Antropologia vizuală. Despre metode de cercetare şi înregistrare a culturii prin fotografie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Înainte de a demara explorarea antropologiei vizuale, cred că ar fi potrivit un prim punct de staţie din care să înţelegem ce înseamnă antropologia.

De sorginte greacă, termenul antropologie este compus din cele două cuvinte care îi dau şi înţelesul. „Antropos“ este tradus drept om, trimiţând aici către uman, dar şi umanitate. „Logia“ este tradus drept cuvânt, dar şi ştiinţă, astfel cele două cuvinte trimit către ştiinţa umanităţii. Antropologia îşi studiază subiectul analizând trecutul acestuia în orice formă el este înregistrat, precum şi prezentul aşa cum acesta se manifestă. În mod subiectiv, prefer o definiţie ale cărei origini îmi scapă, dar care sună aproximativ cam aşa:

Antropologia este studiul culturii umane, iar cultura este suma tuturor obiceiurilor, practicilor, normelor, valorilor spirituale şi morale etc. recunoscute şi practicate de membrii aceleiaşi culturi.

Realizez că aruncarea cuvintelor în ordine şi obţinerea unei definiţii nu te transformă pe tine, cititorule, în antropolog. În acelaşi timp însă, apelez la răbdarea şi bunăvoinţa ta, căci textul acesta este încă şi mai complicat. Nu ne vom opri la antropologie şi nici la definirea acesteia. Vom presupune însă că ştim ce înseamnă şi ne vom deplasa către antropologia vizuală, care este subiectul de drept al acestui articol. Îţi promit că voi încerca pe cât posibil să evit cuvintele sforăitoare şi neologismele pretenţioase, şi asta pentru că antropologia vizuală o practici deja, dar poate că nu ai realizat încă. Deci să începem. Îţi propun o scurtă incursiune în istoria antropologiei vizuale.

Antropologia vizuală – scurt istoric

„Încă de la începuturile tehnologiei fotografice moderne (cadre fixe şi în mişcare), utilizarea metodelor vizuale în documentările şi cercetările antropologice au fost parte din disciplină, deşi nu a fost recunoscută formal drept antropologie vizuală până după cel de-al doilea război mondial. Antropologia vizuală a fost utilizată pentru a documenta, prezerva, compara şi ilustra cultura aşa cum aceasta era manifestată prin comportamente şi artefacte...“[1](trad. Birx, 2006, p. 235)

Cercetarea de teren în antropologie a primit o mare mână de ajutor prin intermediul înregistrărilor vizuale, „acum“ posibile cu ajutorul noilor tehnologii. Încă de la sfârşitul secolului XIX, ramura de cercetare a antropologiei a fost echipată cu o unealtă care îi permitea să înregistreze, în cadre fixe sau mobile, subiectul. La început a fost fotografia, pentru ca mai apoi filmul să îşi găsească un loc natural, iar în zilele noastre domeniul antropologiei vizuale a devenit mult mai complex. Acesta a continuat să se bucure de noile dezvoltări tehnologice care înlesneau înregistrarea observaţiilor şi concomitent şi-a dezvoltat metode noi de a interpreta şi înţelege ceea ce este înregistrat şi observat. Dar ca să înţelegem unde suntem astăzi, ne-ar ajuta să înţelegem de unde a pornit totul. Propun, deci, să ne întoarcem către începutul secolului XIX, unde o minte sclipitoare a acelor vremuri încerca să „înregistreze“ lumea din jurul său. Acea minte a reuşit în 1826 să creeze prima „înregistrare permanentă“ a realităţii şi astfel Joseph Niecephore Niepce a intrat în istoria umanităţii ca primul „fotograf“ al omenirii. Nu vă voi depăna istoria fotografiei şi nici nu voi pretinde că acel concept, cunoscut sub numele de „camera obscura“, a apărut în aceleaşi vremuri. Este suficient să menţionez că principiul „camera obscura“ se regăseşte în discursul lui Euclid, Aristotel, precum şi al filosofului chinez Mo Ti. Termenul „fotografie“ se datorează lui Sir John Herschel şi avea să apară pentru prima dată în 1839.

„Baldwin Spencer, Alfred Cort Haddon, Félix-Louis Regnault şi fraţii Lumière sunt consideraţi a fi printre primii etnografi care au utilizat aparate foto în cercetările lor. Din 1922 până în 1939 guvernul francez a sprijinit cercetarea antropologului Francis E. Williams, care a produs mii de plăci de sticlă şi negative cu oameni pentru 18 grupuri culturale distincte în colonia Papua (Noua Guinee) a Australiei…“[2] (trad. Birx, 2006, p. 236)

Au trecut aproape 40 de ani pentru ca primele echipamente foto să se regăsească între instrumentele cercetătorului etnograf şi trebuie spus că acestea nu erau nici uşoare, nici simple în manevrare şi ocupau un spaţiu destul de mare. Ştim că Francis Boaz (unul din părinţii cercetării antropologice) a utilizat aparatul foto încă din 1890, iar 40 de ani mai târziu a început să folosească filmul. Încet, dar sigur, antropologia vizuală s-a dezvoltat ca o ramură de sine stătătoare cu propriile metode de studiere şi interpretare a înregistrărilor obţinute în decursul cercetărilor. Voi reveni ulterior asupra principiilor de cercetare, însă înainte de a purcede pe această linie explicativă, vă propun să ne oprim puţin asupra celor de mai sus.

Avem fotografia aşa cum ne înconjoară prin imagini în zilele noastre. În acelaşi timp, înţelegem că există oameni care folosesc aceste fotografii pentru a înţelege şi interpreta fapte culturale. Oarecum, în funcţie de utilizare, dar şi de tipul de fotografie produs, putem să ne hazardăm şi să spunem că aproape orice fotograf este, într-o oarecare măsură, şi antropolog vizual. Îndrăzneţ, veţi spune, însă, cu puţină răbdare, sigur veţi înţelege de ce. Haideţi, deci, să ne întoarcem către teorie pentru a ne asigura că avem acelaşi limbaj şi un bagaj de cunoştinţe suficient pentru a ne înţelege. Vorbim despre principii, iar acestea ne guvernează demersul fotografic mai mult sau mai puţin conştient. Ne influenţează stilul, percepţia şi viziunea personală şi ne ajută să ne păstrăm sensul direcţiei. Cum spuneam, este important să ne stabilim un limbaj comun şi pentru aceasta vă propun o simplă enumerare a principiilor de bază în antropologia vizuală.

Fotografia etnografică poate fi definită drept utilizarea fotografiilor pentru înregistrarea şi înţelegerea culturii(lor), atât ale subiectelor, cât şi ale fotografiilor. Metodologia cercetării a fi utilizată de fotografia etnografică în cercetarea antropologică include:(1) analiza detaliată a dovezilor interne şi compararea fotografiilor cu alte imagini; (2) înţelegerea istoriei produselor fotografice incluzând constrângerile fotografice; (3) studiul intenţiilor şi al scopurilor fotografului şi al manierei în care fotografiile au fost utilizate de către creatorul lor; (4) studiul subiectelor cercetării etnografice; şi (5) revizia dovezilor istorice ce au legătură, incluzând şi o examinare a modului de utilizare a imaginilor de către terţi[3]. (trad. Hockings, 2003, pp. 201-202)

Aşa cum evocam anterior, nu toţi fotografii sunt conştienţi de acest potenţial al antropologiei vizuale, precum nu sunt conştienţi nici de posibilitatea ca fotografiile create să devină vreodată subiect al antropologiei vizuale. Dacă demarăm o incursiune în teritoriul antropologiei vizuale şi urmărim demersul fotografic al arhitectului Vlad Eftenie, începem să privim fotografiile printr-o prismă suplimentară. Dincolo de „pulsul viu“ al străzii, ca să îl citez pe Vlad, şi dincolo de emoţia transmisă de cadrele sale, ne aflăm acum în faţa unor informaţii suplimentare ce ne pot surprinde. Privim spaţiul urban dincolo de emoţia străzii şi începem să demistificăm limbajul acesteia. Evident că din punctul de vedere al contextului temporal ne referim la timpul de fotografiere, deci astăzi, cel puţin aparent, „nu vedem nimic nou sub soare“. Dar dacă însă începem să ne întrebăm despre comportamentul oamenilor şi semnificaţia acestui comportament? Putem atunci să începem să înţelegem eventuale poziţii sociale în funcţie de limbajul corporal înregistrat, putem să întrezărim elemente ce ne indică poziţia femeii în societate sau a bărbatului. Felul în care oamenii se comportă în mulţime ne indică repere despre definiţia spaţiului intim atunci când ne aflăm în spaţiul public şi lista poate astfel continua.

Evident că avem şi factori de ponderare, de exemplu, percepţia fotografului, sensibilitatea emoţională a acestuia, precum şi o puzderie de alte elemente de ordin tehnic ce influenţează momentul declanşării. Dacă avem în vedere principiul numărul 3, şi anume intenţiile fotografului, putem considera poziţia emoţională sau intenţia făţişă de a influenţa privitorul prin intermediul cadrelor. Subiectul poate fi astfel prezentat într-o formă militantă, plecând de la dorinţa de a influenţa audienţa. Avem astfel de exemple la tot pasul. Acestea se regăsesc atât în fotografia comercială, şi aici includ şi elementul „jurnalistic“, cât şi în cea personală, unde fotografii sunt tot mai atraşi de elementul pseudo-dramatic al scenei ce urmează a fi înregistrat. Se poate juca astfel cartea afectivă, subliniind fie poziţia de „victimă“ a anumitor membri ai societăţii sau, dimpotrivă, rolul de asupritor al altora. Nu rareori ne întâlnim, pe canalele online şi social media, cu fotografii vădit intenţionate cu tentă afectivă. Deşi sunt de acord că adevărul necesită transparenţă, intenţia de a manipula audienţa îl poziţionează pe creator la acelaşi nivel cu ceea ce acesta consideră a fi reprobabil sau îl aduce şi pe el în această sferă a reprobabilităţii. Din păcate, în goana nebună după like-uri pe social media, dar alergând după multiple forme de recunoaştere a propriilor existenţe, tot mai mulţi „fotografi“ practică un sport al falsului şi al înscenărilor. Cel mai trist este însă atunci când aceştia încep să formeze şi alţi potenţiali fotografi transferând această formă vanitoasă într-un mod de expresie vizuală bazat pe fals.

„Este dificil să privim scopul antropologiei vizuale fără a considera toate funcţiile de cercetare ale fotografiei şi asta pentru că metodologic aparatul foto a transformat analiza vizuală într-o realitate a ştiinţelor comportamentale“[4]. (trad. Collier, 2003, p. 238)

Cu atenţie şi cu răbdare începem să înţelegem că sprijinul ce ne parvine prin intermediul acestor principii ne ajută să aprofundăm şi să poziţionăm ceea ce privim... şi aceste principii reprezintă doar un mic fragment din complexitatea antropologiei vizuale. Mergând mai departe pe drumul descoperirilor, continuăm să ne dumerim despre evocata complexitate a materiei. Vă propun să sesizăm împreună această complexitate şi pentru aceasta îmi doresc să demistificăm următoarele trei concepte: proxemica, kinesica şi choreometrica (traducere liberă din engleză a termenilor „proxemics“, „kinesics“ şi „choreometrics“)

Dincolo de evidenta trimitere către proximitate, principiul de proxemica stabilit de către Edward T. Hall face referinţă la modul în care definiţia spaţiului personal reflectă cultura din care facem parte. Hall elaborează modul în care percepţia noastră, ca indivizi, a spaţiului personal face trimitere şi către cultura căreia îi aparţinem. Acesta stabileşte prima metodologie care pune în discuţie elementele ce ne definesc ca indivizi, dar şi ca membri ai unei culturi în relaţie cu spaţiul ce ne înconjoară. Această metodă ne ajută pe noi, privitorii avizaţi, să percepem apartenenţa la o cultură anume. Aproape în aceiaşi parametri se înscrie şi kinesics, principiu care, dincolo de mişcarea individului, aduce în considerare modul în care acesta îşi foloseşte limbajul non-verbal (aici includem şi expresiile faciale) în exteriorizarea apartenenţei la o anumită cultură. Acest principiu a fost relativ recent introdus de către Ray Birdwhistell, apariţia conceptului de kinesics fiind înregistrată pentru prima dată în 1990. Urmărind acest nou element în lectura fotografiei, înţelegem mai bine informaţia reflectată de către comportamentul non-verbal al personajelor fotografiate.

Evocam anterior complexitatea antropologiei vizuale şi ultimul termen avansat ne este transmis de Alan Lomax. Vorbim despre choreometrica ce face trimitere către modul în care cultura îşi găseşte expresie în dans. Lomax încearcă să privească  şi să înţeleagă cultura observată prin prisma energiei pe care aceasta o pune la dispoziţie cu ajutorul dansului. Dacă ar fi să considerăm numai zonele geografice ale României şi diversitatea formelor de expresie a culturii prin dans, am realiza subit complexitatea tot mai frecvent evocată şi atribuită antropologiei vizuale.

Acum, cititorule, îţi propun să te relaxezi. În acest moment, bombardamentul datelor ciudate şi al definiţiilor întortocheate încetează. Te invit să îţi opreşti o secundă gândurile asupra subiectului fotografiei şi să faci asta luând în considerare modestul bagaj informaţional ce trimite către antropologie vizuală. Îţi doresc lumină bună şi ochi ageri, dar mai ales nu uita să arăţi ceea ce ai înregistrat. Ulterior, când timpul şi şansa vor permite, poate unul dintre cadrele tale va conţine explicaţia esenţială pentru un fragment cultural ce altfel nu ar fi putut fi interpretat.


[1] James Birx – Encyclopedia of Anthropology – Volume 5 p. 235 – Canisius College 2006, Sage Publication
[2] James Birx – Encyclopedia of Anthropology – Volume 5 p. 236 – Canisius College 2006, Sage Publication
[3] Paul Hockings - Principles of Visual Anthropology – pp. 201 – 202, – third edition – Mouton de Gruyter 2003
[4] John Collier Jr., Photography and Visual Anthropology p 238 – Principles of Visual Anthropology – Mouton de Gruyter 2003

Opinii

Mai multe de la Gabriel Balanescu


Ultimele știri
Cele mai citite