„Ţara surâsului” s-a „mutat” la Braşov

Cea de a XII-a ediţia a Festivallului internaţional de Operă, operetă şi balet de lla Braşov s-a încheiat, la Opera de sub Tâmpa, în ultimele zile de noiembrie, cu noua montare a operetei Ţara surâsului de Lehar.

Partitura este dificilă şi sub aspect vocal, pentru că solicită glasuri „adevărate” şi în plan regizoral, pentru că acţiunea este destul de statică, prioritare rămânând confesiunile pline de dragoste sau de tristeţe, cântate de eroii principali în arii şi duete de mare frumuseţe.            

Pe de altă parte, sunt multe segmente de proză, pe care soliştii au învăţat să le spună (în general) cu acurateţe şi naturaleţe, încercând totodată să se adapteze specificului „lumii orientale”, cu tradiţiile şi condiţionările ce conturează o atmosferă aparte, destul de greu de construit... credibil.

Trebuie remarcat însă faptul că regizorul Tiberius Simu, venind el însuşi „de pe scenă” ca apreciat solist, având şi experienţa teatrelor din străinătate, a reuşit să coloreze (la propriu şi la figurat) întreaga desfăşurare a poveştii prin inventarea unui cuplu de balerini ce dublează, înconjoară şi însoţesc permanent îndrăgostiţii, asigurând şi mişcarea în spaţiul scenic şi un plus de poezie, dar şi elemente de simbol şi sugestie, fie prin imensa pânză în galben-albastru cu care îi înfăşoară ca într-un etern legământ, fie prin măştile orientale la care apelează în tablourile festive, prezenţa lor discretă şi expresivă determinând şi o unitate ideatică în parcurgerea drumului de la emoţia întâlnirii şi până la posibila despărţire. Un demers original concretizat prin colaborarea cu reputata balerină Corina Dumitrescu (de la Opera Naţională Bucureşti), care a conceput coregrafia cu eleganţă şi rafinament, dansul şi atitudinile balerinilor Iulia Coşeriu şi Dorin Mirea integrându-se firesc şi chiar necesar în întregul spectacolului, comentând şi completând reacţiile celor doi îndrăgostiţi, desenând în dans poate chiar propriile sentimente de... cuplu. Dar regizorul a apelat la ei şi pentru a rezolva excelent schimbările de decor, balerinii închizând-deschizând cu graţie panourile divers desenate, montate pe un ax, astfel încât în primul tablou încadrează scenele din  palatul vienez prin panouri înfăţişând tinere pictate policrom, având ceva din Klimt, Toulouse-Lautrec, Modigliani şi oricum din stampele orientale, într-un amalgam reuşit, trecând apoi în palatul somptuos din „ţara surâsului”, cu „pereţi” împodobiţi în linii calde, pentru ca în final să revină şi imaginea cu panouri albe din debutul spectacolului (în care balerinii „spun” povestea în timpul uverturii), înlocuite, progresiv, cu cele multicolore din „Viena”. Cu adevărat, decorurile au un rol important în derularea acţiunii, deloc (doar) decorative, „jucând” împreună cu interpreţii; mergând pe aceleaşi coordonate, şi costumele aduc elemente de simbol, dar şi farmec, interesantă fiind detaşarea celor doi în veşminte galben-albastru, printre rochii de seară sau uniforme de ofiţeri (primul tablou), chimonouri alese cu bun gust sau costume de la începutul veacului trecut, în scenografia deosebit de frumoasă pe care talentata Rodica Garştea a adaptat-o (mai bine spus a pliat-o) perfect intenţiilor regizorale. Ideile sunt din abundenţă, fine dar pregnante, chiar şi finalul aducând un posibil nou cuplu, învăluit de balerini în acea eşarfă galben-albastră, dar şi incertitudinea despărţirii definitive a cuplului de prim-plan (o posibilă separare sau... alăturare fiind marcată şi prin „jumătăţile” de decor - în stânga Lisa şi panourile „vieneze”, în dreapta Sou-Chong şi interiorul palatului oriental), lăsând spectatorul să îşi imagineze cum va continua povestea, cu opţiuni diverse, doar sugerate, ceea ce cred că este un aspect de noutate şi cumva de implicare a celui din sală în alegerea unei rezolvări... cu happy-end sau nu, fără ca regizorul să impună o anume soluţie. În seria ideilor cu o subliniată notă de inedit este şi introducerea unor mişcării de arte marţiale, apelând la instructorul Adrian Silvestru pentru a-i învăţa pe solişti „ABC”-ul acelor „lupte” deloc comode dar rezolvate cu aplomb şi convingere, fără a ieşi din limitele cerute de cursivitatea acţiunii. Iar prezentarea „soţiilor” orientale generează scurte dansuri solistice cu mâneci-voaluri, cu un imens evantai sau cu o „coadă” împletită din părul lung şi negru al miresei, conferind un plus de exotism decorativ care „îmbracă” tabloul respectiv în datele sale de factură orientală din acea „ţară a surâsului” cumva nedefinită ca locaţie, având şi repere japoneze şi chineze şi... Bogăţia de elemente determină şi o animare a mişcării, evitând astfel riscul derulării statice, aşa cum a fost de altfel gândită de compozitor, precum şi - poate aparent paradoxal - o unitate şi cursivitate a celor petrecute pe scenă, într-o poveste de dragoste cu toate ingredientele menite să impresioneze şi să cucerească, deşi păstrează permanent o tentă de tristeţe, cu regrete sau nostalgii ascunse sub masca surâsului.

Remarcabil este şi faptul că regizorul a beneficiat de două distribuţii echilibrate, cu solişti care s-au implicat realmente în conturarea personajelor, a relaţiilor dintre acestea, uneori cu un firesc încântător. În rolul Lisa, soprana Valentina Mărgăraş, obişnuită de o viaţă să întrupeze eroine din opere, a încercat şi în parte a reuşit să fie convingătoare, poate mai patetică dar credibilă ca joc şi atitudine, cântând corect, depăşind problemele unei scriituri ingrate în care totuşi vocea matură trăda o neconcordanţă cu vârsta adolescentină a frumoasei vieneze; în schimb, abordând pentru prima oară un rol important, soprana Cristina Coatu a constituit o surpriză deosebit de plăcută, având şi dezinvoltura caldă şi vie a personajului şi glasul de o calitate admirabilă, bine condus şi expresiv, sensibilă şi capabilă să rostească textul fără emfază, cu o sinceritate deborantă. Dificil sub toate aspectele, impunând o anume imobilitate „orientală” ce trebuie să permită însă exprimarea unor sentimente puternice, Sou-Chong a avut, în Mihai Irimia, un interpret demn de laudă, cu o prezenţă scenică adecvată (în limita concesiilor specifice genului) şi mai ales cu o voce rotundă, bine timbrată, de tenor liric, egală în toate registrele, cu acut sigur, într-o evoluţie menţinută constant la un nivel meritoriu; din păcate, Liviu Iftene se detimbrează în registrul mediu şi nu are consistenţă decât în acutul pe care îl etalează generos, rămânând deficitar şi în ce priveşte prestanţa şi pregnanţa personajului care greu poate fi asociat cu imaginea de june-prim.

Dacă soprana Corina Klein a creat o Micuţă Mi agreabilă, cântând îngrijit şi jucând în spiritul rolului, foarte tânăra Iuliana Stârlea nu a lăsat să se ghicească nicio clipă faptul că se afla în debut absolut, siguranţa şi supleţea cu care a creionat simpaticul personaj, dar şi glasul frumos, flexibil în nuanţe şi expresie, aducându-i nu doar succesul deosebit, ci şi recunoaşterea ei ca un talent extrem de promiţător care... s-a devoalat în acea seară. În Gustav, Mugurel Oancea s-a apropiat mai mult de tipul junelui comic, având şi o undă de umor şi replică (vorbită) bine rostită, dar şi vervă în joc, iar Claudiu Bugnar a fost mai rezervat, apariţia sa scenică fiind destul de departe de latura amuzantă pe care ar trebui să o afişeze locotenentul destul de superficial şi... amorez. Un personaj „de culoare” - Eunucul şef - aduce şi nota de umor necesară în toată curgerea unui subiect cu încărcătură „în tonalitate minoră”, mai îngroşat şi agresiv-grosier, sugerând reacţii de samurai în versiunea Andreea Gurguiatu, mult mai temperat şi relaxat în interpretarea simpaticei Andromeda Nemeş, pe care sincer am preferat-o în rol. L-am regăsit pe Mugur Curelaru cu aceeaşi vervă dintotdeauna, acum în rolul de proză al bătrânului Ferdinand Lichtenfels, iar pe Cristian Fieraru în Tschang, parcă prea sfătos într-un personaj conceput de autor în puternic contrast cu toate celelalte, dur şi chiar ameninţător în relaţia sa cu intruziunile „europene” în lumea tradiţiilor de mii de ani. Dacă D-na Hardegg a fost abordată de Iulia Pârlea sau de Mariana Tomescu, iar Generalul a fost când Aurel Aron, când Paul Tomescu, în alte roluri au apărut aceiaşi solişti în ambele distribuţii - Dorin Iuga (Consulul), Mihai Burlacu (Valetul), Prietene - Alina Ichim, Mihaela Marele, Anca Manea, Geanina Tomescu -, în timp ce în Mirese am apreciat graţia balerinelor Diana Drăgan, Cristina Rotundu, Melania Condoiu, Mihaela Fărcăşanu sau, în cea de a doua seară, în „formula” Alexandra Scriminţ, Meda Enăcache, Miruna Moldoveanu, Nicoleta Sasu, într-o coregrafie „orientală” de efect. Corul a sunat bine (pregătit de Ciprian Ţuţu), orchestra a susţinut cu precizie şi evoluţiile vocale şi secţiunile „simfonice” (poate uşor ezitant în uvertură), sub conducerea fermă a dirijorului Traian Ichim, coordonând cu precizie relaţia fosă-scenă, rezolvând eficient eventualele aproximaţii ale unor solişti, construind astfel, şi în plan muzical, un spectacol omogen, dens şi atractiv, care a captat atenţia şi a transmis acea atmosferă atât de specială, cu momente realmente emoţionante.

Festivalul de la Braşov s-a încheiat astfel „în forţă”, cu o producţie de mare impact, extrem de bine pusă la punct, lucrată cu plăcere şi devoţiune, aş spune chiar cu entuziasm, interpreţii fiind cuceriţi de regia lui Tiberius Simu care, prin tot ce a realizat în ofertanta şi... riscanta operetă Ţara surâsului, a dovedit din plin că este, într-adevăr, un regizor talentat, inteligent, ingenios, deopotrivă charismatic şi cu o manieră de lucru care, cu siguranţă, nu poate lăsa pe nimeni indiferent. O reuşită în care, ca de altfel în întreg festivalul, s-a implicat în varii moduri (şi) directorul artistic Ovidiu Mezei, meritând, la rândul său, toate felicitările pentru performanţele artistice ale ansamblului, pentru alegerea inspirată a oaspeţilor şi pentru faptul că a inclus în repertoriu o lucrare „de cursă lungă” pe afişul Operei braşovene.