Mihai Iordache (49 de ani), saxofonist şi compozitor, a învăţat despre muzică, prietenie şi arhitectură în cartierul Titan din Bucureşti. În timpul orelor de la şcoală sau după, mai mergea cu alţi colegi la lacul de pe lângă Parcul IOR, la scăldat, de obicei fără să ştie părinţii. La vreo patru ani după Revoluţie, a înfiinţat cu prietenul lui Florin Dumitrescu, la propunerea acestuia, o formaţie „mai revoltată“, Sarmalele Reci.

După ce a ascultat o casetă cu saxofonistul Charlie Parker, Mihai Iordache a spus: „Ăsta este viitorul, asta vreau să fac“. Spre sfârşitul liceului şi-a cumpărat primul saxofon, dar au mai trecut vreo doi-trei ani până a luat lecţii, pentru că a venit o perioadă plină. A avut examenul de admitere la Arhitectură, pe care nu l-a trecut, a făcut armata şi a lucrat ca desenator tehnic la un institut de proiectare. Atunci ştia deja să cânte la pian şi la blockflöte, numit şi flautul dulce, căci crescuse cu instrumente muzicale în casă. Tatăl lui, de pildă, interpreta melodii la vioară şi la pian. În 1989, Iordache a trecut pe la Revoluţie. S-a dus chiar la Dalles, pe 21 decembrie, când „s-a tras cu mitraliera din două TAB-uri“. În acele momente s-a refugiat într-un bloc, dar s-a întors apoi în stradă şi, împreună cu alţi oameni, a dus o parte dintre răniţi în clădire. Nu a cerut însă certificat de revoluţionar. A fost şi la protestele din ultima lună din Piaţa Victoriei, unde s-a gândit că e important să fie prezent, deşi îl întristează similitudinile cu situaţia politică din ’90. Muzica, de la concertele cu pianistul Harry Tavitian, Timpuri Noi şi Sarmalele Reci până la cele cu formaţia de rock alternativ Kumm, contează astăzi pentru Iordache la fel de mult ca în adolescenţă. 

„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în cartierul bucureştean Titan. Cum era atunci şi cât de mult s-a schimbat?

Mihai Iordache: S-au schimbat multe lucruri, mai ales în ce priveşte aspectul blocurilor, care au fost anvelopate termic şi arată ciudat, din punctul meu de vedere. Multe dintre clădiri aveau o cărămidă aparentă destul de elegantă. Blocurile din ’60, printre care am copilărit eu, arată ceva mai uniform acum. Cartierul ăsta mi s-a părut puţin mai aerisit decât altele – mai ales fiindcă aveam şi parcul foarte aproape de blocul în care locuiam. În fiecare duminică, tot cartierul ieşea la scăldat, iar activitatea noastră, a copiilor, se orienta în jurul parcului şi al lacului. Ieşeam din curtea şcolii, şi, după ce treceam un drum, ajungeam în partea neamenajată a parcului. Pe lângă IOR, mai aveam un alt lac pe care s-au străduit mult timp să-l amenajeze, ceea ce s-a întâmplat abia după 1990. 

Părinţii nu-şi făceau griji dacă mergeaţi la lac după şcoală?

Nu le spuneam întotdeauna. Şi nu mergeam întotdeauna după şcoală; mai mergeam şi în timpul şcolii. 

Când aţi început să priviţi cu atenţie clădirile din cartier?

Am devenit atent la ele prin liceu, când m-am hotărât să dau examen la Arhitectură. Am început să văd cu alţi ochi blocurile din cartier şi mi-am dat seama că existase un stil contemporan cu arhitectura din ’60 din alte ţări, ceea ce nu a mai fost cazul pe urmă, în anii ’80, când începuseră să construiască blocuri foarte urâte. Cartierul Titan a fost construit prin ’66 - ’67, la marginea oraşului, unde înainte fuseseră fabrici de cărămidă. În anii ’80, odată cu aducerea şi mai multor oameni din provincie în Bucureşti, pentru industrie, au fost necesare mai multe blocuri, pe care le-au plasat printre cele care existau deja. Ai mei s-au mutat acolo din Drumul Taberei când aveam 1 an, în 1968. 

Printr-a V-a, s-a întâmplat să am un prieten bun care venise în clasă la noi de la altă şcoală. După ce ne-am împrietenit, stăteam odată de vorbă şi m-a întrebat: „La tine acasă se vorbesc lucrurile astea pe care nu trebuie să le vorbim noi între noi?“. I-am răspuns: „Da. Şi la tine?“. Atunci mi-am dat seama că lucrurile se întâmplă pe o scară mai mare. 

„Lucrurile pe care nu trebuie să le vorbim între noi“

Familia vorbea în casă despre lipsurile din vremea comunismului?

La mine acasă se vorbea destul de des, dar nu era unul dintre subiectele despre care să discutăm tot timpul, pentru că era realitatea în care trăiam. Bineînţeles că, la un moment dat, mi-am dat şi eu seama ce mi se întâmplă. Auzeam discuţii ale bunicilor sau discuţii între ai mei, la care se presupunea că nu particip, pentru că eram prea mic să înţeleg. Aşa am aflat cum a fost în anii ’50 şi la începutul anilor ’60. Printr-a V-a, s-a întâmplat să am un prieten bun care venise în clasă la noi de la altă şcoală. După ce ne-am împrietenit, stăteam odată de vorbă şi m-a întrebat: „La tine acasă se vorbesc lucrurile astea pe care nu trebuie să le vorbim noi între noi?“. I-am răspuns: „Da. Şi la tine?“. Atunci mi-am dat seama că lucrurile se întâmplă pe o scară mai mare. Mi-am dat seama că trăiam ceva de care ne era frică să vorbim şi că nu era nimic ciudat cu ai mei. 

Bunicii unde locuiau? 

În Bucureşti. Bunicii paterni se mutaseră mai demult şi cei din partea mamei au venit să aibă grijă de mine, să-i

ajute pe ai mei, care lucrau. În schimb, nu am avut avantajul unor bunici care să fie la ţară, ceea ce în anii ’80 a devenit important, pentru că nu se mai găsea de mâncare – acolo mai aveai o găină, un purcel. Tot în cartier m-am împrietenit cu primii oameni cu care am şi cântat în perioada liceului. În clasa a VIII-a îmi dorisem să învăţ să cânt la pian, dar nu m-am înţeles cu doamna profesoară şi, pentru că se apropia examenul de admitere la liceu, nu m-am mai preocupat de asta timp de un an sau doi.

(Alături de tatăl lui, pe la 3 ani  Foto: Arhiva personală) 

Părinţii au cântat la vreun instrument muzical?

Tatăl meu a cântat la vioară, tatăl lui, la vioară şi la violoncel, iar mătuşa mea, la pian. Bunicul din partea tatălui a fost funcţionar de bancă şi, în perioada interbelică, funcţionarii de bancă erau mutaţi cu familia dintr-un oraş în altul, după nevoile instituţiei. A cunoscut-o pe bunica când era detaşat în Chişinău, oraş care pe vremea aia era parte din România Mare. Între timp, s-au căsătorit, s-au născut mătuşa mea, apoi tata, iar după anexarea Basarabiei, Banca Românească l-a trimis la Galaţi şi s-au mutat acolo. La Galaţi, îmi povestea tata, aveau tot felul de serate muzicale în familie: cântau sonate şi cvartete de coarde, cu farmacistul, cu doctorul, cu oameni care nu erau muzicieni profesionişti. În timpul acela, bunica îi mai servea cu ceai şi prăjiturele. Tata a ajuns să cânte şi în Orchestra de Tineret a oraşului Galaţi, dar când a avut un moment de revoltă, i-a dat vioara bunicului meu şi i-a spus: „Am terminat cu povestea asta, dau examen la Politehnică“. Asta era adevărata lui pasiune. 

Saxofonul, o descoperire şi un viitor 

Îl auzeaţi pe tatăl dumneavoastră cântând prin casă când eraţi mic?

A mai cântat acasă, dar într-o orchestră, nu. Pianul pe care îl am acum în casă e al bunicilor mei şi al mătuşii. Tata, culmea, cânta destul de bine la pian şi îi plăcea mai mult decât vioara.  

Când aţi ascultat primul saxofonist live?

L-am ascultat la mare. În anii ’70, litoralul românesc era foarte popular ca destinaţie de vacanţă şi erau tot felul de agenţii nemţeşti şi suedeze prin care veneau mulţi RFG-işti, cum le spuneam noi, dar şi din Germania aşa-zis democrată sau din ţările nordice. Aceşti oameni plăteau cu mărci şi dolari şi aveau locurile lor, care românilor le erau interzise: baruri, terase, cluburi de noapte. Într-unul dintre locurile astea cânta o orchestră şi, din cauza unui zid mare care despărţea terasa de faleză, nu vedeam ce era înăuntru. Atunci am auzit prima dată un saxofon. 

L-am convins pe tata să vândă motoreta ca să-mi cumpăr saxofon. De fapt, am vândut-o eu prin ’86 şi mi-am luat primul saxofon cu vreo 1.000 de lei. Primele lecţii le-am făcut însă prin ’88-’89, pentru că a venit o perioadă ciudată: am dat la Arhitectură şi nu am intrat, iar pe urmă a trebuit să fac armata.

Atunci v-aţi dat seama că v-ar plăcea să cântaţi la saxofon?

Nu, mai târziu. Eram deja la liceu şi aveam prieteni care ascultau şi cântau rock. Eu cântam atunci la blockflöte, un fel de flaut din lemn folosit în muzica medievală. Când am descoperit pe o casetă de la o prietenă muzica lui Charlie Parker, am zis: „Ăsta este viitorul, asta vreau să fac“. Mai ascultasem jazz la tata, dar el era eclectic în ce privea gusturile muzicale şi asculta şi multe chestii care nu mă interesau. La un moment dat, Florin Dumitrescu, prietenul meu cel mai bun, care a fost şi textierul Sarmalelor Reci şi care pe vremea aia cânta la bas, m-a întrebat: „De ce nu-ţi iei un saxofon?“. Ascultam numai saxofonişti atunci: îi descoperisem pe John Coltrane, pe Stan Getz şi ascultam tot ce îmi pica în mână, pentru că nu aveam de unde să-mi fac o cultură muzicală foarte logică. Dacă găseam undeva discuri şi puteam să înregistrăm după ele era o mare minune. 

Lacul Titan, văzut de la balcon  Foto: Arhiva personală

„Un fraier de 19 ani“, pe scena marilor muzicieni 

Când v-aţi cumpărat primul saxofon?

Tata, care avusese o motoretă prin anii ’60, îşi cumpărase alta şi abia după aceea s-a interesat dacă mai era valabil vechiul lui permis. I s-a spus atunci că mai trebuie să dea un examen. Dar, pentru că îşi descoperise între timp o uşoară formă de daltonism, i-a fost frică să-l dea. Atunci l-am convins să vândă motoreta ca să-mi cumpăr saxofon. De fapt, am vândut-o eu prin ’86 şi mi-am luat primul saxofon cu vreo 1.000 de lei. Primele lecţii le-am făcut însă prin ’88-’89, pentru că a venit o perioadă ciudată: am dat la Arhitectură şi nu am intrat, iar pe urmă a trebuit să fac armata.

De ce aţi dat admitere la Arhitectură şi nu la Conservator, actuala Universitate de Muzică?

Pentru că nu făcusem liceul de muzică, ci matematică-fizică. Aveam la bord 20 de lecţii de pian, iar ceilalţi aveau poate vreo 12 ani de muzică. Nici ai mei nu m-au încurajat foarte tare în direcţia asta cu muzica. Îmi aduc aminte că în ’86 am cântat prima dată la un jam session la un festival de la Costineşti. Acolo m-am întâlnit cu pianistul Harry Tavitian, căruia i-a plăcut ce cântam şi am avut pe urmă câteva concerte cu el. Primele mele concerte serioase. La jam session cântau oameni la care mă uitam cu admiraţie şi mi-a fost greu să-mi fac curaj să urc pe scenă şi să cânt şi eu un solo. 

Cum aţi ajuns acolo?

Îl cunoşteam pe marele saxofonist Garbis Dedeian, care pe urmă mi-a devenit profesor de saxofon. Cu o seară înainte vorbiserăm despre jazz şi despre importanţa studiului şi a teoriei. Eu, proaspăt picat la facultate, venisem la festival să ascult muzică. Fiind foarte tânăr şi arogant, i-am spus lui Garbis că de fapt nu e nevoie să studiezi, că totul trebuie să vină din suflet – tot felul de lucruri din astea pe care te aştepţi să le zică un fraier de 19 ani. El m-a contrazis cu argumente pertinente, dar pe care nu prea le înţelegeam. La sfârşitul discuţiei, dându-şi seama că o ţin pe a mea, mi-a zis: „Mâine se face jam session. Eu te invit pe scenă, cântă în mod natural, cum cânţi tu, şi vorbim după aia“. N-am cântat bine, dar nici nu m-am făcut de râs şi am avut un oarecare succes. 

Jazzul, „probabil inofensiv pentru comunişti“

Vă amintiţi cum argumenta Garbis Dedeian importanţa teoriei?

Nu trebuie să-mi amintesc, fiindcă acum ştiu şi eu. În primul rând, e importantă cunoaşterea instrumentului, pentru că nu poţi să exprimi ce vrei într-un mod natural, dacă nu găseşti notele potrivite, mai ales în contextul improvizaţiei, unde nu ai timp să gândeşti aproape deloc şi unde trebuie să poţi să cânţi ceea ce simţi în momentul acela, ceea ce necesită o relaţie apropiată cu instrumentul. Trebuie să poţi să cânţi la instrument exact cum pot eu acum să vorbesc fără să citesc de pe o hârtie. 

Care era rolul jazzului în peisajul muzical din anii comunismului?

Pentru ascultători, era ca şi acum, o muzică aducătoare de bucurie. Eu m-am apropiat de jazz pornind de la rock progresiv: Pink Floyd, Yes, Genesis, apoi spre jazz-rock şi fusion – mai ales Weather Report. Apoi a venit revelaţia cu Charlie Parker. Pentru regim, care nu vedea cu ochi buni concertele rock şi cenzura versurile şi chiar costumaţiile muzicienilor, jazzul părea probabil inofensiv, pentru că era mai ales instrumental. De asta erau şi câteva festivaluri, emisiuni la radio, concerte săptămânale. 

La Revoluţie: „Am dus în bloc o parte din oamenii răniţi“

Mihai Iordache, Ruxandra Zamfir şi Sorin Romanescu   Foto: Cristina Gânj

Aţi fost desenator tehnic înainte să vă apucaţi serios de saxofon. 

Da, e o meserie dispărută acum, dar pentru care mă calificau meditaţiile făcute pentru arhitectură. Dacă te angajai înainte de armată, armata conta ca vechime la pensie – oamenii pe-atunci se gândeau la chestiile astea. Am lucrat un pic înainte de armată şi un an când m-am întors. După institutul de proiectări am mai lucrat la o revistă, în anii ’90, unde am fost traducător şi corector, în perioada în care s-a născut fiica mea. Avantajul era că puteam să lucrez destul de mult de acasă.  

Înainte de ’90 ascultaţi acasă Radio Europa Liberă? 

Părinţii mei, da. Şi mai asculta lumea pe care o cunoşteam, chiar şi unii care ziceau că nu-s de acord. Un tip de la mine de la serviciu, despre care nu ştiu dacă era sincer sau un provocator şi care era omul ăla simpatic cu bancurile, ne întreba: „Aţi auzit aseară ce au zis ăştia?“. Şi noi: „Nu, ce-au zis?“. 

Nimeni nu recunoştea că ascultă.

Drumul spre Revoluţie

Era greu să fiţi tot timpul cu ochii în patru şi suspicios?

Nu, era firesc, iar genul ăsta de comportament îl regăsesc şi acum: sunt oameni cărora le e frică să zică orice. Unii dintre ei nici nu au prins perioada aia, dar le-au băgat în cap părinţii diverse lucruri.

Eu am fugit în scara blocului unde a fost intrarea la Librăria Dalles şi, după ce s-au oprit din tras, am ieşit afară şi am încercat câţiva să ducem în bloc o parte din oamenii răniţi. Am bătut în multe uşi, nu deschidea nimeni şi, până la urmă, cineva a spart uşa unui apartament de la etajul unu sau doi.

V-a prins Revoluţia la Bucureşti? 

Da, veneam de la serviciu şi pot să spun că am fost puţin la Revoluţie. Pe 20 decembrie seara, Ceauşescu şi-a întrerupt vizita în Iran şi a venit de urgenţă în ţară. A apărut la televizor şi a comentat evenimentele de la Timişoara, a vorbit despre huligani şi despre agenturi străine. Au fost şi câteva reportaje unde oamenii muncii din toată ţara îşi exprimau revolta faţă de „huliganii“ de la Timişoara, iar pe 21 au organizat un miting de susţinere a lui Ceauşescu şi a regimului. La aceste mitinguri se ieşea cu întreprinderea, cu şcoala, cu liceul. Se venea organizat. Institutul nostru era lângă uzina Griviţa Roşie, cu care n-avea nicio legătură, dar în schema de aducere a oamenilor la manifestaţie era cuplat cu uzina. Ceauşescu fusese în vizită la ei cu câţiva ani în urmă şi îi era frică de muncitorii de acolo, care se pare că strigaseră atunci că nu e de mâncare. Noi, de la institut, eram cel mult 60, deci nu eram aşa impresionanţi dacă veneam pe stradă, aşa că la noi, 21 decembrie a fost o zi de lucru normală. Dar am ascultat mitingul transmis la radio. La un moment dat, mitingul s-a întrerupt, am auzit un zgomot mare şi după aia au dat muzică clasică. După ce am plecat de la serviciu, în seara aia, m-am dus în oraş, unde mă aşteptam să fie ceva. M-am întâlnit cu primul grup de manifestanţi la intersecţia Magheru cu C.A. Rosetti; eram puţini şi ne-au împrăştiat cu un tun cu apă. Cineva a spus: „Hai să mergem la Dalles, că e mai multă lume“. Am mers, pentru că, deşi ştiam că s-a tras la Timişoara, ştiam şi că Bucureştiul e plin de ziarişti, aşa că nu m-am gândit că se va trage.

„Libertate“, „Timişoara“, „Jos dictatorul“

Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Dalles?

Erau mai mulţi oameni, într-adevăr. Am stat puţin, după care a ieşit un camion militar şi a călcat peste manifestanţii care tocmai îngenuncheaseră să se roage pentru morţii de la Timişoara. Apoi, s-a tras cu mitraliera din două TAB-uri. Eu am fugit în scara blocului unde a fost intrarea la Librăria Dalles şi, după ce s-au oprit din tras, am ieşit afară şi am încercat câţiva să ducem în bloc o parte din oamenii răniţi. Am bătut în multe uşi, nu deschidea nimeni şi, până la urmă, cineva a spart uşa unui apartament de la etajul unu sau doi. Îmi aduc aminte că un tip care ştia să acorde primul ajutor căuta o foarfecă în casa femeii ăleia, ca să facă bandaje, iar ea era foarte speriată şi nu ştia să ne spună unde ţine foarfeca. Am stat acolo un timp, iar când  au venit jos nişte salvări, i-am coborât pe oamenii ăştia, după care am plecat, fiindcă îmi era frică.   

Pe 21 decembrie oamenii aveau mesaje scrise pe cartoane?

Erau vreo trei-patru, dar nu complicate: „Libertate“, „Timişoara“, „Jos dictatorul“. 

„Mi-am dorit să trec Dunărea înot. Aflasem şi cu cine trebuia să vorbesc“

La un concert pentru copii, la Teatrul Gong din Sibiu  Foto: Cătălina Drăghici 

Aţi făcut parte din Asociaţia „21 decembrie 1989“?

Da, însă din motivele nepotrivite. Pe 22 n-am fost la Revoluţie, pentru că îmi era teamă că se va trage din nou, iar cu „Asociaţia 21“ m-am cunoscut la manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii din aprilie-iunie ’90. Aveam mare nevoie de un loc unde să studiez cu saxofonul şi ei aveau un spaţiu. Dar pentru asta trebuia să devin membru şi să particip la şedinţe. 

Cât timp aţi fost membru al Asociaţiei?

Până când FSN a dat legea cu avantajele pentru revoluţionari, cu care asociaţia a fost de acord. Atunci m-am enervat şi nu m-am mai dus. Asociaţia „21 decembrie“ avea atunci un fel de statură morală şi, pentru multă lume, oamenii aceia erau respectaţi, fiind primii din Bucureşti care au ieşit. În plus, un semnal negativ din partea lor ar fi discreditat legea. Dacă ar fi spus, simplu: „Nu avem nevoie de banii şi de avantajele voastre“, probabil multă lume ar fi respectat asta. Eu, pe vremea aia, nu-mi puneam probleme de supravieţuire, dar erau oameni care fuseseră exact în locurile unde am fost eu şi unii sigur făcuseră mult mai mult pentru victoria Revoluţiei, pentru libertate. Atunci i-am judecat foarte aspru, dar după ce am trecut şi eu prin perioade foarte grele din punctul de vedere al banilor, i-am înţeles puţin. Fără să-i aprob însă. 

N-aţi avut certificat de revoluţionar, aşadar.

Nu. De ce să am? Singurii care cred că ar merita să aibă avantaje sunt cei cărora chiar li s-a întâmplat ceva la Revoluţie: au rămas fără un genunchi, fără un tată. Dacă ai fost acolo şi ai scăpat... 

„Tipul ăla de la Sarmalele reci“

Aţi fost la protestele din Bucureşti în ultimele săptămâni?

Mi s-a părut important să mă duc. Pe de o parte, mi se pare important şi, pe de altă parte, un pic trist, pentru că trebuie să merg împotriva cam aceloraşi oameni şi a aceluiaşi partid ca în ’90. 

Când aţi început să cântaţi cu formaţia Timpuri Noi?

În ’92 am început să cânt cu ei, pentru că au avut nevoie de un saxofonist pentru o piesă. Am cântat cu ei la o piesă şi pe urmă la încă una, dar pentru că melodiile alea erau cântate destul de des în concerte, am mers şi în turnee cu ei. 

Jazzul e o muzică a libertăţii şi a expresiei personale. Asta este esenţa muzicii de jazz: de a face ceva nou, pe moment, din ceva cunoscut. E acelaşi proces ca la compoziţie, numai că e pe repede înainte şi nu mai ai şansa de a repara nimic. 

Cât de tare a contat acea experienţă?

Am devenit mai cunoscut, ceea ce e bine întotdeauna. Aveam deja nişte fani, destul de puţini, care mă ştiau de la sfârşitul anilor ’80, de pe la concertele cu Tavitian, cu care cântasem la blockflöte. Cu Timpuri Noi, însă, am ajuns la un alt public şi a fost primul meu job serios ca saxofonist. Pe urmă, în ’93, am format împreună cu prietenul meu Florin Dumitrescu, la iniţiativa lui, Sarmalele Reci, o trupă mai revoltată. Florin scrisese versuri şi pentru  câteva piese de la Timpuri Noi şi de fapt aşa ajunsesem la ei. Mai târziu l-am cunoscut şi pe Lucian Ban şi de fapt am tot cântat în grupuri de jazz, dar eram deja foarte implicat în povestea cu Sarmalele Reci, pentru care scrisesem multe piese. Totul s-a încheiat în ’99, după al treilea album înregistrat împreună, pentru că nu ne-am mai înţeles. Au urmat nişte ani destul de derutanţi pentru mine, în care eram „tipul ăla de la Sarmalele Reci“, adică nimeni nu ştia ce pot face de unul singur. În perioada respectivă m-au ajutat mult Harry Tavitian şi Ada Milea, pe care o cunoscusem de puţin timp. Un an-doi am supravieţuit din concertele cu ei, iar în 2003 s-au întâmplat două lucruri importante: pe de o parte, mi-am făcut propriul grup de jazz şi am înregistrat primul meu album, „Friday - featuring Tom Smith“, alături de Sorin Romanescu, Vlaicu Golcea, Vadim Tichişan şi trombonistul american Tom Smith. Apoi, toamna am fost cooptat de cei de la formaţia Kumm, pe care o ascultam

deja de câţiva ani. Îmi plăceau mult, dar erau din Cluj şi nu m-am gândit niciodată că o să cânt cu ei.  

Călătorii pentru muzică 

Vă duceaţi la Cluj cu trenul?

Da, mergeam pentru repetiţii. Stăteam câte o lună şi de fiecare dată aveau ei grijă să organizeze un concert sau două în oraş sau în împrejurimi în timpul ăla, ca să pot şi eu să-mi justific şederea într-un fel, să am din ce trăi. După mai mulţi ani, toată trupa s-a mutat încet, încet în Bucureşti. 

Când aţi ieşit prima dată din ţară?

În ’93, cu Sarmalele Reci, când am fost în Germania. Apoi, am tot călătorit. Şi Kumm a avut două turnee în Italia şi mai multe în Germania, şi concerte în multe alte ţări. Cu grupul meu de jazz am fost cel mai puţin plecat, de câteva ori în Ungaria, în Israel şi în Luxemburg.

Înainte de Revoluţie vă doreaţi să plecaţi din România?

Da, la un moment dat chiar mi-am dorit să trec Dunărea înot. Aflasem şi cu cine trebuia să vorbesc, dar până la urmă, mi-a fost frică. 

(Foto dreapta: Medicine Madison)

Spuneţi-mi, de obicei, este greu să improvizaţi pe scenă?

Depinde cât de familiarizat eşti cu piesele pe care improvizezi. Pe lângă asta, cu cât ştii să cânţi mai bine la un instrument, cu atât e mai uşor. E vorba şi de modul cum abordezi viaţa în general: dacă eşti genul de om sperios, e mai greu. Pe scenă, când se termină partea scrisă şi urmează improvizaţia ta, de multe ori fără un plan, trebuie să ai un ego destul de puternic, ca să poţi să convingi nişte oameni care au venit doar să asculte muzică, ceva care să sune OK, improvizat sau nu.

Care e de fapt scopul improvizaţiei?

Jazzul e o muzică a libertăţii şi a expresiei personale. Asta este esenţa muzicii de jazz: de a face ceva nou, pe moment, din ceva cunoscut. E acelaşi proces ca la compoziţie, numai că e pe repede înainte şi nu mai ai şansa de a repara nimic. 

În ianuarie aţi deschis stagiunea Jazz@ARCUB 2017 cu suita „Titan“. De ce şi cum v-aţi propus să cântaţi despre cartierul Titan? 

Aveam în minte de mult timp ideea de a scrie ceva despre Titan, un fel de amintiri din copilărie muzicale foarte idealizate, unde să nu existe spectrul comunismului, ci doar lacul, parcul IOR, joaca, prietenii, mai târziu fetele. Dar, fiind destul de leneş, tot amânam. Când Lucian Ban mi-a propus să particip la programul coordonat de el la ARCUB, „Artist in Residence“, şi mi-a spus că ar trebui să fie muzică originală, cu mai mulţi suflători, mi-am adus aminte de acel plan al meu. Mi s-a părut o ocazie bună să-l realizez, mai ales că şi bugetul propus era mai decent decât ce ni se oferă de obicei. Lucian mi-a vorbit despre asta în decembrie, concertul a fost în ianuarie, aşa că am lucrat intens o lună. Începusem deja repetiţiile, iar eu încă mai scriam ultimele piese. Din cvartetul cu care cânt în mod obişnuit – Dan Mitrofan, la chitară, Adi Stoenescu, la orgă şi Tavi Scurtu, la baterie – au mai făcut parte trompetistul şi vocalistul Vlad Simon şi saxofonistul spaniol Daniel Torres. Am făcut şi o înregistrare a concertului, care va deveni probabil un album. Având de-a face cu un domeniu atât de fragil din punct de vedere financiar, viaţa ne-a învăţat să fructificăm fiecare ocazie.

„Nu suntem pe plus, abia ieşim la zero“

Din 2009 aveţi o casă de discuri, „Fiver House Records“.

Da, sunt producător. Am făcut asta la ideea celor de la Kumm, când am vrut să scoatem un disc în regie proprie. Acum am ajuns la 17-18 discuri, printre care se numără şi cele mai recente două albume ale lui Kumm. Nu suntem pe plus, abia ieşim la zero, dar sunt mândru că o mulţime dintre discurile importante de jazz din ultimii ani, din România, au apărut la casa mea de discuri.  

Aveţi o fiică. Ea are aplecare pentru muzică?

Are 25 de ani, a terminat Universitatea de Arte, secţia de fotografie şi video, şi s-a apucat recent de vioară. E pasionată de muzica clasică. Eu i-am ascultat întotdeauna cu plăcere pe clasici  şi am preferaţii mei, dar nu i-am ascultat niciodată atât de intens cum o face ea. O admir pentru că, deşi toată lumea i-a spus că s-a apucat târziu de vioară, nu s-a speriat – e perseverentă şi a progresat repede, mai ales că vioara e un instrument destul de neiertător faţă de pian, chitară sau chiar saxofon. La vioară, până şi obţinerea sunetului e un efort. La saxofon am avut elevi, iar după două-trei lecţii, unii sunau chiar decent, deşi nu ştiau neapărat să cânte.

Aţi pregătit elevi pentru admiterea la Universitatea de Muzică?

Nu sunt calificat să pregătesc pentru facultate, dar au fost persoane care au vrut să înveţe saxofonul, cum spuneam. Din păcate, majoritatea elevilor mei, fiind adulţi, aveau nevoie de cineva care să le dea teme, pentru că aveau şi alte treburi. Erau oameni cu job-uri şi îşi închipuiau că e suficient să repete în weekend. Le-am spus însă că e mai important să cânţi zece minute în fiecare zi decât patru ore în weekend, pentru că e vorba de formarea unor reflexe şi a unor legături neuronale. 

Aţi regretat că nu aţi avut o pregătire muzicală universitară? 

Da şi nu. De multe ori regret, pentru că aş fi avut acces la concepte cu care m-am familiarizat doar târziu, din cărţi. Alteori mă gândesc că poate aş fi ajuns să cânt, cum să zic, mai convenţional. ;

CV

Numele: Mihai Iordache

Data şi locul naşterii: 13 martie 1967, Bucureşti 

Starea civilă: Este căsătorit şi are o fiică.

Studiile şi cariera: 

-Pe lângă cei doi ani de studiu la fosta Şcoală Populară de Artă, la clasa de jazz a pianistului şi profesorului Marius Popp, a luat lecţii de saxofon de la Garbis Dedeian. 

-A colaborat cu formaţia rock Timpuri Noi în 1992, perioadă în care a făcut parte şi din grupul Blues Community al pianistului Harry Tavitian.

-Din 1993 până în 1999 a cântat cu trupa rock Sarmalele Reci, pe care a fondat-o cu textierul Florin Dumitrescu. 

-O perioadă a cântat alături de Ada Milea, iar din 2003 s-a alăturat formaţiei de rock alternativ Kumm. 

Locuieşte în: Bucureşti