dar el nu s-a oprit doar la atât. Împreună cu grupul adunat în jurul lui, a pus bazele „Casei“ de Vogue pe nume „Ninja“.

O casă de Vogue este un grup de dansatori care se pregătesc împreună pentru competiţii, dar care are, totodată, toate caracteristicile unei familii. În fapt, exact asta căutau şi dansatorii de Vogue ai anilor ’80: o familie. Structura casei era şi a rămas simplă: elevii se considerau fraţi şi surori şi aveau o mamă şi un tată care aveau grijă de ei, îi instruiau şi conduceau grupul. De obicei, ambii „părinţi“ erau bărbaţi şi erau şi cei care ofereau adăpost tuturor. Prin Vogue, toţi membrii familiei îşi găsiseră locul şi rostul, se puteau exprima creativ şi puteau să-şi lase personalitatea să iasă la suprafaţă. Aproape reuşiseră.

De cele mai multe ori însă, protecţia părinţilor era cât se poate de concretă: mulţi dintre mentorii mai în vârstă aveau rude în închisori sau în găştile periculoase ale New York-ului, aşa că nimeni nu mai deranja activitatea caselor în lumea dansului.

Balurile
Denumirea de „casă“ elogia grandoarea caselor de modă luxuriante, o lume la care homosexualii dansatori din Harlem doar visau la momentul respectiv. Cel mult, îşi organizau propriile defilări pe podium şi se luptau pentru supremaţie în dans în cadrul unor competiţii aparte, foarte asemănătoare cu concursurile de frumuseţe. Acestea erau „balurile“ de Vogue. Fiecare bal avea o temă generală care trebuia evidenţiată prin toate ţinutele pe care un dansator le folosea într-o seară. De fapt, oamenii aceştia îşi doreau un singur lucru: să fie apreciaţi pentru ceea ce sunt, să nu mai fie nevoie să se ascundă, să fie clandestini. Să meargă pe stradă fără să mai fie ruşinaţi. Iar dansul acesta, cu toate casele, balurile şi ţinutele lui, fusese singura lor şansă. Aproape reuşiseră.

Omagiu pentru Willi
Toţi mentorii au avut grijă ca dansul să-şi păstreze forma, să nu fie alterat în timp şi să fie mereu predat noilor generaţii. Din ei, Willi este considerat liderul mişcării Vogue în lume. Iar aici trebuie să fi contat măcar un pic seara aceea de sâmbătă din clubul Sound Factory, în care Madonna s-a îndrăgostit iremediabil de dansul lui Willi şi de grupul lui, Ninja.Willi a inspirat-o pe artistă să scrie piesa devenită omagiu pentru arta comunităţii LGBT. Melodia „Vogue“ a făcut istorie, dar, mai important, i-a adus pe homosexualii din Harlem acolo unde şi-ar fi dorit mereu să ajungă: în lumina reflectoarelor. Madonna a angajat mai mulţi dansatori pe care îi văzuse în club pentru videoclip şi concerte, ajutând în mod real comunitatea şi, totodată, propulsând cariera lui Willi într-o nouă dimensiune. Dansul gay nu mai era doar în New York, era în toată lumea! Reuşiseră.

Un an mai târziu, Willi îl inspiră şi pe Malcom McLaren, managerul formaţiei Sex Pistols, să scrie o altă piesă care a intrat în istorie: „Deep in Vogue“. Tot atunci, regizoarea Jennie Livingston a documentat scena balurilor underground din New York în filmul „Paris is Burning“. Povestea lui Willi este una dintre poveştile principale ale filmului care prezintă atât procesul de definitivare a unei noi forme de artă, cât şi drama din spatele artiştilor. Filmul a avut un succes răsunător la festivalurile de film şi în box office, iar încasările s-au ridicat la peste 4 milioane de dolari. Willi a primit câteva mii.

Succesul
Willi a murit tânăr, în 2006, la doar 45 de ani. Avea SIDA. Un val de infectări afectase grav comunitatea gay. Willi şi alte câteva sute de pionieri ai Vogue-ului îi căzuseră victime. Au rămas însă ucenicii, care şi-au asumat să ducă mai departe tradiţia. Dacă în 1989 casele de Vogue organizau două-trei baluri pe an, astăzi există mii de astfel de evenimente anual, care păstrează obiceiurile şi se desfăşoară după exact aceleaşi reguli. Ca şi în cazul lui Willi, fiecare dansator primeşte numele de familie al casei, fiind numit numai în acest fel în comunitate. Dansatorii de azi pot fi văzuţi în videoclipuri, musicaluri, la prezentări de modă sau lansări de produse. De pildă, în 2015, casa de modă Balmain şi lanţul de magazine H&M au lansat o colecţie de lux având ca imagine un grup de dansatori de Vogue din New York, condus de fiul şi elevul preferat al lui Willi, Javier Ninja. Javier este profesor de Vogue şi călătoreşte în toată lumea ca să recruteze elevi în Casa Ninja. În plus, astăzi e dansator în trupa Madonnei.

La început a fost o simplă formă de exprimare a unei comunităţi marginalizate pe baza orientării sexuale. A devenit însă identitatea vizuală a celor mai mari case de modă din lume. Stilul de dans Vogue a revoluţionat mentalităţi şi a salvat vieţi. Astăzi, Vogue-ul este predat ca artă de către homosexualii din New York, dar este al tuturor. Astăzi, fumuseţea acestui dans poate ajunge la oricine. Ca un exerciţiu de acceptare, încredere şi forţă. Ca şi când Willi ar fi încă pe scenă.

Această rubrică apare săptămânal în „Weekend Adevărul“ cu sprijinul şcolii de dans Artizthick Studios.

citeste totul despre: