Colecţionar de costume populare: „Orice şi-ar pune o româncă, nimic nu-i stă mai bine decât o ie“
0Ion Dumitraşcu deţine o colecţie impresionantă de peste 300 de costume naţionale din zona de munte a Mehedinţiului. Sunt piese valoroase, pe care bărbatul le păstrează cu sfinţenie, pentru că multe dintre ele sunt moştenire de familie.
„Aceste costume sunt o parte a sufletului meu“, îşi începe povestea Ion Dumitraşcu (65 de ani), un colecţionar de costume populare din zona de nord a judeţului Mehedinţi, acolo unde, la adăpostul munţilor şi al codrilor, s-a păstrat vie cultura populară.
Păstrează vie amintirea mamei lui îmbrăcată în costum popular pe uliţele satului, alături de celelalte femei din localitate. Pentru colecţionarul mehedinţean nimic nu înnobilează mai mult femeia română decât ia.
„Ia este foarte practică, este frumoasă şi în acelaşi timp ascunde nişte defecte ale corpului, aşa cum numai ea ştie să o facă. Alte bluze, indiferent cât ar fi de scumpe şi cum ar fi croite, nu fac aşa ceva. Ia românească are specificul ei şi nu ştiu cum se întâmplă, dar orice şi-ar pune o româncă, nimic nu-i stă mai bine decât o ie“, este de părere Ion Dumitraşcu.
Mehedinţeanul a străbătut România cu colecţia sa de peste 300 de costume populare. Bărbatul din satul Ludu se supără atunci când cineva îl întreabă cât costă vreo piesă din colecţia sa. „Peste tot au fost deosebit de admirate, dar m-a durut puţin atunci când toţi cei care le-au văzut m-au întrebat cât costă şi dacă le vând. Cum să vă spun, simt că mi-aş vinde o parte din suflet, pentru că ele au avut viaţa lor, aşa cum au avut şi bătrânii noştri“, spune Ion Dumitraşcu.
„O ZESTRE A FAMILIEI“
Interpret de muzică populară şi păstrător al tradiţiilor româneşti, Ion Dumitraşcu a avut grijă încă dinainte de 1990 să conserve aşa cum trebuie aceste costume, despre care spune că sunt adevărate documente de viaţă. „Din 1988 eu am conştientizat valoarea pe care o am acasă, poate chiar mai demult, dar atunci am început să le pun în valoare. Sunt practic o zestre a familiei noastre, este ce am moştenit de la părinţii mei, de la socri şi de la o bunică a soţiei mele“, spune colecţionarul din Mehedinţi.
În timp, în colecţia sa au ajuns şi costume populare de la bătrânele satului, care i le-au dăruit din toată inima, pentru că ştiau că doar în felul acesta sunt păstrate aşa cum trebuie „Femeile care mi le-au dat ştiu ce înseamnă un costum popular. Mi-au zis:
«Ia-l, mumă, şi ţine-l la tine, că ştiu că tu îl păstrezi şi nu se ştie după ce oi muri prin ce râpă ar ajunge ori pe foc»“.
OPT LUNI ÎNTR-O PEŞTERĂ
Ion Dumitraşcu păstrează cele peste 300 de costume populare în casa lui de la Ludu, un sat din zona Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi.
Fiecare piesă are povestea ei, multe dintre aceste costume fiind salvate de la pieire cu mari sacrificii de înaintaşii colecţionarului. Mehedinţeanul de la Ludu spune că aceste costume au avut „trei cumpene mari“. În 1917, când Oltenia era sub ocupaţie, nemţii luau tot din casa românului pentru front, moment în care sătenii din Ludu au avut grijă să ascundă lucrurile de valoare şi în felul acesta au fost salvate şi costumele populare ale familiei sale. „Fiind cocoţaţi în vârfurile de deal din Baia de Aramă, bătrânii noştri au auzit ce se întâmplă prin alte sate şi o parte din aceste frumuseţi au stat ascunse în lăzi într-o peşteră aproape opt luni. Familiile înstărite au ascuns şi clopotele de la biserică, au fugit cu animalele prin pădure, au lăsat în sate doar animalele bolnave sau bătrâne“, povesteşte Ion Dumitraşcu.
„FALA CĂŞII NU MI-O DAU“
Câţiva ani mai târziu, în 1946-1947, în acea perioadă cumplită de foamete, tatăl lui Ion Dumitraşcu s-a gândit să vândă costumele populare păstrate în lada de zestre a familiei pentru a cumpăra alimente. Bunica sa nici nu a vrut să audă de aşa ceva şi nu i-a permis: „Tatăl meu mergea după grâu şi după porumb la Timişoara. Acolo a văzut că aceste lucruri au căutare, a venit la bunica mea acasă şi i-a spus:
«Mumo, dă-mi să aduc ce trebuie pentru casă». Bunica i-a răspuns: «Puteţi să vă umflaţi de foame, dar fala căşii nu mi-o dau». Şi atunci au scăpat, nu s-au vândut“.
Costumele familiei Dumitraşcu nu au fost înstrăinate nici în primii ani după Revoluţie, când mulţi români preferau să dea unor străini aceste piese vestimentare în schimbul unor lucruri banale, precum o fustă de blugi, de exemplu. „Eu am pus piciorul în prag şi am refuzat, deşi tatăl meu spunea că să le dăm. Eu ştiu câtă muncă este pentru confecţionarea unei astfel de ii, am cântat muzică populară ani buni, am văzut la viaţa mea multe costume, ştiu colegele mele în ce se îmbrăcau şi întotdeauna făceam o comparaţie cu ceea ce am eu acasă. Şi atunci am spus nu“, adaugă Ion Dumitraşcu.
CU VÂLNIC, DAR ŞI CU CATRINŢE
Costumul popular al femeilor din Mehedinţi se încadrează, prin structura sa, atât în tipologia costumului cu vâlnic, cât şi a costumului cu catrinţe. Costumul cu vâlnic reprezintă costumul ţinutei de sărbătoare, dar serveşte în mod practic şi ca îmbrăcăminte de iarnă, pe când costumul cu catrinţe este purtat mai mult în ţinuta de muncă şi reprezintă totodată costumul de vară. În ambele formule, costumul popular al femeilor se compune din: îmbrăcămintea capului, cămaşa (pusă direct pe corp), brâul şi betele încinse la mijloc, iar de la talie în jos, prinse de mijloc, fie vâlnicul, fie catrinţele (una în faţă şi alta în spate, în picioare). Costumul popular a fost supus unei continue evoluţii, adaptându-se condiţiilor schimbate de viaţă.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
