O prietenă m-a întrebat: dacă tot asculţi mai mereu muzică clasică şi dacă tot cunoşti toate amănuntele turneului, nu vrei să încerci să scrii ceva despre recitalul de la Ateneu? Dialogul a continuat cam în felul următor: „Da, dar eu nu ştiu să fac diferenţa între soprană şi alto şi între Re major şi Si minor.” „Păi nu trebuie să faci diferenţa – ea e soprană, şi va fi acompaniată de un pianist. Nu ai cum să zici că ea e pianist şi el e soprană.”  „Dar vezi, eu scriu despre alte lucruri – scriu despre literatură, filosofie, new media şi etică, politică pe ici pe colo, cultură…” „Păi acesta e un eveniment cultural. Şi apoi ai fost la sute de concerte, ai promovat zeci de turnee, o să ai ce să spui.” „Bine, dacă am ce să spun, spun – dacă nu, îi las pe alţii.”

Înainte de a spune ceea ce am de spus despre Ateneu, câte ceva despre turneul Teodorei Gheorghiu. În itinerar au fost şase oraşe – Piteşti, Caracal, Braşov, Alba Iulia şi Bucureşti. Fiecare a fost ales pentru un motiv. La Caracal, de exemplu, un astfel de recital are o semnificaţie specială. E evenimentul anului sau chiar al deceniului când vine o mare soprană să cânte în oraş – oamenii se îngrămădesc acolo aşa cum dau năvală bucureştenii la Robbie Williams. Alba Iulia e fosta capitală a Ardealului şi oraşul Marii Uniri – toate drumurile duc în acest an la Alba Iulia. Braşov este oraşul în care soprana a copilărit, nu putea să lipsească din turneu. Aradul – Vestul României e cu totul aparte. Au curs cereri şi întrebări: dar la Cluj când veniţi? Dar la Timişoara? Şi, până la următorul recital care sper să treacă pe la Cluj sau pe la Timişoara, au venit clujenii şi timişorenii la Arad. Iar pe 23 martie la Teatrul Clasic Ioan Slavici a fost sold out.

La Ateneu, recunosc, am avut emoţii mari. Bucureştiul e imprevizibil – bucureştenii au de ales între o puzderie de evenimente, mai bune şi mai proaste, şi apar te miri unde în funcţie de vreme, starea traficului şi cât de poche e locul. M-am relaxat doar când a început recitalul.

Două preferinţe personale din prima parte a programului. Întâi, cele cinci melodii populare greceşti – Cinq mélodies populaires grecques – ale lui M. Ravel, care au fost intrarea în recital. Sunt o lucrare de tinereţe, conjuncturală, a lui Ravel, care le-a compus se pare în doar 36 de ore, pornind de la câteva melodii populare din insula grecească Chios. Un amestec de teme vesele şi săltăreţe şi teme profunde, de glume despre un mire lipsit de încredere în sine, în ziua nunţii, alături de sentimentul de uimire în faţa frumuseţii femeii iubite. Melodiile au o linie foarte clară şi o structură ordonată, dincolo de „impresionismul” muzical observat de unii critici (termen pe care, de altfel, M. Ravel l-a refuzat.)

Apoi, o călătorie în Franţa secolului al XVII-lea prin À Chloris a venezueleanului Reynaldo Hahn. O piesă gravă şi elegantă – considerată drept unul dintre cele mai reuşite exemple de „călătorie în timp” din repertoriul melodiei franceze, din secolul XX spre Franţa barocă a lui Ludovic al XIII-lea. O a doua piesă a lui R. Hahn, L'heure exquise, e bazată pe un poem al lui Paul Verlaine. Piesa ne aduce în faţa ochilor imaginea unei seri inundate în lumina lunii, unde îndrăgostiţii se întâlnesc pentru a se bucura de „ora superbă”.

Partea a doua a programului a fost dedicată ariilor de opere din zona belcanto-ului. Teodora Gheorghiu şi-a exprimat, de astfel, intenţia de a veni în faţa publicului din ţară şi din Bucureşti cu arii mai puţin cunoscute şi cântate pe scenele noastre, arii de belcanto, considerat un gen extrem de pretenţios şi solicitant (link aici către un interviu realizat de Radio România Muzical). Lucrezia Borgia, a lui Gaetano Donizetti, e o operă care a fost pentru prima dată pusă în scenă în 1833 în celebrul teatru La Scala; Il pirata a lui Vincenzo Bellini, cu premiera în 1827, ar fi fost, se pare, influenţată de Lucia di Lammermoor a lui Donizetti, şi l-ar fi influenţat, la rândul ei, pe Richard Wagner. Arii nostalgice aş zice, arii în care accentul este pus pe frumuseţea sunetului şi care scot în evidenţă calităţile vocale ale sopranei (în cazul nostru), în care emoţiile sunt transmise prin culoarea vocii în toate registrele, în care frazarea este foarte articulată şi în care gestul este un instrument puternic pentru a îmbogăţi efectul vocii. Arii care cer o artistă de mare calibru şi care impun mult exerciţiu şi multă tehnică, dar şi o dragoste aparte pentru cele mai rafinate curente muzicale ale începutului de secol XIX. 

Închei cu un mic citat din Sir Roger Scruton, renumitul filolog şi filosof britanic, care ne arată de ce aceste recitaluri sunt atât de importante – şi de ce muzica clasică nu e doar pentru esteţi şi pentru nostalgici. „Oricând între 1750 şi 1930, dacă i-ai fi întrebat pe oamenii educaţi să descrie scopul poeziei, al artei şi al muzicii, ţi-ar fi răspuns – frumuseţea. Şi dacă ai fi întrebat care e scopul frumuseţii, ai fi aflat că frumuseţea este o valoare, la fel de importantă precum adevărul şi binele. (…) Frumuseţea contează. Nu este doar o nevoie subiectivă, ci este o nevoie universală a fiinţelor umane. Dacă ignorăm această nevoie, ne vom găsi într-un deşert spiritual.”  

Un link aici către o cronică a aceluiaşi recital publicată de maestrul Costin Popa pe blogul său de la Adevărul.