Premieră de operă la Cluj-Napoca, în viziune clasică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cristina Simionescu. Foto Nicu Cherciu
Cristina Simionescu. Foto Nicu Cherciu

Capodopera donizettiană „Lucia di Lammermoor” se poartă în aceste zile pe scenele din ţară, prin noi producţii. Mai întâi a fost montarea revoluţionară semnată de Andrei Şerban la Iaşi.

Apoi, Opera Naţională Română Cluj-Napoca şi-a propus ca recentă premieră acelaşi popular titlu, pentru care l-a invitat ca unic realizator – regie, decoruri, costume - pe italianul Mario de Carlo, un creator frecvent întâlnit pe afişele din România, în special în spectacolele lirice timişorene. Aşadar o mână verificată, cu concepţii cunoscute, ceea ce a semnificat că managementul teatrului clujean a ştiut la ce să se aştepte şi a dorit o producţie clasică, ferită de riscuri sau excese. Şi, în foarte bună măsură, intenţia a fost nimerit probată.

Mario de Carlo s-a dovedit încăodată un narator fidel care a respectat povestirea libretistului Salvatore Cammarano şi a pus-o în pagină în spirit tradiţional, cu introspecţii psihologice sumare, fără adânciri expresive, aproape fără inovaţii. Într-un decor unic, masiv, de castel scoţian, dominat de o scară monumentală, trama a curs, cu eroii îmbrăcaţi în bogate şi atractive costume de epocă. Poate cel mai reuşit cadru a fost în prima parte a actului secund, când profunzimea sălilor castelului a dat o perspectivă spectaculoasă apariţiei lui Raimondo pentru duetul cu Lucia. În rest, fundalul a fost folosit pentru proiecţii (pădurea din primul tablou, luna ce-i veghează pe îndrăgostiţii Lucia şi Edgardo, ruinele domeniului Ravenswood, vitralii...), dar spaţiul a apărut mult prea des secţionat de lăsarea unor cortine intermediare.

          Surprinzătoare a fost mişcarea relativ redusă, cu gestică puţin variată şi atitudini cvasi-manieriste, unele momente având aspectul static de concert costumat, cu destule simetrii. Este sigur că regizorul a dorit să lase liber cântul, fără să complice prea mult artiştii.

Deloc potrivită mi s-a părut găselniţa din actul al doilea, pe dialogul Enrico-Normanno, când un grup de balerini şi balerine, striperi şi animatoare, practicau jocuri erotice de toate felurile între parteneri de sex opus sau nu. Însuşi stăpânul Enrico părea antrenat în ele, iar unul dintre aceste „personaje” a încercat s-o atragă chiar şi pe... Lucia, care tocmai fusese chemată de fratele ei. Sigur că decadenţa în care se afla clanul Ashton putea să implice şi degradarea morală, dar mă întreb ce suport a găsit Mario de Carlo în muzica lui Gaetano Donizetti pentru asemenea secvenţe? O idee fără susţinere şi efect dramaturgic. Mai interesantă a fost imaginea cu Lucia-copilă, crescută de mică în zăngănit de arme, ce strânge la piept păpuşa care o va însoţi prin tot zbuciumul vieţii.

În rolul titular, soprana invitată, Cristina Simionescu, a afişat cea mai proaspătă voce a serii. Este o artistă plină de muzicalitate,  cu glas strălucitor de coloratură lirică, cu care frazează frumos şi lung. A derulat în deplină siguranţă agilităţile partiturii, ca şi sunetele supra-acute. Cu sensibilitate, a conturat o eroină diafană, ale cărei nuanţări în cânt au sporit pe parcursul spectacolului, îndeosebi în expunerea pianissimelor subtile. Lirismul a dominat, chiar în secvenţele mai vehement concepute.

Vocea solidă a baritonului Fülöp Martin s-a integrat bine conturării negurosului Enrico, prin accente incisive, severe şi acute suverane. Şi tenorul Sorin Lupu a înzestrat partitura lui Edgardo cu glas ferm, însă nu cu foarte mare „Glanz” şi nici cu omogenitate de emisie. Dacă în duetul său cu Lucia, exprimarea pasională s-a lăsat aşteptată, în schimb marea înfruntare cu Enrico, „scena turnului”, a fost pe deplin dăruită cu intens dramatism. Din partea ambilor eroi. Subliniez meritul realizatorilor de a include în spectacol acest tablou, deseori şi pe nedrept eludat. De altfel, versiunea oferită la Cluj pentru „Lucia di Lammermoor” a fost completă, fapt lăudabil.

În alte roluri au cântat mezzosoprana cu timbralitate minunată Liza Kadelnik (Alisa), basul Simonfi Sandor (Raimondo cu voce frumoasă pe registrul central, dar prea puţin vibrată, „dreaptă” şi dură în cel acut), tenorii Sergiu Coltan (Arturo cu glas întrucâtva voalat) şi Ionuţ David (Normanno).

La pupitru s-a aflat dirijoarea Mihaela Cesa-Goje. Este o tânără artistă care a acuzat emoţiile conducerii unui spectacol complex, dificil. Cu gestualitate minimală şi schematică, dar atentă şi prudentă, Mihaela Cesa-Goje a ţinut sub control instrumentiştii. Nu i se pot imputa accidentele punctuale, precum atacurile neconcentrate ale cornilor încă de la scurtul Preludiu al operei sau chiar pe parcurs, ca şi nesiguranţa cordarilor la intrarea lui Edgardo din primul act. Discursul muzical a evoluat pe coordonate de elongare excesivă până la intervenţia Luciei „Tu che vedi il pianto mio” (prima scenă a actului secund, duetul cu Enrico), după care agogica s-a echilibrat, fiind mai apropiată de cerinţele dramaturgice. Experienţa în domeniul atât de complex al teatrului liric este cea care urmează să aducă acumulări în incipienta carieră a Mihaelei Cesa-Goje, pentru care, din punct de vedere tehnic, vădeşte certe calităţi.

O notă maximă merită corul pregătit de Corneliu Felecan.

Cu „Lucia di Lammermoor”, stagiunea 2014-15 a Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca s-a deschis, anunţând un afiş interesant şi distribuţii atractive. Deja, la premieră, pe platou, se aflaseră Lucia Bulucz, Geani Brad, Cosmin Ifrim, Petru Burcă, Ştefan Korch, Liliana Neciu, Florin Pop, iar în fosă, Adrian Morar. Directorul general al teatrului, tenorul Marius Vlad Budoiu, a vorbit, într-un interviu de substanţă publicat în programul de sală, despre alte noi premiere lirice ale anilor 2014 şi 2015, „Tragedia Carmen” de Marius Constant pe muzica lui Bizet, „Lohengrin” de Wagner, „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski, „Trubadurul” verdian. Totul dedicat motto-ului propus, „Veniţi la noi să vă regăsiţi sufletul!”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite