Desigur, transmise pe posturile de radio şi, în parte, de către TVR, (şi) în calitate de co-producător, urmând să difuzeze înregistrările concertelor în lunile viitoare.

Dorind să dezvolte şi să diversifice „oferta” adresată publicului din sala Radio şi din faţa aparatelor de radio sau a Internetului, organizatorii - Centrul Cultural Media Radio România - l-au invitat pe dirijorul Kristjan Jarvi să devină director de onoare al festivalului, extinzând totodată aria de deschidere către Asia, seara inaugurală fiind susţinută de Orchestra Simfonică din Shenzien din China. Astfel, timp de 9 zile, între 23 septembrie-1 octombrie, pe podium s-au succedat 5 ansambluri, în compania unor dirijori de cotă variabilă (ca şi orchestrele, de altfel), primele zile fiind dominate de avalanşa solistică a pianiştilor, lăsând apoi locul violoniştilor, cărora li s-au adăugat şi suflători adesea foarte interesanţi. Privit în general, programul ales a inclus, întâmplător sau nu, numeroase opusuri din creaţia secolului XX sau „de ultimă oră”, cu destul de puţine repere din muzica îndrăgită şi accesibilă melomanilor, ceea ce probabil explică şi locurile rămase goale în sală.

FOTO Alexandru Dolea

Prima seară a ediţiei a III-a a adus pe podium, după cuvântul rostit de Ovidiu Miculescu, Preşedinte-Director General Radio România, oaspeţii din China, cu Lin Daye la pupitru, abordând Rapsodia I de Enescu într-o manieră ce trăda minuţia tipic asiatică, încercând redarea pe coordonate sonore nuanţate, poate fără a pătrunde spiritul specific autorului român. Parcurgerea corectă, atentă dar neimplicată emoţional s-a regăsit şi în Concertul nr. 2 de Rachmaninov, colaborarea cu pianista Zhang Zuo dovedindu-se eficientă şi echilibrată; tânăra solistă a avut o evoluţie robustă, perfect conturată în liniile unei construcţii logice, cu momente lirice rezolvate frumos dar departe de îmcărcătura expresivă pe care o aşteptam, lipsind totodată forţa interioară prin care să transmită stări sau să confere strălucire unei creaţii în principiu monumentale; se poate spune că am ascultat o versiune „cu pian încorporat” demersului orchestral, la finalul căreia aplauzele au fost răsplătite cu bisuri delicate din literatura chineză. După pauză, rămânând în lumea romantică, Introducere şi Rondo capriccioso de Saint-Saens l-a avut în prim plan pe violonistul Gabriel Croitoru, optând pentru o interpretare destul de „obiectivată” şi monocoloră, păstrând însă relaţia sigură cu orchestr care, în final, a propus ampla suită Şeherazada de Rimski-Korsakov, realizată la fel de atent, deşi aspectele „de poveste”, secvenţele dramatice sau poetice s-au diluat în suprafeţe destul de aplatizate. Prezenţa ansamblului din China a constituit o „pată de culoare” atractivă în sine, generând un anume entuziasm al spectatorilor, care au apreciat, desigur, şi bisurile oferite.

FOTO Alexandru Dolea

Au urmat două zile în care Orchestra Simfonică Radio din Norvegia a cântat sub bagheta peruanului Miguel Harth-Bedoya, propunând lucrări cu pregnantă tentă lirică. Desigur, suita Peer Gynt de Grieg în interpretarea muzicienilor norvegieni a trezit un interes special, surprinzând însă prin sobrietatea redării, departe de sensibilitatea şi strălucirea cu care ne-am obişnuit, pornind de la conturarea personajelor contrastante imaginate de Ibsen; am descoperit acum că percepţia conaţionalilor lui Grieg este... altfel; dirijorul conducând precis dar destul de detaşat ca expresie, iar în Variaţiunile de Janson a acompaniat cu discreţie o excelentă trompetistă - Tine Thing Heiseth -, tânăra pentru care a fost scrisă partitura demonstrând, într-o ţesătură dificilă, restrânsă ca structuri melodico-ritmice, performanţă tehnică şi un sunet cald, supleţe şi farmec, entuziasmând publicul care a beneficiat apoi de un bis plin de umor. Revenind la atmosfera introspectivă, alte Variaţiuni - Enigma de Elgar - au continuat însă pe aceeaşi linie a acurateţii şi omogenităţii ansamblului, neavând aspectul elegiac sau meditativ pe care îl ştiam; iar temperamentul peruanului s-a vădit, în sfârşit, în piesa sud-americană oferită la cererea insistentă a celor din sală. A doua zi, din nou în spaţiul muzicii norvegiene, am ascultat selecţiuni din Hundrad Hardingtonar de Tveitt, compozitor contemporan care astfel a prelungit cumva incursiunea în creaţia din acea ţară, continuată apoi printr-o altă pagină celebră de Grieg - Concertul pentru pian -, al cărui solist a fost Vadim Koldenko din Rusia, marcat de sensibilitate şi eleganţă în discursul pe claviatură, reliefând, de această dată, aura romantică a partiturii, linia melodică generoasă, acompaniată de orchestra care apoi a propus Simfonia nr. 2 de Schumann, interpreţii dorind, se pare, să sublinieze mai curând atracţia către clasicism a creatorului german, expunerea planurilor şi ideilor derulându-e sub semnul sobrietăţi detaşate pe care am remarcat-o ca definitorie pentru ansamblul din „ţara fiordurilor”, poate influenţată de frigul nordic, în aşteptarea aurorei boreale.

FOTO Alexandru Dolea

Firesc, Orchestra Naţională Radio s-a regăsit, pe podiumul „de acasă”, de asemenea în două concerte, pentru început condusă de Cristian Măcelaru, deosebit de promovat în trecutele noastre stagiuni, sosind din SUA pentru a prezenta acum o „combinaţie” aparte, pornind de la Concertul în do major de Haydn - al cărui solist, violoncelistul Răzvan Suma (deopotrivă director al formaţiilor Radio) şi-a reconfirmat clasa valorică deosebită, etalând un sunet rotund, o frazare rafinată, sensibilitate şi anvergură virtuoză, în compania ansamblului care a avut şi consistenţă şi densitate şi fluenţă în acompaniament, reuşind să se plieze cerinţelor dirijorale şi mai ales unui tempo surprinzător de alert în secţiunea finală, trădând poate amprenta americană din ultimii ani, dorindu-se mai spectaculoase şi deci „de efect”. Iar pentru solist a fost un dublu-debut de bun augur, prima sa apariţie în cadrul RadiRo aducând totodată prima colaborare cu oaspetele româno-american. Schimbând„regitrul”, orchestra, împreună cu Corul Academic (pregătit excelent de Ciprian Ţuţu), Corul de copii Radio (dirijor Voicu Popescu)  şi cu solişti vocali... amalgamaţi au abordat îndrăgita Carmina burana de Orff, partitură deosebit de ofertantă pentru ansamblurile care au convins că se pot ridica la nivelul evenimentului internaţional, cântând cu remarcabilă participare, având şi pregnanţă şi incisivitate şi expresia adecvată într-o creaţie atât de frecvent inclusă în stagiunile din întreaga lume încât riscă să cadă în tratarea „comercială” a „şlagărelor”, ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat în acea seară; intervenţiile vocale au beneficiat de glasuri calitative, soprana Olga Pudova având un timbru plăcut, limpede, adecvat liniei cantabil-lirice, contra-tenorul Sunnyboy Diadla aducând ineditul unei voci atipice dar eficiente, în timp ce baritonul Şerban Vasile s-a străduit (izbutind doar parţial) să rezolve scriitura solicitantă şi să evite impreciziile intonaţionale. Câteva zile mai târziu, ONR a evoluat sub bagheta lui Leo Hussain, britanic deosebit de apreciat (şi) la noi în urma superbelor sale realizări din Festivalul „Enescu”, mulţi dintre melomanii noştri ascultând, în primăvară, şi transmisiunea directă a operei Oedip de Enescu, pe care a dirijat-o impecabil la Covent Garden - Londra. Modul în care a colaborat cu orchestra a subliniat talentul şi anvergura sa artistică, precum şi atracţia către repertoriul de secol XX, alăturând Patru Interludii din opera Peter Grimes de Britten - interesante şi bine creionate, cu o anume fermitate şi accente dramatice alternând cu pagini transparente -, destul de puţin cunoscute la noi, asemeni Concertului de Barber în care violonistul Alexandru Tomescu s-a simţit, de asemenea, în largul său, valorificându-şi tehnica în valurile rapide şi tăioase ale descursului punctat însă de momente în piano, pe care le-a redat cu îngrijire, într-un dialog bine dozat cu orchestra; iar secvenţa din Sonata de Prokofiev, acordată ca bis, a păstrat datele unui demers „apăsat”, în linii frânte şi atacuri aproape agresive pe corzi. În Simfonia nr. 2 de Brahms, Hussain a cucerit prin maniera în care a capacitat ansamblul către o construcţie densă, uneori masivă, dar mai ales încărcată de sensuri şi elemente de expresie perfect adecvate stilistic, ONR întrecându-se astfel pe sine într-o seară de mare „respiraţie” şi... inspiraţie artistică.

FOTO Alexandru Dolea

Sistemul evoluţiei succesive a unei formaţii s-a aplicat şi în cazul Orchestrei Simfonice Radio MDR din Leipzig, probabil şi pentru la pupitru a fost Kristjan Jarvi, optând, în ambele programe, pentru includerea unor lucrări din literatura germană, americană şi rusă, diversitate în principiu binevenită dar destul de greu de „armonizat” într-o gândire cât de cât unitară, aspect pe care dirijorul pare că l-a... evitat cu bună ştiinţă. Astfel, în prima zi, Variaţiunile de Reich au constituit o reală „provocare” pentru publicul care, mai bine de 20 de minute, a ascultat o piesă minimalist-repetitivă ce readuce obsesiv motive şi formule ritmice reluate obsesiv de către suflători, corzi şi pian, cu foarte mici modificări „de traseu”, păstrând şi intensitatea uniformă, spre medumerirea, amuzamentul sau agasarea generală. Din fericire, acelui „duş rece” i-a urmat Concertul nr. 4 de Rachmaninov, destul de rar cântat la noi, beneficiind însă de o interpretare „adevărată” conferită de pianistul rus Denis Kozhukin, cu o încărcătură interioară aparte, cu strălucire şi sensibilitate, cu o bogăţie ideatică şi trăiri în spiritul autorului pe care astfel l-am „redescoperit” în întreaga sa frumuseţe, după zadarnice aşteptări şi eventuale neîmpliniri anterioare; iar bisurile acordate - adaptări ale unor opusuri de Bach şi Gluck - au reliefat echilibrul şi liniştea elevată a unui artist „pur sânge” pe care, sincer, sper  să-l reascult pe scenele noastre. Orchestra l-a acompaniat cu rigoare şi cu o... totală detaşare, instrumentiştii dovedind că sunt profesionişti cu îndelungată rutină, parcurgând corect şi „rece” orice lucrare: Iar Simfoni nr. 4 de Schumann s-a transformat într-o permanentă fragmentare a discursului în frânturi „rupte” (aş spune... tocate), aspect cerut, desigur, şi de concepţia dirijorală, propunând astfel o versiune cum nu cred că am mai întâlnit vreodată, departe de frazarea sau „linia mare” a elegantului compozitor - aş vrea să cred totuşi că nu aşa apare Schumann în tălmăcirea unor muzicieni germani, ci este vorba, punctual, de o tratare mai... teutonicăm absolut particulară. Şi în următorul program, modul de a cânta al orchestrei s-a păstrat ca atare, începând cu Interludiile din opera Intermezzo de Strauss, în care am încercat zadarnic să regăsesc farmecul, umorul, transparenţa luminoasă a stilului straussian, dar am ascultat o parcurgere anostă, cu solo-uri ale concert-maestrului la fel de puţin reliefate. În schimb, în Rhaspody in Blue de Gershwin, pianistul italian Stefano Bollani, aflat la polul opus, ne-a convins că este îndrăgostit de jazz, de improvizaţie şi de jocul non-conformist pe claviatura ce devine un spaţiu de exprimare foarte personală, într-o partitură ideală pentru asemenea abordare relaxată, inventivă şi uneori surprinzătoare, destul de contrastantă cu calmul imperturbabil al orchestrei care l-a însoţit, asemeni dirijorului rezervat în mişcări, dând intrări şi indicaţii eficiente. Îmbrăcat într-un costum bleu-gri, pianitul s-a simţit „ca acasă” (mai curând ca într-un club de jazz...), alegând bisuri la fel de surprinzătoare - prelucrări după Valurile Dunării sau după Paloma, dar şi o miniatură de Jopplin -, pigmentând totul cu ridicări-aşezări pe scaun, cu „plimbarea” buchetului de flori în „poante” străine totuşi podiumului de concert, gustate însă de un anume segment de public amator de asemenea gag-uri şi de o muzică specială, cântată, de altfel, foarte bine, cu plăcere şi feeling. Întâmplător sau nu, după pauză, şi Jarvi s-a lăsat contaminat de astfel de lejerităţi, chiar şi faptul că purta un tticou şi pantofi sport trădând intenţia de a se prezenta poate pe gustul tinerilor rebeli; iar suita din baletul Lacul lebedelor de Ceaikovski a venit să confirme - dacă mai era nevoie - exprimarea orchestrală convenţională, conformându-se şi tempo-urilor ciudate impuse de dirijorul care a „îngroşat” secţinunile în forţă sau foarte rapide, rezultatul fiind o muzică pe care niciun balerin nu ar fi reuşit să danseze şi pe care, oricum, aveam impresia că o ascult pentru prima oară - căci nu am mai avut parte vreodată de o asemenea „recitire” a unei partituri celebre până la transformarea totală, cu acelaşi violonist înşirând sunetele mecanic... Iar dacă în prima seară, bisul a constat în Dansul ungar decupat din acel balet, de această dată oaspeţii au preferat Dansul rus, la care dirijorul şi-a permis un show în nota (din nou) comercială a programelor „populare”, cerând jovial publicului să bată din palme, jucându-se la rândul său cu „glumiţe” la care parte dintre spectatori au marşat, spre satisfacţia lui Jarvi, care şi în precedentele sale apariţii bucureştene, în cadrul Festivalului „Enescu”, a etalat o gestică şi o mişcare corporală cel puţin inedite. Unora le-a plăcut...

FOTO Alexandru Dolea

A fost apoi rândul Orchestrei Simfonice Radio ORF din Viena să prezinte un program ales, de asemenea, din creaţia contemporană, sub bagheta excelentului Cornelius Meister, începând cu Inseln de Resch, bine scrisă, cu suprafeţe calme sau desfăşurări subliniate prin intervenţiile suflătorilor, păstrând permanent o sonoritate generoasă, un rafinament şi o prospeţime remarcabilă, aspecte regăsite şi în Concertul de Weinberg, al cărui solist, reputatul violonist Gidon Kremer, departe de exploziile şi originalităţile sale uimitoare din anii trecuţi, a reliefat latura sensibilă, meditativă a personalităţii sale, lirismul primelor mişcări completându-se, în final, cu elemente de tehnică virtuoză integrate firesc în relaţia cu ansamblul care l-a acompaniat cu aceeaşi fluenţă şi expresivitate, într-o partitură modernă destul de accesibilă. După pauză, Simfonia nr. 1 de Sibelius a adus derulări ample, fraze largi şi atmosfera în general calmă, planurile şi nuanţele coloristice diverse conturându-se pregnant, dar cu un firesc aparte, asigurat şi prin eficienţa dirijorală, Meister având şi talentul şi ştiinţa ce-l situează printre şefii de orchestră de reală valoare. O seară de calitate, rămasă, din păcate, fără un bis aşteptat pentru a prelungi, cu câteva clipe, întâlnirea deosebit de plăcută cu muzicienii vienezi.

FOTO Alexandru Dolea

Ultima „apariţie” în festival a fost rezervată BBC Concert Orchestra cu al său charismatic dirijor Charles Wordsworth, dorind să ne ofere bună dispoziţie şi un repertoriu „mai altfel”, cuprinzând numeroase piese cu impact imediat la public, el însuşi „povestind” cu şarm „istoria” fiecăreia în parte, fiind vorba despre alte creaţii contemporan-moderne, cu o mare doză de inedit. Astfel, după Uvertura Carnavalul roman de Berlioz, tălmăcită cu acurateţe stilistică şi destul nerv, Concertul de Barker - o primă audiţie la noi - a prilejuit concert-maestrului Charles Mutter etalarea unor date violonistice performante în ţesătura densă, percutantă şi atractivă brodată pe suportul orchestral bine definit, spre încântarea compozitorului care a urcat pe scenă, a însoţit solistul şi dirijorul în culise, revenind împreună la aplauzele insistente - sincer, nu am mai văzut până acum o asemenea reacţie a unui autor, dar s-a încadrat în modul relaxat de gândire a întregului parcurs al serii. Pentru că, de asemenea atipic, violonistul şi-a reluat locul de concert-maestru pentru vestitul Rodeo de Copland, cu simplitatea şi verva muzicii country, redată cu savoare şi plăcere de către instrumentiştii captivaţi ei înşişi de acele sonuri, aşa cum s-a petrecut apoi şi în lucrarea de Britten, tentaţia unor astfel de opusuri venind probabil şi din faptul că ansamblul abordează frecvent şi muzica de film şi cea pentru producţii de televiziune. Surprizele au continuat în Concertul de Arnold în care protagonistă a fost flautista Ileana Ruhemann, „desprinsă” la rândul său din cadrul ansamblului, cântând superb probabil pentru prima oară în oraşul natal - o  revelaţie pentru ascultătorii care au apreciat siguranţa şi frumuseţea cântului său, fineţea discursului într-o lucrare dificilă şi ofertantă, aplauzele prelungi fiind răsplătite printr-un bis ca o glumă muzicală. Revenind la locul în orchestră, a colaborat apoi la interpretarea unei piese de Davies, cumva programatică, sugerând tropotul calului, băutor de whisky şi, desigur, sonuri scoţiene din care nu trebuia să lipsească... cimpoiul, Robert Jordan urcând pe podium, din sală, îmbrăcat tradiţional, spre deliciul tuturor. Entuziasmul melomanilor cuceriţi de „starea de bine” generată inteligent de oaspeţi a generat o avalanşă de bisuri, pornind de la o piesă bazată pe Ciocârlia românească şi ecouri din Rapsodia enesciană, combinate cu... Simfonia IX de Beethoven, vârtejul original pigmentându-se cu intervenţiile viorii, flautului şi cimpoiului, electrizând sală şi scenă deopotrivă, urmând o altă miniatură şi... un bonus de câteva măsuri din creaţia cu tentă folclorică. Un melanj atractiv, conceput tocmai pentru a capta, punând în valoare ansamblul bun, implicat şi expresiv. Un „fpc de artificii” la finalul unui festival ce a alăturat orchestre cu grad variabil în ce priveşte calitatea, cu „vârfuri” şi uşoare dezamăgiri, dirijori şi solişti la fel de diferiţi în plan valoric; fără a face o statistică, se remarcă însă includerea unui singur opus clasic, câte două de Rachmaninov, Britten, Schumann sau Grieg, pe lângă noutăţile repertoriale.

Au fost 9 seri pline, poate mai puţin spectaculoase comparativ cu ediţiile anterioare, locurile neocupate din sală trădând rezerva publicului tradiţional faţă de acele opţiuni, dar trebuie subliniat faptul că RadiRo a avut densitate, diversitate şi deci, în general, a fost un succes ce merită apreciat ca atare.