De ce ne trebuie Ministerul Culturii?

Comparaţia nepotrivită a ministrului Culturii între costurile Festivalului “George Enescu” şi ale unui kilometru de autostradă au creat, pe bună dreptate, comentarii ironice. Problemele sunt însă în altă parte.

Sigur că o asemenea comparaţie nu are sens. În “logica” sa ultimă, ar trebui să nu mai alocăm nici un leu pentru cultură până nu terminăm toate autostrăzile patriei, ceea ce e o prostie. Dl ministru a avut lipsa de inspiraţie să facă această comparaţie, ceea ce i-a pus în umbră celelalte afirmaţii: de pildă aceea că Festivalul “George Enescu”  “este prioritatea numărul unu pe acest an” şi “va avea o desfăşurare mai monumentală decât oricând”. (Mă rog, e discutabil dacă adjectivul “monumental” poate fi folosit la comparativ, dar am înţeles ideea...).

Dl ministru a mai spus ceva (tot pe bază de comparaţie) care i-a adus reproşuri: “dacă o ţară ca România îşi poate permite ceea ce SUA, Franţa, Germania încă nu s-au gândit că îşi pot permite”. Ba da, s-au gândit, dar problema nu e dacă “îşi permit”, ci dacă au nevoie. Ţările menţionate de dl ministru nu au nevoie să organizeze şi să finanţeze din bugetul central al statului un festival de acest gen pentru că au zeci şi sute de festivaluri asemănătoare finanţate în alte forme: prin contribuţia unor fundaţii private, cu sprijinul comunităţilor locale sau regionale etc. Apoi, SUA nu au nici măcar un minister al Culturii, ci doar un fond public, la nivel federal, pentru susţinerea artelor (şi nici acela de foarte multă vreme, tradiţia americană fiind aceea că artele sunt sprijinite din fonduri şi iniţiative private). În Germania, cultura este susţinută în primul rând de land-uri şi abia apoi de ministrul Federal (ca să nu mai vorbim de marile fundaţii germane). Chiar şi Franţa, cu care ne comparăm de obicei, şi-a descentralizat de ceva vreme politicile şi atribuţiile în materie de cultură. Există sute de festivaluri de muzică clasică în Franţa, multe dintre ele finanţate de regiuni, nu de Guvern.

Aşa încât, dincolo de disputa pe tema costurilor Festivalului “George Enescu” sau a falsei probleme că “ne permitem” aşa ceva, mi se pare că o temă de dezbatere care ar merita tratată serios este dacă ne putem permite un minister al Culturii.  De ani întregi, Ministerul Culturii administrează – birocratic şi centralizat – nişte bani pe care îi împarte teatrelor, muzeelor, bibliotecilor şi altor instituţii ori mai renovează câte un bun de patrimoniu. Între timp, s-au dezvoltat mari manifestări culturale pe baza unor iniţiative private ori locale (în mai toate genurile – muzici, film, teatru, literatură etc.). La unele dintre ele s-a asociat “din mers” şi Ministerul, dar ele pot exista şi fără contribuţia sa. Tot mai multe Consilii Judeţene ori primării îşi construiesc propriile proiecte culturale (unele foarte interesante), adesea nebăgate în seamă de minister. Ceea ce ar fi dat sens cu adevărat unui Minister al Culturii ar fi fost elaborarea unor politici culturale pe termen mediu şi lung. Dar nici nu se poate vorbi de aşa ceva: mai toţi miniştrii s-au mulţumit să se plângă de insuficienţa fondurilor şi să tragă concluzia că “de-aia nu putem mai mult, din lipsa banilor”. Or, apariţia unor mari manifestări culturale din iniţiative private sau locale arată că, atunci când sunt idei, se găsesc şi bani. Ministerul Culturii nu prea a avut nici idei, nici iniţiative; n-a propus niciodată un pachet legislativ consistent pentru elaborarea şi stimularea unor politici culturale ori pentru identificarea unor formule alternative de finanţare a culturii. Şi atunci, de ce ne trebuie un Minister (şi un ministru) al Culturii? Italia, de pildă, n-a avut timp de decenii un asemenea minister.

N-ar fi mai eficient să avem doar o agenţie guvernamentală care să gestioneze fondurile destinate instituţiilor de cultură şi atât? Căci, oricum, Ministerul cam asta face. Iar pe termen lung, marile manifestări culturale se vor dezvolta şi finanţa pe baze private, datorită oamenilor cu idei, managerilor culturali cu entuziasm, artiştilor. Chiar şi un festival mare precum “George Enescu” va ajunge la un moment dat să se suţină în principal din bani privaţi, nu “de la Stat”. Iar asta se va întâmpla cu mult înainte de terminarea autostrăzilor patriei...