Regizorul Nae Caranfil: „În cazul artei, violul nu e delict penal“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regizorul Nae Caranfil (55 de ani), al cărui film „6,9 pe scara Richter“ a avut premiera mondială în deschiderea Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), în prezenţa a peste 3000 de spectatori, spune că a adunat, în poveste, nişte lucruri aparent impropii genului comic: obsesia unui cutremur devastator, criza vârstei a doua, sindromul maniaco-depresiv.

„Adevărul“: „6,9 pe scara Richter“ parodiază, reuşit, societătea românească: regăsim mai multe stări de fapt - cutremurul şi obsesia cu bulinele de pe clădiri, angoasele moderne, nuanţele tratării unui dezastru iminent de către mass-media, totul împănat cu elemente de musical. Cum aţi construit povestea?

Nae Caranfil: A pornit de la un episod biografic întâmplat unui prieten care mi l-a povestit acum mulţi ani: o întâlnire cu un tată dispărut în copilărie şi revenit în viaţa filului la vârsta adultă a acestuia. Mi s-a părut că e un subiect de film, dar nu m-am grăbit să-l abordez pentru că nu-i găsisem încă stilistica. Într-o seară, în căutare de subiecte, mi-am amintit de această povestioară şi m-am gândit ce ingrediente ar putea să i se adauge pentru a o face mai prizabilă. Aşa am adunat nişte lucruri aparent impropii genului comic: obsesaia unui cutremur devastator, criza vârstei a doua, sindromul maniaco-depresiv - trei mirodenii care din start crează comedie între ghilimele. Ideea de a folosi şi elemente de musical vine dintr-o veche marotă a mea, de lungă tristeţe.

Acest gen nu poate fi făcut în România decât în mod ineficient  pentru că suntem o limbă exotică, este foarte greu să vinzi muzică românească în alte părţi, iar un film care vine din România şi conţine secvenţe în care artiştii cântă şi dansează, iar tu trebuie să citeşti subtitlurile devine greu de înghiţit pentru că trebuie să muţi tot timpul privirea de sus în jos şi de jos în sus, pierzând multe dintre elementele care constituie forţa unui musical.

M-am inspirat şi din oraşul în care trăiesc. Bucureştiul este un personaj în sine, un oraş fabulos, suprarealist aproape, al cărui farmec constă şi din elemente atroce, şi din elemente burleşti. Locuiesc într-un bloc vechi şi, deşi fără bulină, nu ştiu cât o să mă ajute asta în momentul când se va petrece întâmplarea. (Râde)

Ce anume vă place la un musical?

În cazurile reuşite, musicalurile crează o energie aparte. Dumitru Suchianu o numea “iuţire”. Povestea, personajele, situaţiile decolează pur şi simplu de la nivelul solului şi încep să plutească undeva, într-o stratosferă în care orice senzaţie devine acută. Şi totul se încarcă de poezie.

Accent muzical şi originalitate

6

Dezbatere TIFF                         FOTO: Vlad Cupşa

Cum aţi lucrat pe platou pentru scenele de figuraţie?

Jazz balet-ul din finalul filmului a fost o provocare. Am avut şansa să lucrez cu un coregraf din Belgrad, care are stagii pe Broadway, deci ştia foarte bine cu ce se mănâncă genul. Chiar şi aşa, au fost repetiţii epuizante. Dar a fost o bucurie şi să am posibilitatea să compun muzica. Am lucrat alături de Bogdan Dumitru şi de Liviu Mănescu pentru orchestrarea şi punerea în pagină din punct de vedere strict muzical al acestui mega număr care încheie filmul - cum îl numim noi, „Grand Finale“. Eu am compus temele muzicale şi versurile şi le-am dat lor. Apoi, am fost întotdeauna pe-aproape, oferind sugestii, încercând să explic inexplicabilul, să împing orchestraţiile în aşa fel încât anumite mişcări să poată fi puse în valoare de un accent muzical, ca să potenţăm şi să dăm originalitate întregului eşafodaj.

De ce preferaţi seducţia ca manieră de abordare a publicului?

Povestea de dragoste dintre un artist şi publicul său poate fi concepută în două moduri: prin seducţie sau prin viol. Ambele sunt legitime din punct de vedere artistic. În cazul artei, violul nu e delict penal. (Râde) Este o modalitate plauzibilă de a curenta, de a zgudui spectatorul. În cinematografia actuală, de multe ori, violul devine tendinţa curentă. De exemplu, să îi pui răbdarea la încercare spectatorului, să îl faci să stea în scaun şi să construiască, este un mod de a face film pe care criticii îl numesc abordare radicală, până la marginea suportabilului. Eu unul sunt pentru seducţie, pentru că ăsta este cinema-ul care m-a format şi pentru care mi-am dorit să devin cineast: cinema-ul seducător.

În tot acest timp, v-aţi urmat calea proprie ca regizor, deşi nu v-a fost uşor. Cum vedeţi filmul de public în România?

Problema este că aici nu se poate face deliberat film de public pentru simplul motiv că nu prea avem public. Cei care astăzi clamează o repunere pe tapet a filmului de public fac o greşeală pentru că, în realitate, nu ni-l putem permite. Această industrie cinematografică a noastră -  pe care, în cel mai bun caz, o putem numi agricultură -  nu permite decât film de autor. Vedeţi, e un paradox. Numai filmul de autor poate avea vizibilitate prin participarea în festivaluri şi prin distribuţia internaţională. Filmul românesc aşa zis de public nu poate avea expunere deoarece publicul nu prea merge la cinema, iar acest tip de film nu se vinde afară. Drept care, nu putem impune în cinematografia românească două direcţii diferite: film de autor şi film de public.

Filmele se nasc aşa cum se nasc. Dacă ar fi să propun un proiect al meu la CNC, în situaţia în care ar exista două secţiuni, film de autor şi film de public, unde ar trebui să-l depun? Oriunde l-aş depune, m-ar refuza sau m-ar trimite de la unii la alţii.   

„Nu încerc să plac publicului“

scena din filmul lui nae caranfil 6

Dar aveţi o bază de fani numeroasă şi faptul că multe dintre filmele dumneavoastră au devenit succese de public ar contrazice asta.

Din punctul ăsta de vedere, sigur, că sunt fericit când filmul meu place. Şi în egală măsură sunt şi uşor trist când asta îi încurajează pe unii să spună că eu sunt cel care face concesii publicului şi că nu sunt un adevărat autor de film, ci dimpotrivă, că încerc să mă prostituez comercial în faţa lui. Cred că este exact invers, nu eu încerc să plac publicului, ci pur şi simplu unei părţi din public îi place filmele mele.

Când şi cum a fost primul moment când aţi filmat?

Am început să filmez cu un apărăţel de filmare de 8 mm în adolescenţă. Prin anul patru de liceu am testat camera ceva mai perfomantă, de 16 milimetri. Şi-am încercat să filmez o povestioară care să se poată compune în secvenţe coerente, folosindu-mi prietenii. Mai târziu, datorită unor uşi deschise la Televiziune Română, am reuşit să obţin o masă de montaj şi chiar să unesc aceste bucăţi într-o opera cinematografică uriaşă de trei minute pe care o păstrez şi astăzi. Avea un titlu destul de pompos: “A şaptea zi a creaţiunii”.

Care e unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-aţi primit de la un spectator?

La „Restul e tăcere“, în cadrul unei proiecţii de la New York. Mai erau cam 15 minute din film, iar o doamnă din primele rânduri s-a ridicat, a păşit peste bombeurile altor spectatori şi s-a îndreptat spre ieşire. Acolo eram eu, ca un stâlp de pază lângă uşă, privind reacţiile sălii. Evident că această duduie care tocmai părăsea sala îmi devenise deja un duşman personal pe viaţă. (Râde) Când a ajuns la uşă, a pus mâna pe clanţă, s-a mai întors o dată, a privit peste umăr spre ecran, a privit din nou spre uşă, apoi încă o dată spre ecran şi spre mine. M-a recunoscut ca fiind regizorul - prezentasem filmul înainte de proiecţie - şi m-a întrebat: „Nu vă supăraţi, când ar fi bine să mă duc la veceu ca să nu pierd ceva important?“.

Celebru pentru "Asfalt Tango"

A absolvit în 1984 cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică.
Este fiul cunoscutului critic de film Tudor Caranfil.
A debutat ca regizor în anul 1993 cu „E pericoloso sporgersi“, peliculă premiată la Festivalurile de film de la Bratislava din acelaşi an şi Baule în 1994.
Printre cele mai importante filme ale sale se numără: „Asfalt Tango“ (1995), „Dolce far niente“ (1999), „Filantropica“ (2001), „Restul e tăcere“ (2008) şi „Closer to the Moon“ (2014), în care din distribuţie au făcut parte actori străini precum Vera Farmiga şi Mark Strong.
Cel mai recent film al său, „9,6 pe scara Richter“ este produs de Cristian Mungiu, prin Mobra Films.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite