„Polina” sau cum se traduce zbaterea interioară în dans VIDEO

Inspirat de romanul grafic al lui Bastien Vivès, „Polina”, în regia lui Valérie Müller şi a lui Angelin Preljocaj, arată cum îşi găseşte calea  o tânără balerină din Moscova care ajunge să devină dansatoare şi coregrafă de dans contemporan. Parte a programului Festivalului Naţional de Teatru, proiecţia filmului a avut loc duminică, la Cinema Elvire Popesco,

„Polina” este un film în totalitate despre dans şi despre pasiunea de a trăi o viaţă dedicată acestuia, care imersează spectatorul în universul solicitant al baletului moscovit şi al dansului în general, prin intermediul protagonistei cu acelaşi nume (Anastasia Shevtsova) care, deşi iniţial nu pare să aibă potenţialul de a deveni un nume al baletului rusesc, ajunge să fie acceptată la prestigiosul Teatru Bolshoi. 

Totuşi, Polina decide să îşi urmeze instinctele, părăsind Moscova pentru Franţa, alături de dansatorul francez Adrien (Niels Schneider), de care este îndrăgostită.

Odată ajunsă în Franţa, descoperă însă că adaptarea la stilul baletului francez nu înseamnă numai însuşirea unei noi tehnici, ci şi a unor emoţii, a unor sentimente , lucru dificil pentru protagonistă care este învăţată, în stilul rusesc, să îşi înfrâneze emoţiile. Profesoara sa din Franţa, Liria (Juliette Binoche), o pune în faţa acestui fapt când îi oferă ei şi prietenului său, rolurile principale în „Albă ca Zăpada”.

Juliette Binoche, în rolul Liriei

Filmul lui Müller şi Preljocaj este unul care pune accent pe vizual. Un reproş care i s-ar putea aduce ar fi acela că nu se pune accent pe acţiune, pe un fir narativ sau pe viaţa interioară a Polinei.  Singurul aspect care ar ţine de acţiune este viaţa de familie a protagonistei al cărei tată este implicat în afaceri dubioase cu mafia ai căror membri fie dau buzna în casă peste ei şi îi ameninţă, fie, în absenţa lor, le devastează apartamentul.

Totuşi, faptul că accentul nu cade pe acţiune, pe un fir narativ, are legătură cu faptul că dansul este echivalat cu viaţa interioară a protagonistei. Perfecţionistă şi pasionată de balet, Polina se antrenează din greu şi se persecută pentru fiecare greşeală, pentru fiecare stagnare. Ajunge în punctul critic în care este nevoită să doarmă pe străzi până în momentul în care îşi găseşte de muncă într-un club de noapte.

Polina îşi găseşte punctul de echilibru în Belgia, în momentul în care se mută cu un coregraf francez (Jeremie Belingard) alături de care realizează un dans modern pentru un festival. Momentul celor doi, văzut de selecţionerul festivalului pe fundalul unui cer verde-albăstrui, pe o scenă înzăpezită, simbolizează liniştea interioară a Polinei care a învăţat să observe lumea din jurul său.

„Un artist este cineva care observă”, îi spune la un moment dat personajul interpretat de Binoche. Filmul arată transformarea tinerei dintr-o persoană plină de sine, obsedată de tehnică,  într-o persoană care asistă la spectacolul lumii, care observă felul în care se târăşte un om al străzii, felul în care se îmbrăţişează doi îndrăgostiţi sau felul în care o fată se ţine pe portbagajul unei biciclete.

„Polina” este o îmbinare între coregrafii atent executate şi un realism plăpând- în sensul în care este în plan secund- ceea ce atrage la film fiind tensiunea continuă în care se află Polina,- zâmbeşte doar de câteva ori, şi atunci o face aproape insesizabil- dar şi faptul că nu există clişeul evoluţiei până într-un punct maxim. Polina evoluează cu siguranţă,  îşi schimbă întreaga viziune asupra lumii, trece de la balet la dans contemporan, însă nu ajunge un star al baletului rusesc aşa cum, poate, se creează senzaţia la începutul filmului. „Polina” este despre frumuseţe şi despre cum se vede lumea prin ochii cuiva care este orbit de pasiunea pentru ceea ce face.