Pictoriţa Alexandra Nechita, supranumită Micuţa Picasso: „Dacă ai disciplină şi munceşti, reuşeşti“

Alexandra Neghita

Celebra artistă Alexandra Nechita a expus pentru prima dată la Bucureşti, timp de o lună, în Piaţa Ateneului Român, „Grădina cu sculpturi", în cadrul Zilelor Bucureştiului. Într-un interviu pentru „Adevărul“, pictoriţa mărturiseşte că arta este emoţie şi trebuie simţită de oricine, şi de cel care doarme pe-o bancă, pe stradă, şi de cel care are sute de milioane de euro.

Alexandra Nechita (32 de ani), artista admirată în toată lumea, ale cărei tablouri se află în marile muzee şi în casele faimoşilor actori, sportivi, oameni de afaceri de peste mări şi ţări, şi-a petrecut în această vară mai bine de-o lună în ţara în care s-a născut. Chiar dacă a plecat de la Vaslui la Los Angeles când avea doar un an şi jumătate, vorbeşte româna cu un uşor accent moldovenesc, foarte simpatic, şi foloseşte mai puţine cuvinţe în engleză decât un român de aici. Emoţia transmisă de ea şi prin opera sa, şi prin zâmbetul de fetiţă mereu veselă. şi printr-o simplă discuţie cu un ceai în faţă, foloseşte însă un limbaj universal, uşor de descifrat - bucurie. Alexandra şi-a mutat atelierul din L.A. câteva mii de kilometri mai la est, pe malul Dâmboviţei, s-a înconjurat, timp de câteva săptămâni, de oameni creativi şi veseli ca ea şi a terminat prima ei expoziţie de sculpturi din România. Astfel, i s-a mai îndeplinit un vis, acela de a aduce arta în stradă, în Grădină cu sculpturi, în faţa Ateneului Român, în vreme de Festival. Micuţa Picasso şi-a dorit, prin acest ansamblu de opt sculpturi unice, să democratizeze arta, să poată să împărtăşească trăirile ei de artist cu orice om, indiferent de statut social, rasă, profesie.

„Adevărul“: Ai venit în România cu un proiect nou, prin care cobori arta în stradă. Ce urmăreşti cu acest demers?

Alexandra Nechita: Mă bucur foarte mult că am făcut această expoziţie, pentru că îmi doresc de mult să o realizez. Vreau să aduc o experienţă democratică pentru toată lumea când e vorba de artă, să nu fie elitistă, să nu fie o experienţă sterilă, să nu te simţi străin într-o atmosferă care încurajează o distanţă şi o inaccesibilitate, pentru că te gândeşti că e foarte scump, sau foarte faimos. Arta este emoţie şi trebuie simţită de orice om şi cel care doarme pe-o bancă pe stradă şi cel care are sute de milioane de euro, fiecare din ei are acelaşi drept să acceseze emoţia asta, provocarea asta de sentimente. Iniţial, proiectul de la Ateneu s-a vorbit să fie o expoziţie, iar eu m-am săturat de expoziţii. Eu fac acelaşi lucru, în aceeşi formulă de peste 20 de ani. De obicei, un om care face ceva de peste 20 de ani, se opreşte, dar nu este asta o variantă pentru mine. Eu îmi doresc să pictez până crap.Am vrut să fac ceva neobişnuit, într-un loc neaşteptat să te afli alături de artă. E foarte practicat să pui sculpturi în aer liber, dar a fost ideea de a crea opusul. În faţa unei clădiri atât de clasice cum e Ateneul Român, să pui nişte imagini care-ţi stârnesc curiozitatea, amestecul dintre A fi şi A nu fi, fantezie versus realitate. 

Ideea este să fie o experienţă democratică, să nu cumperi bilete, să nu stai la coadă, să ai voie să te apropii, să ai voie de atingi. M-am dus aproape în fiecare zi, după vernisaj, în parcul de la Ateneu. În ultimul weekend al Festivalului "George Enescu", erau acolo peste 30 de copii şi se urcau pe sculpturi şi toţi erau disperaţi şi strigau la ei să se dea jos. Atunci am avut un moment în care m-am simţit foarte puternică, am făcut un simplu gest cu mâna să îi lase şi s-au retras toţi. Cel mai important pentru mine, dincolo de imagini a fost să creez o experienţă pentru oameni şi o intimitate pentru ei, întoarcerea la o copilărie în care ai voie să atingi. Toţi copiii se urcau pe ele, unul era cu o trotinetâ băgată între două sculpturi. Le-am spus să îi lase să facă ce vor, dacă părinţii îi lasă, să nu le interzică nimeni, să le lase toată libertatea din lume să se exprime cum vor. Când cineva vedea că altul o atinge, venea şi el, o atingea şi făcea o poză. Era genul de spirit atât de diferit, pe care nu îl vezi. Eu am alte motive pentru care vreau să ating o operă, că vreau să văd ce material e, cât e de gros şi mereu e un gardian cu ochii pe mine, dar îl aştept să se întoarcă o clipă şi pun mâna.

Am vrut să ajut puţin la schimbarea mentalităţii care există şi asta, într-un fel, poate să atragă o atenţie şi mai populară în termini de arte plastice.

Toată lumea crede că mori de foame dacă pictezi şi în al doilea rând mulţi nu înţeleg arta, dar asta e din cauză că nu au avut oportunitatea să înţeleagă, iar ce am făcut eu a fost să dau posibilitatea oamenilor să înţeleagă arta, artistul, ce înseamnă ideea de a te exprima, nu e nicio diferenţă în a atinge o lucrare şi a simţi tactil vs. a te duce la un concert şi a auzi vocea cuiva pe care îl iubeşti cum tremură prin urechile tale, cum ţi se face pielea de găină când auzi o notă cântată. Vreau să găsesc o conexiune mai reală între persoana care priveşte lucrarea şi lucrarea însăşi. 

Pentru mine arta e salvare, refugiu, locul unde pot să scap de rău, să-mi găsesc cea mai mare fericire, toate într-una, orice senzaţie a mea se transpune în momentele din atelier, într-un tablou, într-o sculptură. Şi vreau să dau mai departe aceste senzaţii.

Când îţi e drag de ceea ce faci, asta te îndeamnă să nu fii egoist, ci să împărtăşeşti. Ai o prezenţă în comunitatea în care lucrezi, care o să te împingă pe tine şi o să-ţi dea şi mai multă încredere în puterile pe care le ai şi o să te ambiţioneze şi mai intens să depăşeşti tot ce crezi tu că eşti capabil să faci, ca să nu intri într-o rutină şi să faci ceva pentru că trebuie să faci. Noi în America avem o vorbă: “if it ain’t broke, don’t fix it”, iar în România e zicala “bate fierul cât e cald”. Eu trebuie să fac un mix între cele două. Îmi mergea bine. De ce să fac ceva nou, de ce să fiu curioasă, de ce să pun întrebări? Merge bine, fac bani. Varianta cealaltă este că nu ştii când mai ai oportunitatea asta. Eu ca artist cred în ideea de schimb, de flux, îmi pun mereu întrebări, nu stau pe loc. Partea de business îmi spune altceva, opusul: de ce să faci valuri, dacă nu e cazu?. Dar ce plictiseală să trăieşti aşa! Nu e vorba să faci valuri fără motiv, ideea e să creşti să te schimbi.

Mereu ai gândit aşa, şi când erai “Micuţa Picasso”?

Eu la început nu am valorizat ce făceam, mă pasiona extrem de mult să desenez, asta spun mereu părinţii mei, că n-au remarcat un talent sau o îndemânare la ce făceam. Au remarcat în schimb o pasiune şi o obsesie. Fiind copil, iar de obicei un copil nu poate sta pe loc mai mult de cinci minute, eu puteam sta cu orele cu caietul şi creioanele în mână, să fiu stimulată şi focusată pe ce făceam, asta li s-a părut lor extraordinar. Tata îmi spune: “Puteai desena şi ca Da Vinci, nu mă uimea mai mult ca disciplina pe care o aveai în tine”. Asta era pe la 4-5 ani. Oricine îşi poate cultiva un talent dacă practică şi munceşte şi munceşte. Există şi teoria că te naşti cu un dar, pe care nu îl poţi dobândi din zeci de şcoli. Există teoria asta, dar eu ca artist văd că dacă nu desenez zile sau săptămâni, sunt exact ca un sportiv, ca un atlet, simt că parcă îmi pierd din dexteritate, exact ca atunci când nu mă duc la yoga câteva săptămâni nu mai pot să-mi ating picioarele. E ca mersul pe bicicletă, nu se uită, dar nici nu te urci pe o bicicletă după ani de zile şi zbori cu ea.

Dacă ai disciplină şi munceşti, reuşeşti.

Am avut noroc cu părinţii mei, care m-au susţinut mereu. Am desenat pe pereţi când eram mică, iar ei nu m-au împiedicat. Dacă m-ar fi împiedicat, probabil aş fi ajuns avocat sau altceva, dar nu cred că aş fi fost un om fericit şi nu m-aş fi trezit în fiecare zi cu sufletul plin şi realizat şi nerăbdătoare să m-apuc de lucru, cu un spirit curios, să învăţ ceva nou, să fac ceva nou, iar dincolo de asta cu voinţa de a-mi depăşi eu nevoile şi să dau mai departe la altă comunitate emoţia asta.

Tot am vorbit să nu fii egoist, să împărtăşeşti, să dai mai departe ce ai primit. Există o şcoală în Vaslui care îţi poartă numele. Ce e cu ea?

Da, şcoala nr.8 din Vaslui îmi poartă numele şi vreau să fac ceva pentru copiii de acolo, scholarship sau să îi ajut cumva pe elevii de acolo care au interes în arte plastice. Am în plan ca măcar o dată pe an să le trimite anumite materiale. În iulie, când am venit prima oară în acest an, în ţară, l-am sunat pe directorul de acolo să spun că sunt aici şi că o să trec pe acolo să văd şcoală. Elevii erau în vacanţă, avem o oră jumătate la dispoziţie. Când am ajuns, erau acolo peste 50 de copii, nu mai ştiam cum să-mi culeg emoţiile de pe jos, eram atât de copleşită, pentru că nu m-am gândit că în miezul vacanţei, când e cald şi nu vrei decât să leneveşti, tu vii la şcoală. Am stat peste 3 ore, au avut o serie de întrebări. A fost încă un moment care mi-a dovedit că atunci când eşti tânăr şi poţi foarte uşor să fii descurajat sau dezamăgit de oameni, sau politici, sau situaţii, cât e de important să asculţi poveştile spuse de persoana care a reuşit ceva ce şi tu poţi. Am un proiect în minte, un soi de talking tour, pe care vreau să îl aduc în România, în şcoli, comunităţi, unde să povestesc totul despre mine, lucrurile glorioase şi mai puţin glorioase, care să renască speranţa şi să îi convingă pe tineri că indiferent de circumstanţe, orice vis trebuie să pornească cu tine şi cu încrederea ta în tine, cu voinţa ta, cu intenţia ta. Ţine şi de noroc şi de oameni buni, dar totul trebuie să înceapă cu tine şi aş fi foarte fericită dacă aş putea împinge orice persoană, indiferent de interese, pe calea ei. Sunt şi momente care îţi oferă numai îndoieli, numai suspiciuni, numai întuneric, de unde crezi că nu mai poţi ieşi la luminină, dar astea sunt la fel de valoroase, te formează ca să priveşti lucrurile cu o înţelepciune mai profundă, să nu treci superficial prin viaţă.

Lumea de multe ori când aude poveşti de succes, se gândeşte că ei n-o să poată. Şi eu, născută la Vaslui, plecată la un an jumătate, cine ar fi crezut? Şi acolo începutul a fost greu, am avut momente foarte dificile. Dar e o dovadă că se poate. Atunci când eşti echipat cu o încredere în tine, poţi face.

Tu ai avut încrederea asta în tine întotdeauna?

Am avu-o mai mereu, dar am şi eu momente mai proaste, chiar şi acum la 32 de ani am zile în care nu am încredere, în care simt că mă doboară o situaţie. În general, m-am îmbrăcat cu încredere întotdeauna, eu am văzut că tot ce ţine de mine, dacă mi-am pus mintea să fac ceva, am făcut. Poate nu s-a desfăşurat exact cum am visat, poate că au fost foarte multe obstacole, poate că rezultatul a fost un nimic, cum nu m-aş fi gândit, dar ideea e că am început ceva şi am dus-o până la capăt. Şi asta e sufcient pentru mine ca să ştiu de ce sunt capabilă.

Ai avut o copilărie şi o adolescenţă de om mare, cu expoziţii, aeroporturi, plecări, veniri.  N-ai vrut să fii ca ceilalţi, nu erai copleşită?

Nu prea m-am simţit copleşită, eram tare ciudată, mai ales în copilărie. Părinţii mei mereu au încercat să mă ducă la balet, să fac şi aia şi ailaltă, dar mă plictiseam, nu puteam. Mă jucam cu copiii, dar nu eram foarte sociabilă când eram mică, eram prietenoasă, mă jucam câteva minute şi mă întorceam în casă şi desenam. Eram foarte concetrată pe munca mea. În adolescenţă, am avut unele momente în care îmi doream să fiu mai normală, când eram la liceu, când era vorba de băieţi. Atunci poate că am simţit că mi-am luat o răspundere foarte. foarte mare şi aici a intervenit mama mea foarte mult. Ea îmi făcea programul cu toate călătoriile şi le spunea că “nu poate merge la expoziiţii luna asta pentru că are dans la şcoală”, sau “vrea să meargă la cel mai mare meci de fotbal american şi nu vrea să lipsească, aşa că nu poate să vină la evenimentul respectiv”. Părinţii mei au lucrat întotdeauna în aşa fel încât să îmi creeze un confort, cu toate că era foarte clar că viaţa mea nu era obişnuită. Mergeam la şcoală de două ori pe săptămână, restul zilelor zburam cu avioanele, să fiu la evenimente.

Nici dacă voiam şi aveam o super voinţă, nu îmi permitea programul să îmi fac prietenii foarte solide, că nu eram acolo. Mama mea a făcut foarte mult în sensul acesta. Fără ei amândoi, fără părinţii mei n-ar fi existat acest echilibru care m-a ţinut mereu cu picioarele pe pământ.

Şi totuşi, cu programul ăsta, l-ai cunoscut pe soţul tău. Cum s-a întâmplat?
Ne-am cunoscut prin prieteni comuni. Prietena mea cea mai bună de la UCLA (n.r. University of California, Los Angeles) era iubita prietenului lui cel mai bun atunci. Ei au fost împreună patru luni şi noi suntem de atunci împreună. Asta a fost rostul relaţiei lor, să ne aducă pe noi doi împreună. Râdem mereu când vorbim cu ei şi ne zic că pentru noi au trecut ei prin calvarul ălă. Iar noi le mulţimim. Dima este un om extrem de diferit de mine, e foarte calm, se gândeşte înainte de a vorbi, nu e impulsiv, are răbdare, întotdeauna se gândeşte la alţii înaintea lui şi aici semănăm. Este genul de om care de copil i-a prioritizat pe alţii înaintea lui şi asta l-a ajutat, dar şi l-a dezavantajat uneori. Acum, însă, fiind responsabil pentru altcineva, pentru fetiţa noastră, i se reconfigurează priorităţile, cred că a avut nevoie de Tevvi ca să înţeleagă că este o altă ordine a priorităţilor în viaţă.
Primii ani buni ne vedeam foarte rar, eu eram foarte mult plecată. Ieşeam de la ore de la şcoală, ca să mă văd repede cu el o oră la masă, că apoi mă duceam acasă, îmi făceam bagajul şi plecam, sau mă duceam în atelier, unde voiam să fiu singură. Cred că şi asta ne-a prins foarte bine, iar pentru mine a fost o dovadă că el e un om care mă respectă foarte mult şi îşi dă seama că nu trebuie să pună presiune pe mine, să aleg între el şi cariera mea. Şi acum, în acest punct, el e pe locul trei, după fetiţă şi carieră. Şi poate nu e bine aşa. Dacă ar fi pus presiune m-ar fi pierdut imediat. Ştie asta, e felul lui de-a fi aşa răbdător şi încrezător în el, nu e vreo strategie.

Ce s-a schimbat în munca ta de când eşti mamă?

Am avut o perioadă foarte interesantă la început, nu am avut cea mai uşoară tranziţie, dar după ce am trecut de asta am realizat că efectiv am dat viaţă prietenei mele cele mai bune, eu vorbesc cu un copil de doi ani jumătate ca şi când aş vorbi cu prietena mea din copilărie. Iar ea mă înţelege, chiar mă sfătuieşte şi învăţ de la ea mai mult decât învăţ de la majoritatea oamenilor din jurul meu. M-a făcut mai feminină decât înainte, mai calmă, mai tandră, mai ambiţioasă ca să îi dovedesc ei că poate, ca femeie, să facă orice îşI doreşte, că o povestea de succes nu e măsurată în succes financiar, ci de ce rămâne în urma ta. Am avut întotdeauna prioritatea asta, dar acum, cu ea, o am şi mai intens, pentru că vreau să îi arăt ei că după ce ai toate lucrurile astea frumoase, trebuie să te gândeşti ce rămâne pentru alţii, ce impact generezi pentru alţi oameni? Nu înseamnă că trebuie să fie un impact pe plan global, şi doamna de acolo dacă poţi provoca în ea ceva mai frumos decât ce-a simţit acum câteva ore, tu ţi-ai făcut datoria ca om, sau cel puţin eşti pe drumul cel bun.

Ce sfat le-ai da părinţilor pentru o educaţie mai corectă a copiilor lor?

Mai puţin Nu şi mai mult Da, mai ales la o vârstă foarte mică. Eu cred foarte mult în disciplină şi sunt foarte intensă şi aici eu şi Dima, soţul meu, suntem foarte diferiţi, dar cred că aşa e bine. Aşa au fost şi părinţii mei, dacă erau amândoi ca mine, duri, fugeam de acasă, iar dacă erau amândoi cum e Mami (n.r. bunica Alexandrei) şi cum e Dima, mai lejeri, îi călcam pe toţi în picioare. E nevoie de un mix şi asta e frumuseţea la skilsurile noastre de părinţi. Bunul simţ este extraordinar de important. Dar mă refer să nu le spui “nu-i bine aşa” sau “nu mai desena atâta, că îţi pierzi timpul” sau “n-ai desenat bine”. Astea sunt nişte chestii care împiedică un copil, îl calci mereu pe suflet şi apoi vrei să fie super confident, să creadă în el. Dar nu poţi când mereu ţi se spune Nu. Toţi părinţii o fac cu intenţiile cele mai bune, dar le fac rău, nelăsându-i să îşi dezvolte şi ei personalităţile lor. E mai important să creşti un om autentic şi fericit, nu un om în umbra ta, să atingă realizările pe care nu le-ai atins tu ca părinte. Vrei să foloseşti experineţele tale şi suferinţele tale ca să nu mai repete şi ei greşelile tale, dar câteodată trebuie să te dai singur cu capul de pereţi ca să înţelegi un lucru. Şi reproşul ăsta cu “Ţi-am spus-o” mi se pare cel mai tâmpit lucru. Poţi să îmi spui de o sută de ori, nu e acelaşi lucru până când nu simţi tu pe pielea ta cum e să se întâmple. Un exemplu frumos în cazul meu, Mami totdeauna îmi spunea că o să vezi tu când o să ai copiii ce înseamnă iubirea asta, iar eu spuneam mereu că n-o să iubesc pe nimeni cum îl iubesc pe fratele meu. Îmi spunea că n-o să înţeleg până când o să am copilul meu, dar nu a încercat să-mi inoculeze un adevăr al ei, m-a prevenit doar că o să-i dau dreptate într-o zi. Şi i-am dat. Nu ştiu cum face de are întotdeauna dreptate.

Ce înseamnă familia pentru tine?

Fericirea la maxim, pentru mine familia e fericirea absolută. Am ţinut întotdeauna la ideea asta şi când sunt cu oamenii pe care şi iubesc, eu sunt cea mai fericită, majoritatea din oamenii aceştia sunt familia mea, dar sunt şi prieteni foarte buni pe care i-am ales ca familie.

Ce semnificaţie are Tevva, e un nume rusesc?

Nu, e un nume evreiesc – Teva. E scris doar cu un V, e un nume de bărbat şi înseamnă natură, Pe străbunicul lui Dima l-a chemat Teva, dar nu de aici am numit-o. Am vrut s-o numim după bunicul lui Dima, care a fost pentru el totul, poate mai ceva decât este bunica mea pentru mine, căreia eu îi zic Mama, care şi-a sacrificat toată viaţa pentru mine. A venit în vizită, când eu aveam trei ani jumătate şi n-a mai plecat, lăsându-şi acasă soţul şi un băiat de 17 ani, ca să mă crească pe mine. Bunicul lui Dima s-a prăpădit acum cinci ani, îl chema Vadim, de aici este al doilea V de la Tevva. Nu am găsit un nume feminin care să corespundă lui Vadim.
Eu voiam un nume legat de natură, ea fiind în zodiac berbecului, mă găndeam la o floare, dar nu găseam nimic potrivit. Îmi plăcea foarte mult  Willow, dar mama, care e superstiţioasă, mi-a zis că nu e bun, că salcia plânge. Apoi am zis Tulip, dar a picat şi ăsta. Apoi River, dar nici ăsta nu era bun.
Eram în luna a noua, cu mama la manichiură şi mă uitam pe instagram şi au evreii două branduri mari numite Teva, o companie farmaceutică şi un brand de sandale. Şi atunci mi-am amintit că ştiu numele Teva de undeva, dar nu îmi mai ştiam de unde, l-am sunat pe Dima şi el mi-a zis atunci că e numele străbunicului său. Şi apoi am căutat pe google ce înseamnă şi când am văzut că înseamnă natură, mi-a fost clar că aşa va rămâne şi l-am personalizat noi, adăugând un al doilea V de la Vadim. 

Cât de importante sunt rădăcinile pentru tine? Ale tale unde sunt?

Sunt foarte importante şi de aceea sunt în căutarea aceasta disperată mereu, pentru a înţelege mai bine. Ştiu că rădăcinile mele sunt aici, asta e sigur, dar încerc să le înţeleg mai bine şi de aceea am şi avut nevoia asta să mă întorc, să fac proiectul acesta, să pun în acţiune alte proiecte la care visez. Toate astea fac parte din regăsirea rădăcinilor.

Vrei să revii în ţară?

Aş vrea să mă întorc cât mai des şi o dată pe an şi de două ori pe an, dacă aş putea să vin cu un proiect. Acum e mult mai uşor cu toate reţelele astea de comunicare, e o lume diferită comparată şi cu opt ani în urmă, lucrurile sunt la degetul mic, dacă ai dorinţă şi oameni în jur care să te ajute să lucrezi, orice este posibil. E mult mai uşor să implementezi anumite lucruri.

Care e cea mai mare bucurie pe care ţi-a adus-o ţie arta?

Călătoria. Faptul că am putut să văd atâta din lume şi să fac un schimb de culturi şi de valori. Şi călătoria împreună cu familia mea. Foarte, foarte mulţi ani, până să apară Tevvi, eu plecam, mai ales vara, câte două-trei săptămâni, mă întorceam acasă puţin şi plecam din nou. Mereu mergeam cu părinţii mei şi cu fratele meu, apoi când m-am căsătorit cu Dima, venea şi el uneori.

Există vreo operă de artă care îţi transmite o emoţie extremă, mai intense decât alte lucrări?

Există un tablou al lui David – Death of Marat, pe care l-am descoperit abia la Universitate şi avem poza cu acest tabou cu mine mereu. E atât de trist, te uiţi la el şi te devastează, dar e o emoţie atât de crudă, te simţi ca şi când ai privi tu persoana pe care o iubeşti cel mai mult cum moare, într-o cadă, atât de intensă este senzaţia. Ce ciudat, că de curând, un fost coleg de facultate, cu care n-am mai vorbit de zece ani, îmi trimite o poză cu acest tablou, spunându-mi că îşI aminteşte că ăsta era tabloul pe care eu îl aveam mereu la mine. Interesant cum rămân nişte lucruri despre tine impregnate în mintea oamenilor care trec prin viaţa ta. Tabloul acesta nu mă reprezintă ca om, eu sunt foarte optimistă, dar asta înseamnă arta, să-ţi trezească emoţie, să te facă să simţi ceva, poate nu cea mai frumoasă stare pe care poţi să o ai, dar o emoţie puternică.

Eu ca artistă mi-l pot imagina pe David pictând acest tablou, sunt convinsă că a plâns pictându-l, simt toate emoţiile acelea ale artistului devotat să exprime toate stările acestea pe care nici cuvintele nu te pot ajuta să le numeşti.

Ce hobby-uri ai în puţinul tău timp liber?

Beau vin roşu, asta e hobby-ul meu preferat ( n.r. râde). Îmi place mult să am grijă de corpul meu, când am timp, iar timpul ăsta trebuie să mi-l fac zilnic. În ultimul timp mi-am făcut de cap, toată vara asta n-am mers o dată la yoga. Merg de obicei de cinci ori pe săptămână. Îmi place foarte mult să merg la concerte, sunt înnebunită după muzică, mereu am fost. Toată muzica îmi place, mai ales indie, rock, dar m-aş duce la un concert al lui Jennifer Lopez la fel cum m-aş duce la Radiohead. Muzica pe care o ascult eu pentru mine e mai hipster sau foarte clasică. Şi operă când pictez. Îmi place orice fel de muzică, doar country nu ascult. Jazzul nu l-am suportat până acum şapte luni, când am început să întorc puţin urechea spre el, poate că m-am maturizat. Acum urmează să merg la un concert Coldplay la Rosburg, când ajung acasă.
În prezent sunt în perioada Michael Jackson, pentru că Tevvi este obsedată şi îmi zice “mami, I need to dansez”.şi îşi închide ochişorii şi îşi pune pumnul în piept, se transpune când dansează, de fapt ameţeşte până se tăvăleşte pe jos. Iar eu îi spun “mami, you don’t need to dansezi, you need water, you need food and you need oxygen, you don’t need to dansezi”.  

Eşti fericită? Îţi lipseşte ceva?

Sunt foarte fericită. Nu îmi lipseşte nimic, Înainte, neavând asigurare, îmi era frică. Dar, când am învăţat ce înseamnă asigurarea pentru mine, am realizat că nu mi-e frică decât de boală. Viaţa e grea, e scurtă şi ştim asta deja şi trebuie să te bucuri de fiecare clipă pe care o ai. E uşor de spus, dar încerc.