Winston Parks: „Nu se termină totul cu un meci pierdut. Trebuie să mergi mai departe”

Veşnic optimist, sursă de bună dispoziţie pentru coechipierii săi şi nu numai, costaricanul de la Poli Timişoara a vorbit pentru „Adevărul” despre carieră, filosofia sa de viaţă şi traiul în România. Atacantul şi-a pierdut mama pe când avea doar 10 ani, însă consideră că acea experienţă l-a modelat ca om şi l-a învăţat să lupte.

Parks a început să bată mingea alături de cei doi fraţi mai mari, pe când avea cinci ani. Remarcat de antrenorii din Limon, oraş de la malul Atlanticului, tânărul Winston a ajuns la 13 ani să se antreneze cu echipa naţională de juniori U20. „Prima oară am plecat din Costa Rica la 16 ani. Am fost la Stuttgart, însă nu am putut să stau, îmi era prea dor de casă, de familie. Abia la 19 ani am mers în Italia, unde am şi rămas”, a povestit jucătorul alb-violet.

După un gol marcat la Campionatul Mondial din 2002, împotriva Turciei, Winston Parks a ajuns în Rusia, la Lokomotiv Moscova, cu care a cucerit un titlu de campion. „După patru sezoane în Rusia şi unul în Cehia, a venit momentul să iau o hotărâre în privinţa fiului meu, care avea trei ani. Am decis să mă întorc în Costa Rica, pentru ca el să îşi înceapă educaţia acolo. După un an, am hotărât să vin înapoi în Europa. Aveam două oferte, una de la Timişoara, cealaltă de la Denizlispor, în Turcia. Managerul meu m-a sfătuit să vin la Timişoara, pentru că echipa era calificată în Cupa UEFA, era o echipă în creştere”, şi-a amintit atacantul.

Crescut de bunică

Pe numele său întreg Winston Antonio Parks Tifet, costaricanul nu a avut o copilărie uşoară. „Am crescut într-o casă modestă, cu bunica şi doi fraţi mai mari. Mama a murit când aveam 10 ani, era despărţită de tata. Când a murit mama, mi-am dat seama că sunt pe cont propriu şi trebuie să lupt pentru tot ce-i al meu şi pentru ce vreau. Până atunci, avem pe cine să contez, avea multă grijă de mine, pentru că eram cel mai mic dintre fraţi”, a rememorat fotbalistul.

Deşi a crescut într-o zonă rău famată, acesta spune că a reuşit, cu ajutorul bunicii, să scape de metehnele celorlalţi tineri de vârsta lui. „Când a murit mama, am fost pierdut şi foarte trist, însă bunica m-a ajutat foarte mult. Am conştientizat faptul că trebuie să fac ceva în viaţă, aşa că m-am concentrat asupra şcolii şi asupra fotbalului, am lăsat la o parte lucrurile rele”, a spus Winston Parks.

„Cred că Dumnezeu vede asta, vede că lupţi, şi te ajută. Cred că de asta am ajuns unde sunt acum, pentru că nu am renunţat niciodată. Am prieteni care au renunţat la visele lor din diferite motive, dar eu nu am renunţat nici acum. Visul meu este să joc la o echipă mare din Europa. Am 28 de ani şi cred că încă mai pot să ajung acolo sus”, a mărturisit jucătorul.

Încântat de Timişoara

Atacantul cu 20 de selecţii în naţionala statului Costa Rica şi-a intrat mai greu în ritm după sosirea în Banat, însă acum este unul dintre jucătorii simpatizaţi de public. „Timişoara e frumoasă. Este un oraş liniştit, oamenii sunt prietenoşi. La început a fost greu cu adaptarea la locuri şi oameni noi. Acum ştiu puţin româneşte. Îmi vine mai greu să vorbesc, dar înţeleg, mai ales dacă se vorbeşte rar”, a spus Parks.

Acesta este acum unul dintre responsabilii cu buna dispoziţie la antrenamente.  „Mejia e prietenul meu, Nibombe e prietenul meu, Bonfim e prietenul meu, Taborda e prietenul meu, Goga, Alexa sunt prietenii mei. Contra e prietenul meu, deşi ne-am cunoscut mai recent, îmi place de el, e nebun”, a spus Parks. „Sunt prieten cu toţi din echipă, nu am probleme cu nimeni, poţi să-i întrebi. Chiar şi cei tineri care se antrenază cu noi, Fuchs, Dobriceanu. Îi iubesc pe toţi, pentru că suntem o familie. Ne vedem în fiecare zi, ne antrenăm împreună, vorbim, pierdem împreună, câştigăm împreună”, a explicat fotbalistul.

Dor de familie

Cel mai greu lucru de suportat pentru costarican este distanţa care îl separă de familie. „Soţia mea e în Costa Rica cu cei doi copii ai mei. M-au vizitat anul trecut, cu toţii. Cel mare are 5 ani, iar cel mic are un an şi patru luni. Acum cel mare merge la şcoală, de aceea sunt acasă, iar cel mic creşte văzând cu ochii. Mi-e dor de ei, am nevoie să-mi văd copii, familia, ei mă fac fericit. Însă muncesc pentru ei, să le fac un viitor”, a spus Winston Parks.

„E foarte dificil, când sunt cu familia sunt foarte relaxat, când suntem departe îmi fac griji tot timpul pentru ei. Cel m-are s-a tăiat un pic la deget, iar eu n-aveam stare aici, îmi făceam griji de la mii de kilometri”, a mărturisit sportivul.

Terapie prin zâmbet

Foarte rar se întâmplă ca Winston să fie văzut încruntat, chiar şi pe terenul de joc. „Unii oameni se supără pentru că mă văd fericit chiar dacă nu dau gol sau nu câştigăm. Însă optimismul este modul meu de a lupta împotriva duşmanilor mei: demotivarea, zilele proaste. Nu înseamnă că mă bucur că nu marchez sau că am o zi proastă. Există viaţă şi în afara stadionului, nu înseamnă că dacă nu marchez merg încruntat pe stradă şi acasă şi le spun oamenilor să mă lase în pace. Optimismul este modul meu de a mă motiva, de a continua lupta”, şi-a explicat fotbalistul filosofia după care se ghidează.

„Nimic nu se termină până nu se termină viaţa. Cât sunt în viaţă pot să lupt să îmi îndeplinesc visele. Singurul lucru care te poate opri este moartea. Însă acum suntem în viaţă, iar indiferent dacă lucrurile merg bine sau rău, eu încerc să fiu fericit”, a mai spus Winston Parks.

Frăţie între cei aflaţi departe de casă

Cei mai apropiaţi colegi pentru costarican sunt ceilalţi jucători străini de la „Poli”. „Oricine mă sună, îi ajut. Azi am fost cu Mejia la Real să facem cumpărături, acum am ieşit la o cafea. Ieri am fost la Nibombe acasă, am stat de vorbă, a făcut de mâncare, data trecută i-am chemat pe Bonfim şi Taborda la mine, ne-am uitat la un meci. Aşa trebuie să fie atmosfera într-o echipă”, a spus Winston.

Prietenia dintre jucători este reflectată şi în teren, chiar dacă în ultima vreme situaţia nu a mai fost roz. „Toţi suntem prieteni, când Goga dă gol, toţi suntem fericiţi”, a explicat atacantul.

Chiar dacă se întâlneşte des cu prietenii din echipă, Parks nu iese prea des în oraş, motivul fiind unele experienţe neplăcute cu suporterii. „Câteodată unii dintre suporteri cred că aşteaptă prea mult de la noi. Nimănui nu-i place să piardă, însă fotbalul e fotbal, nu poţi să câştigi tot timpul. De fotbal trebuie să te bucuri, nu trebuie să devină o obsesie. Avem zile mai proaste şi zile mai bune, ca toată lumea. Pe stadion accept orice se aude din tribună, însă consider că pe stradă trebuie să ne comportăm altfel, pe stradă suntem egali. Unii nu înţeleg asta. De aceea nu-mi place să ies prea mult. Eu sunt relaxat şi îmi place să fiu fericit, dar sunt şi eu om, câteodată se umple paharul”, a mărturisit fotbalistul.

Contrariat de preşedinţii de club

După ce a jucat în Italia, Rusia şi Cehia, Winston Parks a fost derutat de primul contact cu fotbalul românesc. „Nu am nimic personal cu nimeni, însă preşedinţii de cluburi ies prea mult în faţă în România, vorbesc mult în presă. Înţeleg că este o afacere pentru ei, însă în nicio ţară în care am jucat nu am văzut asta. Iar poate asta îi afectează şi pe jucătorii români, poate au o teamă că vor fi criticaţi, iar asta le poate afecta prestaţiile”, a spus jucătorul.

Cel mai recent exemplu este conflictul de la Dinamo dintre portarul Emilian Dolha şi finanţatorul Vasile Turcu, conducătorul adresându-i cuvinte grele jucătorului în faţa camerelor de luat vederi, după un joc slab al acestuia. Parks a fost şi el ţinta criticilor televizate ale patronului după prima etapă a returului, când Marian Iancu l-a făcut „nesimţit” pentru atitudinea din teren.

Încrezător în viitor

Atacantul s-a simţit cel mai bine sub comanda lui Dusan Uhrin Jr. şi este conştient că momentan se află într-o eclipsă de formă. „Primul an, cu Dusan, a fost unul bun, apoi a venit Balint, iar acum poate nu am un an aşa bun, însă lumea trebuie să înţeleagă că, la fel ca în orice alt domeniu, în fotbal există suişuri şi coborâşuri. Acum poate sunt mai jos, dar eu tot timpul am răbdare, muncesc cu gândul la ziua de mâine”, a explicat Winston Parks.

După plecarea lui Gigel Bucur, mulţi dintre microbişti şi-au pus speranţele în costarican pentru rezolvarea problemleor în atac. „Prioritatea mea este ca clubul să câştige, să îşi atingă obiectivul, indiferent câte goluri dau eu. Dacă am ocazia să dau o pasă de gol, o dau, dacă am ocazia să ajut în apărare, ajut, echipa trebuie să fie pe primul loc, dacă totul e bine pentru echipă, atunci totul va fi bine şi pentru mine”, a spus atacantul alb-violeţilor.

PROFIL
- Data naşterii: 12 octombrie 1981
- Locul naşterii: Limon, Costa Rica
- A jucat la: AD Limonense (Costa Rica), Udinese, Ascoli (Italia), Lokomotiv Moscova, Saturn Ramenskoie (Rusia), Slovan Liberec (Cehia), LD Alajuelense (Costa Rica). Din 2008 la Poli Timişoara.
- Are 20 de selecţii la naţională, pentru care a înscris cinci goluri.
- Căsătorit, doi copii.