Festivalul Enescu şi muzica “de colecţie”

Cel mai simplu mod de a ne da seama de importanţa Festivalului Enescu este să ne închipuim cum ar fi fără el. Exerciţiul – dacă ar avea voinţa şi capacitatea să-l facă – le-ar fi cu atât mai util celor care sunt convinşi că “altele sunt problemele ţării”.

Principala problemă a ţării e că s-a cam smintit: cu televizorul, cu politichia proastă, cu tehnica desăvârşită de a bate pasul pe loc acumulată de-a lungul tranziţiei, cu multe altele. În acest context, orice manifestare culturală – şi cu atât mai mult una de anvergură – are, înainte de toate, rolul de leac împotriva smintelii depline. Orice Festival bine făcut este o insulă de normalitate. Discuţiile care au avut loc acum câtva timp despre “necesitatea” şi costurile Festivalului Enescu sunt o pierdere de vreme. Ca să nu mai vorbim despre spusele unui demnitar român, pur şi simplu ridicole: că n-avem de ce să plătim dirijori străini, că avem şi noi dirijorii noştri.

Tocmai pentru că ţara a luat-o un pic razna, tocmai pentru că multă lume se plânge că nu mai avem repere şi valori, Festivalul Enescu – şi orice altă manifestare culturală de un asemenea calibru – este un mod de a restabili scara valorilor şi de a repune la locul lor reperele de care avem atâta nevoie. Din acest punct de vedere, banii daţi pentru acest Festival – şi nu numai – sunt o investiţie cât se poate de eficientă, nicidecum o cheltuială, şi cu atât mai puţin o “risipă”. Asta se înţelege foarte greu în România, unde spaţiul public e dominat de lamentările despre sărăcie (“nu ne permitem chestii de-astea culturale, avem de făcut canalizări la sate şi asfaltări de străzi...”) şi de cârcoteli antielitiste ale unor băieţi şi fete care se pretind din popor (“păi cine se duce la concerte simfonice? nişte elitişti mofturoşi...”). Festivalul Enescu nu e făcut pentru a bate audienţele (deşi vânzarea într-un timp scurt a mii şi mii de bilete arată că nu e câtuşi de puţin “elitist”). Rolul lui este, cred, în primul rând acela de a arăta că putem fi o societate normală.

La o scară mai mică, asta încearcă să facă şi Festivalul Dilema veche, despre care au început să se spună cam aceleaşi lucruri: că e “elitist” şi că “altele sunt acum urgenţele”. Or fi, nu zic nu, dar fiinţa umană nu poate trăi tot timpul în regim de urgenţă, nu-şi poate amâna bucuriile spiritului până când va termina Guvernul autostrăzile, canalizarea şi electrificarea satelor. Aşa încât, în ziua când se va încheia Festivalul Dilema veche, Rapsodia română va fi transmisă în direct în Cetatea Alba Iulia, de la concertul de deschidere al Festivalului Enescu. Mai mult decât atât, între Dilema veche şi Festivalul Enescu s-a mai creat o legătură, un parteneriat cultural benefic pentru ambele părţi. Începând din 29 august, împreună cu Dilema veche va fi difuzată o serie de CD-uri cu concerte pentru pian interpretate de doi mari artişti invitaţi la Festivalul Enescu: Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Cele cinci concerte pentru pian ale lui Beethoven (cu Daniel Barenboim) şi concerte de Mozart, Grieg, Schumann, Brahms (cu Radu Lupu) alcătuiesc o serie de referinţă – atât pentru cei care îi vor vedea pe cei doi mari artişti în sălile de concert, cât şi (mai ales) pentru cei care nu vor avea această bucurie.  Dar, mai ales, cele 6 discuri conţin o muzică de reascultat. Cine le cumpără face o investiţie pe termen lung, căci înregistrările cu Daniel Barenboim şi Radu Lupu (acest pianist considerat genial de foarte mulţi comentatori având, de altfel, puţine discuri înregistrate) nu se “perimează”, trec dincolo de mode şi obsesii curente.

Aşa încât cei care găsesc obiecţii şi noduri în papură Festivalului Enescu – şi altor asemenea manifestări “costisitoare” – ar trebui să înţeleagă că, fie şi pentru că aduce în România asemenea mari artişti, Festivalul Enescu face un lucru extraordinar: ne menţine în lumea normală şi civilizată. Aşa cum, fiecare om care ascultă muzică de calitate, merge la un concert ori citeşte o carte reuşeşte, prin asta, să rămână un om firesc şi să-şi împlinească personalitatea. “Ceilalţi” n-au decât să cârcotească mai departe. Cu atâta vor rămâne.