Străzi din Bucureşti şi numele lor. Personalităţi din arhitectură şi artă, volum semnat de Aurel Ionescu

Volumul Personalităţi din arhitectură şi artă" continuă seria „Străzi din Bucureşti şi numele lor”, dedicată străzilor cu nume de persoane, apărută în colecţia „Planeta Bucureşti” a Editurii Vremea. Primul volum s-a intitulat „Nume de aviatori” ( 2013), a fost urmat de „Nume de militari şi eroi” (2014), de „Personalităţi ale Bisericii. Medici şi farmacişti” ( 2014), şi de volumul „Domnitori şi dregători”.

În volumele apărute în seria "Străzi din Bucureşti şi numele lor" publicate de Editura Vremea, la fiecare denumire istoricul de arteră este urmat de informaţii biografice despre persoana care dă numele actual al străzii. Sunt prezentate toate schimbările de nume începând cu primul nume cunoscut, precum şi legătura între biografia persoanei şi evoluţia numelui străzii. Istoricul de arteră şi motivarea schimbării numelui, când există, sunt prezentate conform documentelor-sursă (decizie, hotărâre, decret ş.a.), păstrându‑se formularea originală, inclusiv omi­siuni ale textului, nepotriviri etc., acestea fiind corectate în partea cu informaţii biografice.

Pentru realizarea lucrării autorul a cercetat documente aflate, în principal, la Arhivele Naţionale şi la Primăria Municipiului Bucureşti, dar şi în alte locuri. A consultat cărţi, articole, hărţi şi planuri ale oraşului, albume, a cules informaţii de la urmaşi ai celor care au dat numele lor unor străzi din Bucureşti. Toate afirmaţiile inedite indică sursa de unde provin. Bibliografia generală este indicată în volumul I, iar în celelalte volume, după capitolul corespunzător unei categorii de persoane, există o bibliografie specifică.

Străzi din Bucureşti şi numele lor - Personalităţi din arhitectură şi artă
de Aurel Ionescu

Fragment

„Arhitectoni” şi  arhitecţi

                   În secolul al XVIII-lea şi în prima parte a secolului al XIX-lea, ţările române au fost aproape mereu teatrul de operaţiuni al războaielor între imperiile Otoman, Rus şi Austriac. La acestea s-au adăugat răzmeriţe şi catastrofe naturale: cutremure, incendii şi inundaţii; toate au determinat efemeritatea construcţiilor religioase şi laice. Puţine biserici, mănăstiri şi palate s-au păstrat în aceste condiţii. La fel sunt şi informaţiile despre cei care au ridicat şi au decorat lăcaşurile religioase şi construcţiile civile (case boiereşti, palate) până la începutul secolului al XIX-lea. Numele lui Dragoş , fiul lui Coman, al unor meşteri din vremea lui Constantin Brâncoveanu: vătaful de zidari Manole, pietrarul Vucaşin Caragea, lemnarul Istrate, zugravul de biserici şi pictorul de icoane Pârvu Mutu (1657-1735), zugravul de biserici Constantinos sau al pietrarului Lupu Sărăţan  sunt excepţii fericite.
                   Sfârşitul epocii fanariote şi trecerea la domniile pământene au cunoscut primele încercări de modernizare a celor două capitale: Bucureşti şi Iaşi, urmate de cerinţele de „înfrumuseţare” din perioada Regulamentului Organic . Au apărut în principate „arhitectoni”  germani, austrieci, francezi, dar şi români cu studii în străinătate, mulţi dintre ei absolvenţi ai Academiei de Arte Frumoase  din Paris. Cel mai vechi nume de arhitect cu studii de specialitate, cunoscut la noi, este cel al austriacului Johan Freyvald, care a lucrat la Iaşi şi, din 1815, la Bucureşti. Alături de el au fost Joseph Hartl (c.1780-?) – primul arhitect al Bucureştilor (1831) , Moritz von Ott (c.1785-?), Iacob Melik (c.1817-1885), Michel de Sanejouand (?-1835), Xavier Villacrosse (c.1790-1855). Primul arhitect român modern important este Alexandru Orăscu (1817-1894), cu studii de arhitectură în Germania, urmat de Filip Montoreanu (Montaureau) (1841-?), Nicolae Socol (1820-?) şi Dumitru Berindei (1832-1884).
                   În timpul domniei lui Carol I (1866-1914), mai ales după proclamarea Regatului României (1881), Bucureştii cunosc o dezvoltare deosebită. Schimbările edilitare şi urbanistice din aceşti ani au fost posibile datorită arhitecţilor români şi străini care au proiectat şi construit edificii publice şi imobile particulare pe vechile sau pe noile artere. Alături de calea Victoriei, bulevardele Carol I, Regina Elisabeta, Pache Protopopescu, Ion C. Brătianu, Lascăr Catargiu şi altele s-au îmbogăţit cu clădiri în diverse stiluri arhitectonice, în funcţie de pregătirea şi inspiraţia creatorilor lor.
                  Câţiva dintre arhitecţii care au schimbat faţa oraşului au dat numele lor unor străzi din Bucureşti. În cazul a doi dintre ei (Xavier Villacrosse şi Louis Blanc), străzile respective au legătură cu viaţa şi activitatea lor. Un caz aparte sunt străzile din parcelarea Călăraşi, numită şi a arhitecţilor. Aici, dintr-un total de nouă străzi, în 1931 şase au primit nume de arhitecţi. Desenul original al acestei parcelări este constituit, în principal, din două inele ovale: unul interior, complet, format din patru străzi, altul exterior, incomplet, cu un singur nume (Dimitrie Hârjeu) şi cu străzi de legătură între ele. Atribuirea numelui arh. Gheorghe Sterian unei străzi din această parcelare a fost o decizie neobişnuită, pentru că în 1931 „titularul” era încă în viaţă.

Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – 22 aprilie 1965, Bucureşti), arhitect român. A început studii juridice la Facultatea de Drept din Bucureşti, optând în cele din urmă pentru studii de arhitectură (1893-1899) la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris, cu profesorii Julien Guadet  şi Edmond Paulin .
Autorul unui număr impresionant de clădiri publice de mari dimensiuni, imobile personale sau de utilitate multiplă. Continuator al stilului neoromânesc creat de Ion Mincu, a cultivat şi stilul eclectic-clasicizant, corespunzător formaţiei sale franceze.

Lucrări principale: casa Dinu Lipatti (1902) , palatul Elenei Kretzulescu (1902-1904) , casa din str. Gina Patrichi, nr. 8 (1904, prima locuinţă urbană realizată în stil românesc) , palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1906-1912; 1948-1950) , casele Ion I.C. Brătianu (1908-1913) , casa Oprea Soare (1914) , casa Nicolae Malaxa (1916) , clădirea Băncii Marmorosch-Blank (1915-1925) , clădirea Societăţii Politehnice (1925) , imobilul Societăţii de Asigurare Agricola-Fonciera (1928) , noul local al Universităţii din Bucureşti (Facultatea de Drept) (1933-1935) , Arcul de Triumf (1922, 1935-1936), clădirea Institutului de Istorie Nicolae Iorga (1939)  – toate în Bucureşti, precum şi gările fluviale de la Galaţi (1912-1915) şi Giurgiu (1935-1936), catedrala din Galaţi (1906-1917, împreună cu arh. Ştefan Burcuş), Cazinoul (1912-1913) şi Hotelul Palace (1913-1914), ambele în Sinaia, clădirea Şcolii române (Accademia di Romania) din Roma (1928-1933).
Profesor de istoria arhitecturii la Şcoala Superioară de Arhitectură (1900-1931), profesor şi rector la Academia de Arhitectură din Bucureşti (1931-1938). Preşedinte al Societăţii Arhitecţilor (1912, 1919-1921, 1946-1949) şi al Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi (1926-1932), membru al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1938), membru al Academiei San Luca din Roma. Premiul de Stat (1952) pentru refacerea şi supraetajarea actualului sediu al Primăriei Municipiului Bucureşti, membru de onoare (1936), membru titular (1945), exclus (1948) şi reprimit ca membru de onoare (1955) al Academiei Române.
A fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.
O placă memorială se află pe imobilul din intrarea Victor Eftimiu, nr. 9, unde a locuit între 1938 şi 1965.