„Oedip“ de Enescu, acoperit de nisip şi apă

Mă îndoiesc sincer să se fi întâmplat, în vreun teatru liric onorabil din lume, ca o lucrare să fie prezentată într-o montare şi, după două luni... într-o altă montare, evident pe aceeaşi scenă şi într-o distribuţie foarte asemănătoare, fără ca o asemenea ciudăţenie să stea măcar sub semnul experimentului.

Ei bine, aşa ceva s-a petrecut totuşi la Opera Naţională Bucureşti, unde ansamblul a repetat intens în luna august pentru cele două reprezentaţii cu Oedip, propuse „adiacent” Festivalului „George Enescu” din septembrie, pentru ca imediat să (re)înceapă repetiţii intense, multe ore zilnic, pentru a pregăti... aceeaşi partitură sub aspect muzical, deşi, evident, era extrem de bine cunoscută şi de către cor sau de orchestră şi de către soliştii care, în mare parte, îşi reluau rolurile abordate... cu câteva zile în urmă. Desigur, mă refer la lucrul „de cabină”, pentru că o colaborare cu un alt dirijor şi într-o altă viziune scenică solicită, normal, o pregătire specială, dar care a început mult mai târziu. Poate s-a considerat că astfel angajaţii trebuiau să-şi justifice salariul...

Conform hotărârii pe care conducerea ONB a luat-o încă de la instalare de a apela doar la realizatori străini pentru orice nouă producţie inclusă în repertoriu - adusă cu totul sau pusă în scenă la „sediu” -, a fost solicitată regizoarea argentiniană Valentina Carrasco, probabil pentru că anterior semnase montarea operei enesciene la Teatrul „La Monnaie” din Bruxelles (octombrie 2011), apoi cea de la Teatrul „Colon” din Buenos Aires, oraşul său natal (mai 2012), preconizându-se ca în mai 2016 să marcheze debutul său la Covent Garden - Londra prin aceeaşi capodoperă enesciană, menţionându-se în acest caz că va fi co-regizor alături de Alex Olle şi că este, de fapt, versiunea din Belgia. În treacăt fie spus, se precizează că este o „producţie a trupei La Fura dels Baus”, condusă de Olle.

Cu două decenii în urmă, la Bucureşti, montarea lui Andrei Şerban stârnea valuri de revolte şi acuze de blasfemie, fiind însă gândită ca un declarat manifest politic, aducând pe scenă repere specifice României din acea perioadă, cu oameni ponosiţi, cu fugari împuşcaţi la graniţă etc. Ei bine, acum, am urmărit noua versiune constatând că şi de această dată acţiunea se petrece posibil în prezent, cu aceiaşi oameni îmbrăcaţi „second hand”, dar şi cu raportări clare la tragediile momentului actual, idea translării tragediei oedipiene „afectând grav sănătatea” şi mai ales spiritul creaţiei lui Enescu. În interviul realizat de Lavinia Coman pentru Radio România Muzical, regizoarea declara că „am utilizat ca materie primă nisipul, ca o metaforă a timpului care trece, a deşertăciunii, a clepsidrei care simbolizează viaţa cu urcuşurile şi coborâşurile ei. Nisipul sugerează deopotrivă frumuseţea naturii prezentă pe litoral şi în peisajul cu dune, dar în acelaşi timp evocă nimicirea, faptul că, până la urmă, nisipul le acoperă pe toate. E aici şi o trimitere estetică la curentul 'arte povera', cu materialele lui sărace, primordiale, dure. E o viziune modernă şi totodată străveche în recursul la pământ, lemn, fier, pentru a construi decorurile.” În principiu interesant, dar nu văd legătura cu sensurile cuprinse în text şi muzică. Pe introducerea orchestrală, apar proiecţii (pe cortineta albă) cu apă, cer, poate o „limbă” de pământ, în tonuri cenuşii, apoi pe scenă se conturează două schele-cadru albe cu perdele albe ca de spital, în spatele cărora se profilează cabinetul unde naşte Iocasta (cu detalii naturaliste sau... explicite), cu infirmiere şi medicul care o asistă - de fapt... Marele Preot, în timp ce un tânăr „tătic” în costum de stradă (bej) aşteaptă nerăbdător să-şi vadă copilul - aşa aflăm că este... regele Laios -, pruncul este îmbăiat, apar şi corişti îmbrăcaţi lejer care stau „drepţi”, părând că sunt... subordonaţii obedienţi, dar şi trei fetiţe în alb care se tot joacă fără sens; prin sală intră câteva balerine îmbrăcate ciudat, unele cu faţa acoperită, parcă fără chip, altele poate tot infirmiere, bătându-se, una fiind chiar omorâtă, urcând apoi pe scenă, unde alte personaje ciudate îşi „fură” reciproc o coroană probabil din hârtie - deci totul se petrece într-un ospiciu??!! (În program este menţionat asistent coregrafie Răzvan Marinescu dar... nu există niciun coregraf!

Cel puţin nu pe acel „fluturaş”-distribuţie sau pe site-ul oficial...) Tiresias poartă o mantie cu glugă neagră, fără să i se vadă faţa, amintind cumva de ku-klux-klan, plecând singur, deşi în text spune clar „să plecăm de aici” - cu cine?... Iar coriştii aprind candele, desigur cu trimitere (deloc involuntar) la tragedia recent petrecută la Bucureşti... În următorul tablou, cadrul din stânga sugerează probabil camera lui Oedip, cu un pat pe care va anticipa (sau ilustra) incestul... culcându-se deasupra Meropei, mama sa, luându-şi rucsacul şi plecând, (şi) după conversaţia cu Phorbas; ajunge... undeva (proiecţia „explică” prin picioare goale care păşesc pe un drum „accidentat” şi... altele), intrând din fundal-stânga, spune că vrea să se întoarcă dar... se duce spre dreapta, unde îi sugrumă pe Laios şi însoţitorii săi; urmează „scena Sfinxului” vegheat de un Străjer ce poartă, de asemenea, haină cu glugă neagră, Oedip urcă pe o „dună de nisip” de unde se ridică Sfinxul, îl atinge chiar cu mâna, stând parcă la taclale, iar eroul - culmea aberaţiei - stă în genunchi în faţa „fiarei” cu plete şi straie „nisipii”, rostind deci replica învingătorului... îngenunchiat!... (Să fie o subtilitate în sensul învingătorului învins de zei?) Tebanii invadează scena şi acele cadre cu trepte şi perdele, purtând un fel de eşarfe grena, aruncând, de sus, nisipul din saci (??), Oedip este „uns” rege şi pune peste hainele albe (cam de pijama) un pardesiu pnosit reprezentând... însemnele regale, pânza „nisipie” ce simbolizează ceea ce a rămas din Sfinx este agăţată în partea superioară a cadrului, iar Iocasta - care abia îşi pierduse soţul -, intră, în planul de sus, deja îmbrăcată în mireasă, cu o trenă lungă, însoţită de „domnişoare de onoare”. Iar proiecţia suprapusă pe cortinetă ţine neapărat să „explice” căsătoria prin scene de sex „ca din filme”... Asta ca să fie şi a Operă confrm „trendului”... În „Tabloul ciumei” asistăm la o vălmăşeală de oameni bolnavi şi surori medicale, proiecţiile „explică” din nou situaţia prin oameni care mor şi laptele curge din pahar, copil decedat cu bicicleta peste el (şi roata se învârte...) etc., Oedip şi ceilalţi eroi implicaţi în dramă poartă un fel de trenciuri vopsite în culori bizare, ca de camuflaj, vine şi Phorbas în costum albastru de stradă, vine şi Păstorul... îmbătrânit, cu toiag, vine şi Tiresias care se luptă viguros cu Oedip, este trântit la pământ şi rămâne în pantalon şi cămaşă neagră, mişcându-se normal, deloc „orb”, Iocasta este totuşi personajul cel mai apropiat de... ceea ce trebuie, corul ţipă, femeile se îngrozesc răscolind patul (element obsesiv) din care brusc iese sânge, deşi Oedip apare... din partea opusă a scenei, cu faţa însângerată, se prăbuşeşte lângă duna de nisip (aceeaşi cu cea a Sfinxului?!), se apropie Antigona... singură, deşi el exclamă „copiii mei” şi pleacă agale spre fundal, în timp ce Creon preia acea haină „regală” şi urcă în dreptul perdelei albe pe unde intrase Iocasta (în camera ei?...). Ultimul tablou este pregătit de alte proiecţii în care apa - o altă obsesie a regizoarei - îneacă tot, valurile mătură malul spre dreapta, apoi se mută... din faţă, balansând o ambarcaţiune de lemn, pe sub valuri - pe scenă - apar coriştii ca nişte refugiaţi, deşi ar fi trebuit să fie... înţelepţii tebani, se ghemuiesc, se bucură la vederea unui vapor ca din anii '50 (evident proiectat), Teseu este, poate, fotograf - oricum face tot timpul poze cu acei oameni necăjiţi, apoi intră Oedip, cu chipul acoperit de o eşarfă (asemeni balerinelor de la ospiciu??), iar când Antigona îi descrie locul, el începe să râdă fericit, spunând „am ajuns”!... Se conversează amical cu Tezeu (care... îl pozează), apoi Creon şi suita lui apar fioroşi, o prind pe Antigona, o bat (sau... o violează sau...?), dar ea scapă lejer şi abia după aceea îl roagă pe Tezeu să o salveze... Oedip îşi scoate acea eşarfă de pe ochi, se joacă bine dispus cu cele trei fetiţe în alb, ba chiar dansează în horă într-o euforie ciudată, se lasă pe spate - evident pe nisip - şi probabil se stinge, înconjurat de mulţi copii care toarnă apă peste el din găletuşe albastre şi verzi; coriştii şi copiii, dar şi Antigona, îmbrăcaţi pestriţ şi din nou pauper (însăşi regizoarea declara, în interviul citat, că „am folosit la început albul şi negrul, nuanţele nisipoase de gri şi galben sau culoarea oţelului; apoi am venit cu un contrast la aceste culori prin nuanţarea costumelor în tonurile obişnuite din zilele noastre”), se depărtează (spre vapor??), de această dată cu trimitere clară la refugiaţii de astăzi, veniţi-plecaţi cu ambarcaţiuni diverse; pe cortinetă se profilează aceleaşi valuri care îi acoperiseră... demult pe toţi, acum şi cu stânci... nisipoase, pe sub care se văd fetiţele care găsesc, în locul unde de stinsese Oedip, doar nişte (posibile) alge verzui, din care pun într-o pânză albă şi... dispar ca într-o grotă... (decoruri Blanca Anon, costume Barbara Del Piano). Se prea poate ca Oedip să fi fost udat ca să devină alge... Oricum apa, valurile fioase sau calme inundă tot (video Esterina Zarrillo) şi... gata. Exceptând ultima secvenţă, totul se petrece în semi-întuneric, chiar şi încoronarea, iar acele umbre profilate pe cortinetă sunt „asigurate” prin reflectoare foarte neinspirat amplasate, agresând ochii celor din sală, total neprofesionist... (Lighting Designer Peter van Praet). Unde este legenda sau simbolul lui Oedip? Unde este încărcătura filosofică gândită de Enescu?... Nu ştiu...

Ştiu însă că s-au tăiat pagini întregi din partitură (de altfel şi la Colon au lipsit dansurile) şi că, sub aspect muzical, spectacolul a fost unitar şi bine realizat, sub bagheta fermă a lui Adrian Morar, orchestra sunând bine, chiar farte bine, asemeni corului care a avut momente impresionante (pregătit, de decenii, de maestrul Stelian Olariu), iar soliştii au fost, în general, aşa cum trebuie - Davide Damiani a reluat personajul central parcă mai nuanţat, păstrând maniera muzicii franceze, frazând elegant, cu doar câteva accente dramatice excelent dozate şi... punctate, Horia Sandu a fost deosebit de convingător în Tiresias, poate singurul care a avut prestanţă, Dan Indricău a subliniat, prin vocea neagră şi stâncoasă, datele lui Creon, Liviu Indricău a etalat, în Păstor, din nou calitatea vocală bineştiută şi expresivitatea adecvată, conturând plastic şi „bătrânul păstor”, Marius Boloş a fost un Mare Preot (doctor) care... s-a şi auzit, ceea ce nu pot spune despre Mihnea Lamatic, un Străjer plasat către spatele scenei mai tot timpul, Florin Simionca a abordat rolul Phorbas, deşi este bariton liric, iar rolul este scris pentru bas (desigur, conform opţiunii celor ce alcătuiesc distribuţiile), Vicenţiu Ţăranu, departe de un Teseu impunător, a rămas în nota... fotografului dorit de regie, Lucian Corchiş a reuşit să fie un Laios anost, dar neaşteptat de corect vocal (scenic nu a prea avut de „jucat”), Sidonia Nica a adus echilibrul în Iocasta, cântând bine (mai puţin în primele replici incerte), în Meropa ascultând o debutantă - Antoaneta Bucur -, conducând personajul, atât vocal, cât şi ca atitudine scenică, deosebit de bine, Sorana Negrea, pentru prima oară în Sfinx, s-a străduit să confere relief dificilei intervenţii, cu prea puţine culori (şi fără amplificare şi fără timbrul grav cerut), iar Ala Cheptini a susţinut rolul Antigona destul destul de şters, în timp ce Zoica Şohterus, în Femeia tebană, a ţipat cu convingere.

Înainte de ultimul tablou s-a făcut o pauză destul de lungă pentru schimbarea decorului (mai precis adaptarea lui, pentru că acele cadre albe rămân mereu aceleaşi, ca şi nisipul de altfel), publicul ocupându-şi timpul încercând să citească textul (galben) profilat pe cortina de catifea - cred că era în engleză... Oricum, se cânta în franceză... Iar la final, până şi acea cortină... s-a blocat, deschizându-se doar parţial, aşa încât, la aplauze, interpreţii s-au cam înghesuit să fie văzuţi pe scenă. Publicul, deprimant de rarefiat, a ovaţionat îndelung, spre bucuria tuturor - a celor care au muncit enorm şi au asigurat o interpretare performantă, după repetiţii epuizante, a celor care au conceput producţia - pentru ei probabil minunată -, a conducerii ONB care a dorit că ofere directorilor invitaţi ceva... ce nu s-a mai văzut, având şi satisfacţia că au înlăturat o montare onestă cu o alta... originală - nemaivorbind de prezentarea unei opere în două montări în doar două uni!; iar pentru participanţii la întâlnirea „Opera Europa” a fst un prilej de relaxare, de... socializare agreabilă cu vechi cunoştinţe şi poate de descoperire a operei Oedip (deşi mă îndoiesc să fi asistat chiar toţi la spectacol), dar într-o viziune care nu cred că îl reprezintă pe Enescu.

Dacă mulţi au fost, la premiera lui Andrei Şerban, revoltaţi şi vexaţi, de această dată în foyer a domnit o linişte apăsătoare şi... nimeni nu voia să comenteze cele văzute pe scenă; iar la plecare am trăit intens un sentiment de amărciune teribilă - de ce până şi Oedip trebuia să aibă parte de o asemenea tratare ingrată? Nu erau de ajuns şi Tosca şi Falstaff şi... O consolare ar fi că în această stagiune se va mai programa doar o singură dată... Ce contează că s-a cheltuit enorm şi inutil, că mai nimeni nu a fost interesat să vadă noua producţie (dovadă scaunele goale şi la parter şi în loji şi la balcon) sau că oamenii au muncit până la epuizare doar pentru imaginea „de vitrină” a Operei care proclamă înnoirea... Dacă are vreun sens sau nu, dacă respectă sau trădează ceea ce a gândit compozitorul - în cazul acesta chiar Enescu - desigur nu contează... Dar poate că sunt eu refractară...