Carolin Wielpütz: Sunt directoarea Administraţiei artistice, o funcţie foarte interesantă şi solicitantă, în care răspund de mai multe aspecte. În primul rând, de planificarea spectacolelor, de distribuţii, de găsirea celor mai buni cântăreţi, de negocierea contractelor cu agenţii lor şi, de asemenea, de planificarea activităţii celor 15 vocalişti angajaţi, pe care încercăm să-i folosim în majoritatea producţiilor pe care le avem. În plus, trebuie să asigur înlocuirea cântăreţilor bolnavi, situaţie care apare destul de frecvent.

C. P.: Activităţi foarte complexe. Vă ocupaţi numai de operă?

C. W.: Da. La Bonn mai avem teatru dramatic şi companie de dans. În prezent nu mai există un department de dans, dar planific şi spectacolele companiei, care este foarte cunoscută.

C. P. : Ce roluri acoperă angajaţii permanenţi ai teatrului?

C. W.: Încercăm să asigurăm toate vocile, soprane, mezzosoprane, tenori, baritoni, başi, dar pentru rolurile mai importante, din repertoriul mai „greu”, când este nevoie de voci specifice, folosim invitaţi. Oricum, pe ai noştri încercăm să-i ţinem ocupaţi toată stagiunea. Sunt mai ales cântăreţi tineri, care-şi formează repertoriul…

C. P.: … inclusiv pentru rolurile principale.

C. W.: Da.

Regizori, dirijori şi programări artistice

C. P.: Ce îmi puteţi spune despre regii?

C. W.: Discut îndeaproape cu directorul nostru, nu suntem un teatru care încurajează regiile „extreme”, dar nici nu suntem complet tradiţionalişti. Încercăm să ne menţinem între cei doi poli, trebuie să ţinem seama şi de dorinţele pubicului, încercând să găsim noi mjloace de a-l atrage. Oricum, teatrul nostru nu susţine exagerările regizorale.

C. P.: În Germania, Belgia, Danemarca, Olanda şi nu numai, „Regietheater” produce de multe ori spectacole şocante.

C. W.: Nu suntem de acord cu asta, dar nici cu producţiile de muzeu, de aceea spun că teatrul nostru se situează între cele două extreme. Oricum, la noi recunoşti titlul fără greutate. 

C. P.: Ceea ce este foarte important. Am văzut pe site-ul Operei că aţi lucrat şi cu Silviu Purcărete. Cum apreciaţi regiile sale?

C. W.: Eu l-am întâlnit puţin, pentru că Purcărete a regizat înainte de a ajunge eu în teatru, dar ştiu că producţiile sale s-au bucurat de succes. Mai ales cele istorice, care nu erau uşor de montat, cerând decoruri complicate. Purcărete a găsit mereu ceva care a atras publicul. Corul era prezent pe scenă ca un alt personaj, comentând tot ce se întâmpla, totul era viu şi emoţionant. Am văzut „Turandot”, un spectacol reuşit, care a plăcut mult.

C. P.: Care credeţi că este direcţia spre care merge regia modernă?

C. W.: Faţă de anii '90, cred că mulţi regizori adoptă acum o poziţie mai potolită pentru că, probabil, au înţeles că s-a exagerat.

C. P.: Deci s-a făcut un pas înapoi.

C. W.: Aşa cred. Este interpretarea mea. În operă, mulţi regizori s-au întors la partituri şi cred că asta este foarte bine. Înţelegerea muzicii, a cuvintelor este ceea ce primează acum. Dar să vedem, poate în câţiva ani se va schimba şi asta, ceea ce este foarte incitant. Opera nu este o artă moartă.

C. P.: Să vorbim despre dirijori. Aveţi dirijori angajaţi în teatru?

C. W.: Avem un nou director muzical, dirijorul german Dirk Kaftan care a venit de câteva luni de la Graz şi deja se simt îmbunătăţiri în orchestră. Mai avem alţi doi dirijori, tot angajaţi, care pregătesc din timp ansamblurile şi soliştii, asigură repetiţiile şi producţiile. Pentru anumite spectacole baroce sau contemporane angajăm însă şefi de orchestră specializaţi în asemenea genuri de muzică.

C. P.: Înţeleg că muzica contemporană figurează în repertoriu?

C. W.: Da. Suntem norocoşi că putem face 7-8 noi producţii pe an, inclusiv operetă, ceea ce nu este puţin, aşa că încercăm să combinăm spectacolele clasice lungi, cu titlurile noi, de muzică contemporană. De exemplu în această stagiune am planificat „Echnaton” de Philip Glass, care este foarte dificilă mai ales pentru cor şi „Penthesilea” de Othmar Schoeck, care nu este muzică contemporană, dar nici un titlu pe care să-l găseşti în multe teatre. Încercăm să şi provocăm publicul.

C. P.: Câte spectacole aveţi pe săptămână?

C. W.: La începutul stagiunii sunt mai puţine dar apoi, avem operă de miercuri până duminică, iar marţi, balet.

Experienţă managerială

C. P.: Care vă sunt începuturile în lumea lirică? Ce vă leagă de Opera din Bonn?

C. W.: Aş putea să spun că Opera din Bonn este într-un fel casa mea, sunt originară din Bonn, am cântat în corul de copii…

C. P.: Cumva, soprană?

C. W.: Da. Sunt soprană de coloratură, dar am cântat doar… acasă, pentru că totdeauna am considerat că sunt voci mult mai bune care trebuie să fie pe scenă. Aşa că am lucrat ca asistent manager la Teatrul din Bonn, apoi la Festivalul de la Bregenz. Au fost joburi foarte interesante, experienţe deosebite să lucrez cu mari artişti şi buni manageri, precum David Pountney, care era Intendant la Bregenz şi despre care îmi stăruie amintiri extraordinare. Activitatea pentru un asemenea festival este deosebită, în primul rând este vorba despre un teatru în aer liber, cu scenă imensă şi 7000 de locuri în public. Apoi, spre marea mea surpriză, am fost rechemată la Bonn, pentru a ocupa o poziţie mult mai înaltă şi… am revenit în oraşul natal.

În juriile concursurilor Operalia Plácido Domingo şi Vox Artis Sibiu

C. P.: Anul acesta aţi făcut parte, pentru prima dată, din juriul prestigioasei competiţii de canto fondată de marele tenor, alături de directori de la celebre teatre de operă. Cum a fost concursul?

C. W.: A fost un juriu foarte mare, 10-12 persoane, de la Metropolitan, Covent Garden, Madrid, Valencia, Chicago, Paris, de peste tot, am fost foarte onorată să fiu alături de aceste persoane şi în acelaşi timp a fost o experienţă extraordinară pentru mine. Plácido Domingo a avut o idee foarte bună să invite şi reprezentanţi ai unor teatre mai mici, pentru că ocupanţii locurilor 8, 9 sau 10, care nu vor cânta deocamdată pe scene mari, pot foarte bine să apară la Bonn, de exemplu. A fost un concurs de foarte înalt nivel, nu fantastic însă.

C. P.: Am văzut finala pe Internet. Cum a lucrat juriul, se făceau discuţii, se dădeau numai note?

C. W.: S-au dat note, de la 6 la 10, ca şi la concursul sibian. Se făceau mediile, totul era întâi matematic, apoi se şi discuta de la caz la caz.


Adela Zaharia, Marele Premiu la Concursul Operalia Placido Domingo. In randul din spate, in juriu, Carolin Wielpütz

Marea premiantă, Adela Zaharia

C. P.: Anul acesta Marele Premiu a fost câştigat de o soprană româncă, solistă la Opera din Düsseldorf/Duisburg, Adela Zaharia.

C. W.: Da, felicitări! Adela a fost, pentru toţi, un caz categoric de învingătoare, matematica şi discuţiile au fost unanime în cazul ei. De la început la sfârşit a fost extrem de profesionistă, de stăpână pe voce, nu a fost nici un dubiu că a meritat pe deplin premiul. Nu o ascultasem până atunci, dar sunt sigură că o aşteaptă o carieră strălucită.

C. P.: Acum doi ani am auzit-o în „Lucia di Lammermoor” la Düsseldorf unde, de altfel, nu este singura româncă.

C. W.: Ştiu că directorul teatrului are contacte cu Academia de Muzică din Cluj-Napoca şi cel puţin odată pe an se duce acolo pentru a audiţiona tineri cântăreţi…

C. P.: … în condiţiile în care există o foarte bună şcoală românească de canto.

C. W.: Da, de aceea am fost şi interesată să vin la Concursul Vox Artis, pentru că ştiam că pot găsi voci şi pentru Opera din Bonn, de pildă. 

C. P.: Care este impresia asupra competiţiei de la Sibiu?

C. W.: A fost interesant, iar locul este foarte plăcut. A fost o ceva deosebit faţă de Operalia, aici au venit cântăreţi cu experienţe diferite, aşa că nu au fost uşor de comparat, de la cântăreţi foarte tineri cu voci frumoase la cântăreţi deja formaţi. M-am bucurat că pe parcursul concursului au menţinut contactul cu noi, pentru că tinerii au unele probleme de tehnică şi nu ştiu să-şi aleagă repertoriul. La început am fost puţin încurcaţi pentru că, în general, am fost critici, dar am văzut că tinerii cântăreţi erau receptivi şi la critică, încercau să înveţe câte ceva.

C. P.: Astfel de discuţii au avut loc şi la Operalia?

C. W.: Da, numai că la Operalia totul se desfăşoară mult mai relaxat, nimeni nu este obligat să plece înainte de finalul competiţiei, fundaţia organizatoare le plăteşte competitorilor cheltuielile de întreţinere, aşa că este mult mai mult timp pentru discuţii şi întâlniri.

Voci, educaţie, tradiţie

C. P.: Care credeţi că este nivelul vocilor de azi, relaţia dintre glasuri şi repertorii?

C. W.: Este foarte greu de spus, depinde foarte mult de locul unde te afli, de exemplu abordarea americană este diferită. Pentru cântăreţii americani lucrurile sunt mai dificile pentru că nu au atâtea teatre, unde să poată să-şi construiască un repertoriu. Este dificil pentru ei să ajungă în Europa. Se pregătesc cu profesori, mai ales după înregistrări şi, de cele mai multe ori, imită ceea ce aud. Sunt puţine cazurile în care interpretează natural o arie. Aşa că dacă este vorba despre un artist american, sunt foarte prudentă şi îngrijorată privind stilul interpretării. În Germania încercăm să integrăm cele învăţate la universitate cu interpretarea pe scenă; în universităţi se învaţă tehnica şi teoria, dar nu există experienţă scenică. Ideal este ca după universitate să ajungi într-un studio de operă, pentru că este foarte dificil să înţelegi cum trebuie să abordezi un rol, ce înseamnă să dai viaţă unui anumit personaj, nu numai să cânţi notele. Este foarte important ca tinerii cântăreţi să-şi construiască un repertoriu adecvat, să aibă răbdare şi să nu alerge după bani. Anja Harteros a fost mulţi ani angajată la Bonn, şi-a făcut un repertoriu şi apoi a devenit o stea. Mulţi cântăreţi ai anilor '80 au avut răbdare, acum tinerii sunt prea grăbiţi şi este păcat.

C. P.: Există un studio al Operei din Bonn?

C. W.: Din păcate, nu. Un astfel de studio ar trebui să asigure pregătire muzicală, dar şi scenică, pregătire lingvistică şi oarece mijloace de trai, ceea ce nu putem în prezent. Avem o înţelegere de cooperare cu universitatea pentru a încorpora unii studenţi, dar nu un studio de operă propriu-zis.

C. P.: Ce părere aveţi despre tradiţia italiană de operă?

C. W.: Din punct de vedere economic teatrele din Italia nu sunt un succes, nu ştiu dacă din motive politice sau din cauza crizei economice, ceea ce este ruşinos pentru că Italia este leagănul operei. Cunosc situaţia din teatre de operă mai mici din Italia şi au mari probleme financiare, angajaţii aşteaptă mult timp plata salariilor; de asemenea, la nivel educaţional, situaţia nu mai este ca înainte. Nu este desigur cazul teatrelor mari, Scala din Milano are personal bun, profesori minunaţi, dar mi-e teamă că şi în teatrele din Germania situaţia devine din ce în ce mai „materialistă”, cu susţinere exterioară din ce în ce mai slabă, ceea ce arată de fapt că populaţia nu mai are aceeaşi atitudine faţă de teatre. În Germania, o seară la operă în anii '60-'80 era ceva deosebit, ceva educativ pentru suflet.

C. P.: Să vorbim puţin despre publicul de operă.

C. W.: În Germania se discută mult dacă publicul german are nevoie de atâtea teatre de operă. Sigur că în Spania sau Franţa sunt teatre în multe orăşele, este o tradiţie. Dar în prezent publicul preferă să să se uite la televizor sau pe internet, este mult mai simplu şi mai ieftin. La noi cca 70-80% din cheltuieli sunt acoperite de municipalitate, ceea ce este foarte bine, dar asta este mult mai puţin decât la fotbal, de exemplu. În permanenţă trebuie să vedem cum să atragem public tânăr, copii; pentru că din punct de vedere demografic totul este în schimbare trebuie să oferim în permanenţă lucruri interesante. Cred că trebuie să ne adaptăm încontinuu, să devenim atractivi pentru publicul nou.

C. P.: Ce propuneri aveţi în acest sens?

C. W.: Cred că trebuie să găsim noi idei pentru a atrage publicul tânăr, la Bonn se urmăreşte compunerea de noi opere, pentru tineri, opere bazate pe poveşti germane, de exemplu; încercăm să încadrăm cât mai mulţi adolescenţi în coruri care să cânte pe scenă, organizăm workshop-uri cu tema gen „cum să abordezi opera?”, „cum să înţelegi opera?”. Încercăm să explicăm fiecare titlu pentru a demonstra că nu este ceva muzeal, ci un spectacol viu, despre oameni şi situaţii dramatice, să înţeleagă că nu este ceva învechit. De exemplu Komische Oper Berlin încearcă să integreze fiecare grup social şi etnic, traduc în turceşte. Deci fiecare încearcă şi cred că este o cale bună.

C. P.: Mulţumesc foarte mult, a fost o reală plăcere să vă cunosc şi să discut cu dumneavoastră, vă doresc toate cele bune şi sper să vă văd în juriile următoarelor competiţii Operalia şi Vox Artis.

C. W.: Mulţumesc şi eu.